ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3097/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3097/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 27.10.2017, disjunsă din Dosarul nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să constate discriminarea și faptul că reclamanta era îndreptățită încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON și, pe cale de consecință, obligarea pârâților la plata diferențelor salariale calculate pe baza valorii de referință arătate pentru perioada 04.05.2014 - 01.12.2015, respectiv 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 -04.05.2017 și pentru viitor, plata dobânzii legale calculate începând cu data de 02.05.2014 și până ia data plății efective a sumelor cuvenite și obligarea pârâților la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3A1 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv și la achitarea sumelor datorate, indexate cu indicele de inflație.

În motivarea acțiunii, au susținut, în esență, că este discriminatorie prevederea legală din O.G. nr. 10/2007 prin care s-a acordat indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, aspect ce are ca rezultat aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari.

Prima instanță învestită, Tribunalul Buzău, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1047 din 27.10.2017, a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Tribunalului Buzău, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție, în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că este învestit cu soluționarea unui litigiu de muncă și că din copia cărții de identitate a reclamantei anexată la dosar rezultă că domiciliul acesteia este situat în, județul Olt, reclamanta nefăcând nicio precizare din care să rezulte că ar avea reședința la o altă adresă.

Tribunalul Buzău a reținut că reședința, din punctul de vedere al legiuitorului, nu reprezintă domiciliul procesual ales, ci adresa la care partea locuiește în mod efectiv.

S-a mai reținut și că, față de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a litigiului dedus judecății aparține instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamanta, respectiv Tribunalului Olt.

Tribunalul Olt, secția I civilă, instanță învestită prin declinare, prin sentința nr. 406 din 25 iunie 2018 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău și constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării lui.

Pentru a decide astfel, a reținut că potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 rep., cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Ceea ce interesează în stabilirea competenței teritoriale este locul unde reclamantul locuiește efectiv.

Prin "domiciliu" în sens procesual se înțelege acela pe care persoana I-a stabilit în fapt, în localitatea în care trăiește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existenta procesului, pentru a da eficiență dreptului la apărare.

Ca atare, în măsura în care domiciliul înscris în actul de identitate nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficiență.

Reclamanta a optat să învestească cu soluționarea cererii sale instanța de la locul său de muncă, opțiune pe care tribunalul nu o poate cenzura, având în vedere dispozițiile art. 116 C. proc. civ., art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Coroborând aceste texte normative, tribunalul a concluzionat că este vorba despre o competență alternativă, iar, în temeiul dispoz. art. 133 pct. 2 C. proc. civ. a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționare.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi, salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și reclamanta din prezentul dosar, care este grefier la Tribunalul București.

Reclamanta a învestit instanța în conformitate cu dispozițiile art. 127 C. proc. civ. coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 și s-a adresat Tribunalului Buzău, instanță învecinată instanței în circumscripția căreia se află locul său de muncă - Tribunalul București.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248-253 din Codul muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

Conform art. 284 alin. (1) din Codul muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, aceeași noțiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator și salariați cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Esențial este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă, existența unui raport juridic de munca, întemeiat pe un contract individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat și angajator ori între partenerii sociali.

Așa cum s-a arătat, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, aceasta reprezentând o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul iar art. 216 din același act normativ stipulează că; '"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de manca se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ."

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată, având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

La stabilirea instanței competente să soluționeze cauza, Înalta Curte va avea în vedere că noțiunea de domiciliu trebuie interpretată într-un sens mai larg, interesând nu atât locuința principala a pârâtului, menționată în cartea de identitate, ci adresa unde locuiește efectiv, pentru ca părțile aflate în litigiu sa poată fi înștiințate de existența procesului pendinte, dând astfel eficiență dreptului lor la apărare.

În speță, reclamanta locuiește efectiv în București, unde își desfășoară activitatea, iar domiciliul înscris în actul de identitate (în speță în județul Olt) nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, astfel încât domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficiență.

Reclamanta are dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de Sa locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se ia momentul sesizării instanței.

Or, în speță, aceasta a optat să învestească cu soluționarea cererii sale instanța de la locul sau de munca, care este și instanța de la locul unde își are domiciliul efectiv, cu respectarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., iar aceasta opțiune aparține exclusiv reclamantei, instanța neputând-o cenzura.

De altfel, potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori daca între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația data dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

Prin urmare, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă,

Tribunalul Buzău a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la o altă instanță, în raport de domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Buzău a fost legai sesizat în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, și întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.