ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 914/2018

HOTĂRÂRE

20.03.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 914/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 27 octombrie 2017, disjunsă din Dosarul nr. x/114/2017 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să constate discriminarea și faptul că reclamanta era îndreptățită, încă din anul 2007, la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON și, pe cale de consecință, obligarea pârâților la plata diferențelor salariale calculate pe baza valorii de referință arătate pentru perioada 10.05.2014 - 01.12.2015, respectiv 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 - 10.05.2017 și pentru viitor, plata dobânzii legale calculate începând cu data de 02.05.2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite și obligarea i pârâților la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3

din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv și la achitarea sumelor datorate, indexate cu indicele de inflație.

În motivarea acțiunii, se susține în esență că este discriminatorie prevederea legală din O.G. nr. 10/2007 prin care s-a acordat indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, aspect ce are ca rezultat aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari.

La termenul de judecată din 27 octombrie 2017 instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale exclusive a Tribunalului Buzău în favoarea Tribunalul Călărași, în raport de domiciliul reclamantei și de dispozițiile art. 260 alin. (2) din C. muncii.

Prin sentința civilă nr. 1028 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, fiind declinată competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Analizându-și competența, instanța a constatat că, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., în cauza, necompetența teritorială este exclusivă, de ordine publică, motiv pentru care poate fi invocată inclusiv de instanță, din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Instanța a reținut ca este învestită cu soluționarea unei cereri având ca obiect acordare drepturi salariale, fiind incidente în cauză prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din C. muncii, ce determină instanța competentă ca fiind cea de la domiciliul sau reședința reclamantului, acest text instituind o competență teritorială de ordine publică.

A reținut instanța că, din copia tabelului anexat la dosar rezultă că domiciliul reclamantei A. este în Călărași, strada x, nr. 6, județul Călărași, reclamanta nefăcând nicio precizare din care să rezulte că ar avea reședința la o altă adresă, iar reședința din punctul de vedere al legiuitorului nu reprezintă domiciliul procesual ales, ci adresa la care partea locuiește în mod efectiv.

Față de dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii, instanța a reținut că revine competența de soluționare a litigiului dedus judecății instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamanta, respectiv Tribunalului Călărași.

Prin sentința civilă nr. 8 din data de 11 ianuarie 2018, Tribunalul Călărași, secția I civilă, a admis, la rândul său, excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, declinând competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Constatând ivit conflictul negativ de competență, instanța a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Instanța a reținut că, pentru aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ., se impune ca, la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul să fie judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și să-și desfășoare activitatea la instanța competentă să judece cauza în fond, în apei sau în recurs, iar reclamanta A., Ia data promovării acțiunii, avea calitatea de personal auxiliar, respectiv grefier în cadrul Tribunalului București, calitate pe care o are și în prezent.

Tribunalul a constatat că, potrivit art. 127 din C. proc. civ., competența teritorială prevăzută de această dispoziție legala este una facultativă și nicidecum una exclusivă. Așadar, nefiind vorba de o competență de ordine publică, în sensul art. 129 din C. proc. civ., ci una de ordine privată, excepția necompetenței teritoriale în acest caz nu poate fi invocată decât în condițiile art. 130 din C. proc. civ., respectiv doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu Ia primul termen de judecată ia care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în prezenta cauză, pe de o parte, necompetența teritorială a fost invocată din oficiu de către Tribunalul Buzău, iar nu de către pârâți, așa cum prevede art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.. Pe de altă parte, Tribunalul Călărași se află în raza Curții de Apel București, ca și Tribunalul București și nu se încadrează în categoria instanțelor prevăzute de art. 127 din C. proc. civ., în timp ce Tribunalul Buzău se află în circumscripția Curții de Apel Ploiești, curte învecinată cu Curtea de Apel București.

Analizând conflictul de competență dedus prezentei judecăți, cu a cărui judecată a fost legat sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Se reține că litigiul de față este disjuns din Dosarul nr. x/114/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, având ca obiect cererea formulată de reclamantul A. și alți 32 de reclamanți, în calitate de personal auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului București, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției,Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice și cu citarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.

Cererea formulată are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din C. muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de C. muncii: "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 din Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare. în schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de munca în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Se mai observă că, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2001:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ."

Conform prevederilor cuprinse la art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Art. 129 din C. proc. civ. reglementează excepțiile de necompetență, pe care le califică ca fiind de ordine publică sau privată, iar dispozițiile art. 130 alin. (3) din același act normativ prevăd că: "Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv litigiu de muncă întemeiat pe dispozițiile legii speciale, sunt incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, dispoziții derogatorii de ia norma generală stipulată în art. 107 din C. proc. civ.

În speță nu a fost instituita însă o normă de competență teritorială exclusivă, ci, în termenii indicați de textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, o normă de competență alternativă. Prin urmare, reclamantul putea opta între mai multe instanțe deopotrivă competente, conform art. 116 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, în cauză, pârâții nu au invocat prin întâmpinare excepția necompetenței teritoriale a instanței, ceea ce înseamnă că, la primul termen de judecată cu părțile legal citate, Tribunalul Buzău avea dobândită competența sub aspect teritorial, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

Așadar, la primul termen de judecată cu părțile legal citate, eventuala necompetență teritorială de ordine privată era acoperită prin neinvocarea excepției de către partea interesată în termenul de decădere expres prevăzut de art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., astfel că Tribunalul Buzău a rămas competent să judece litigiul.

În consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, instanță competentă teritorial față de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborate cu prevederile art. 329 și 130 alin. (3) din C. proc. civ.