ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3129/2018

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din Dosarul nr. x/2017, înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. Dosar x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, a solicitat ca instanța de judecată să dispună:

- drepturile reprezentând creșteri salariale de 18%, începând cu 1.01.2007, actualizate în raport cu indicele de inflație până la data plății efective, precum și în continuare după pronunțarea hotărârii, creșteri compuse din suma indexărilor de 2%, 5% și 11% acordate prin hotărâri judecătorești definitive, în baza O.G. nr. 10/2007 și aflate în plată;

- drepturile reprezentând creșteri salariale de 7%, începând cu 1.01.2007, actualizate în raport cu indicele de inflație până la data plății efective, precum și în continuare după pronunțarea hotărârii, creșteri compuse din suma indexărilor de 1%, 1% și 5%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 3/2006 și aflate în plată;

- dobânzile penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind drepturile salariale, calculate începând cu 3 ani înainte de înregistrarea acțiunii și până la plata efectivă a sumelor cuvenite, având în vedere și Decizia nr. 21/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin sentința civilă nr. 357 din 25.01.2017 Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Argeș a reținut că, prezenta cauză reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 266 din Codul muncii, respectiv al art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată, fiindu-i aplicabile dispozițiile speciale ale art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Este neîntemeiată excepția de necompetență materială a tribunalului, invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, dat fiind că prin acțiune reclamanta solicită acordarea unor drepturi salariale și nu contestă vreun act administrativ emis de ordonatorul de credite cu privire la salarizarea ei; astfel, dispozițiile legale speciale invocate în susținerea excepției, respectiv art. 7, cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, nu sunt aplicabile în prezenta speță.

În ce privește excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu, Tribunalul Argeș a reținut că potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011, "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ."

De asemenea, conform art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.; ’’(1) Dacă im judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apei învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se artă instanța la care își desfășoară activitatea."

Este de menționat că prin Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 461 din 22.06.2016, s-a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

În prezenta cauză, s-a constatat că reclamanta A. avea, la data sesizării Tribunalului Argeș cu prezenta acțiune, calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel București (după cum rezultă din consultarea evidențelor nominale ale judecătorilor, publicate pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii).

Drept urmare, conform disp. art. 210 din Legea nr. 62/2011, republicată, competența teritorială de soluționare a prezentului conflict individual de muncă revine Tribunalului Neamț, în circumscripția căruia reclamanta își are domiciliul.

Reclamanta nu are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului București (așa cum s-a susținut prin cererea de chemare în judecată), astfel încât să fie aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. și să se justifice sesizarea de către reclamanta a Tribunalului Argeș cu soluționarea acțiunii formulate.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. x/2018,

Tribunalul Neamț, secția I civilă șt de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 915 din 12 iulie 2018, a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a soluționa conflictul.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Neamț a reținut că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. în lumina Deciziei Curții Constituționale din data de 26.04.2018, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale.

Totodată a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 327 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Astfel, în cauza de față, reclamantei îi sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., în cauză reclamanta având calitate de judecător și chemând în calitate de pârât Tribunalul București în cadrul unui litigiu de muncă.

În lumina deciziei Curții Constituționale din 26.04.2018, din aplicarea art. 127 C. proc. civ., reclamanta nu se putea adresa Tribunalului București cu acest conflict de muncă ci unei instanțe de aceiași grad, aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

În speță de față, astfel, în mod corect, reclamanta a ales investirea Tribunalului Argeș cu soluționarea conflictului de muncă.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit cererii de chemare în judecată și obiectului acesteia, reclamanta a promovat o acțiune pentru soluționarea unui conflict individual de muncă.

Ambele instanțe care s-au dezinvestit reciproc au pornit de la premisa că obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor drepturi salariale ale personalului din justiție, decurgând din raporturile de muncă dintre părți, astfel încât se constată că instanța de judecată a fost învestită în cauza cu un conflict de drepturi.

În raport de data formulării cererii de chemare în judecată - 13.02.2017, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispozițiile art. 284 alin. (2) din Codul muncii (actual art. 269 alin. (2), în considerarea caracterului de normă specială ulterioară ce reglementează competența de soluționare a conflictelor de muncă.

În conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011:

- "cererile referitoare ia soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, însă absolută, reclamanta avea alegerea între două instanțe deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc. civ., respectiv fie instanța de la domiciliul său, fie instanța de la locul de muncă al acesteia.

Conflictul negativ de competență între Tribunalul Argeș și Tribunalul Neamț a fost generat de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., în condițiile în care, potrivit situației de fapt reținute de instanțele în conflict și necontestate de părți, la data formulării cererii de chemare în judecată - 13.02.2017, reclamanta avea calitatea de judecător la Curtea de Apel București.

Art. 127 C. proc. civ. prevede:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefieri lor".

Prin Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 461 din 22.06.2016, s-a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

Potrivit art. 518 C. proc. civ., "Decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării."

Astfel se constată că, prin Decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 638 din 23 iulie 2018, s-a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale, încălcând principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, prin limitarea pe care o operează prin sintagma "instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul lor. De asemenea, s-a statuat că noțiunea de, judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Prin urmare, Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 461 din 22.06.2016 nu își mai găsește aplicabilitatea de la data publicării în Monitorul Oficial, 23 iulie 2018, a Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitate unei legi sau a unei ordonanțe, ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care își are incidența textul legal declarat neconstituțional. Alin. (3) al aceluiași text, face trimitere la situația în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care își încetează efectele juridice.

În raport de dispozițiile art. 147 alin, (1) și (4) din Constituție și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, opozabile, "erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, vor avea efecte asupra tuturor cauzelor în curs de judecată, în care nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, se reține că, deși la data dezinvestirii celei de-a doua instanțe, sentința civilă nr. 915 din 12 iulie 2018 a Tribunalului Neamț, Decizia Curții Constituționale a României nr. 290/2018 nu era publicată încă în Monitorul Oficial, aceasta din urmă produce efecte juridice în prezentul conflict de competență, în raport de data soluționării acestuia și dispozițiile legale mai sus invocate, astfel încât interpretarea dată de Curtea Constituțională asupra modului în care pot fi interpretate sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" și noțiunea de "judecător" din cuprinsul prevederilor art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. se impun cu caracter obligatoriu și în speța de față.

Conform celor statuate de Curtea Constituțională, noțiunea de "instanță la care își desfășoară activitatea" prevăzută de textul legal enunțat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecății.

Astfel, calitatea de judecător la Curtea de Apel București a reclamantei atrage aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., indiferent de instanța la care își desfășoară activitatea, în măsura în care aceasta aparține circumscripției curții de apel din a cărei rază teritorială face parte și instanța căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării cererii, respectiv Tribunalul București, în speță.

Pe de altă parte, Tribunalul București cumulează competența jurisdicțională cu calitatea de parte pârâtă în proces, situație în care reclamanta poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Or, reclamanta s-a adresat în vederea soluționării propriului litigiu de muncă Tribunalului Argeș, aflat în raza de competență a unei curți de apel învecinate Curții de Apel București, respectiv Curtea de Apel Pitești.

Introducând cererea de chemare în judecată ia Tribunalul Argeș, respectiv la una din instanțele competente material din circumscripția unei curți de apel învecinate cu cea în raza căreia se află locul său de muncă, reclamanta și-a manifestat opțiunea, determinând astfel competența teritorială exclusivă în soluționarea cererii sale.

Așa fiind, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei în primă instanța în favoarea Tribunalului Argeș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21.09.2018.