ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2615/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIlI-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9.05.2017, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 13.662 RON reprezentând daune materiale - contravaloare reparații motocicletă avariată, a sumei de 46,350 RON, reprezentând diferență daune morale ca urmare a prejudiciului moral suferit în urma evenimentului rutier în care a fost implicat; cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică din data de 9.11.2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția necompetenței materiale a instanței sesizate, prin raportare la obiectul acțiunii reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 4259 din 9.11.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București competența de soluționare a cauzei.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că, indiferent de natura litigiului guvernat de prevederile C. proc. civ. ca lege procesuală comună, așadar și în cazul litigiilor de contencios administrativ, această formă de competență este raportată la obiectul cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, pentru determinarea instanței competentă material este avută în vedere pretenția concretă dedusă judecății de reclamant prin cererea sa introductivă.

Obiectul acțiunii principale a reclamantului este reprezentat de pretenția de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale și morale, pretenție bănească fundamentată pe existența unei polițe RCA emisă de B. în favoarea persoanei vinovată de producerea evenimentului rutier în care a fost implicat și reclamantul.

Or, cu privire ia acest obiect dedus judecății, curtea de apel a reținut că este exclusă competența materială de prim grad a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în discuție nefiind cercetarea legalității unui act administrativ tipic sau asimilat (în sensul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015), ipoteză ce conduce la aplicarea normelor de drept comun în materia instanței competente în primă instanță în materie civilă. Pentru ca prezenta instanță învestită de reclamant să fi fost competentă material, în primă instanță, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ar fi fost necesar ca obiectul acțiunii reclamantului să privească fie cercetarea legalității deciziei emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților în soluționarea cererii de plată, fie refuzul Fondului de Garantare a Asiguraților de a emite decizia respectivă. Or, acțiunea de față a reclamantului nu are un astfel de obiect, ci este o acțiune în pretenții îndreptată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților.

Potrivit art. 94 pct. 1 lit. k), judecătoriile judecă în primă instanță (orice alte) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

Prin urmare, fața de cuantumul pretențiilor deduse judecății de către reclamant - 60.012 RON - curtea a apreciat că aparține judecătoriei competența de primă instanță.

Iar față de regula de drept comun a competenței teritoriale aparținând instanței de la domiciliul/sediul pârâtului, curtea a avut în vedere Judecătoria sectorului 2 București ca instanță competentă teritorial, fiind instanța de la sediul pârâtei Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 18.01.2017.

Prin sentința civilă nr. 2791 din 15.03.2018, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a cauzei.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că Legea nr. 213/2015 reglementează în mod expres procedura de urmat pentru creditorii de asigurări care intenționează să-și valorifice drepturile împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților.

Astfel, cap. III al legii amintite, intitulat "Procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului", cuprinde prevederile relevante din această perspectivă, reieșind din cuprinsul acestora că orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului, care va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună și avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic.

De asemenea, art. 13 alin. (4) prevede că aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, iar potrivit alin. (5), în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere; împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, împotriva deciziei se poate face contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în termen de 10 zile de la data comunicării, iar hotărârea instanței poate fi atacată cu recurs.

Prin urmare, Legea nr. 213/2015 a reglementat o procedură specială prin care creditorii de asigurări pot obține plata despăgubirilor ori a indemnizațiilor de la Fondul de Garantare a Asiguraților. Procedura are caracter administrativ, debutând cu o cerere adresată Fondului, care va fi analizată de comisia specială. Aceasta din urmă adoptă o decizie, ce poate fi contestată la instanța de contencios administrativ.

Cât privește faptul că art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 vizează dreptul de contestare a asigurătorului, iar nu a creditorului, instanța a reținut că, într-adevăr, textul acestui articol face vorbire despre dreptul societății de asigurare/reasigurare de a formula contestație împotriva deciziei Autorității de Supraveghere Financiară privind redresarea financiară sau deschiderea procedurii falimentului, însă, în mod evident, acest text de lege, la care face trimitere expresă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, nu se aplică ad literam, ci în mod corespunzător. De altfel, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prevede că împotriva deciziei comisiei speciale constituite la nivelul Fondului se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, reieșind că ceea ce se aplică din cuprinsul acestui din urmă text legal sunt chestiunile de procedură privind instanța competentă, termenul de formulare a contestației, calea de atac ce poate fi exercitată împotrivă hotărârii primei instanțe, iar nu obiectul acțiunii ori calitatea procesuală activă care, prin ipoteză, sunt diferite datorită domeniului distinct de reglementare.

Având în vedere că în ședința din data de 14.12.2016, comisia de analiză constituită la nivelul pârâtului a stabilit o despăgubire în cuantum de 12.150 RON pentru daune morale și ținând seama că această sumă a fost achitată reclamantului la data de 27.01.2017, fără a fi emisă și comunicată o decizie de respingere pentru restul cererii, iar reclamantul, prin acțiunea de față, introdusă la data de 5.05.2017, anterior emiterii Deciziei nr. 7231 din 4.07.2017, a înțeles să conteste faptul că i s-a achitat doar suma de 12.150 RON, fără a i se comunica niciun răspuns oficial cu privire la cererea sa, la sumele pe care urma să le primească și la ce reprezintă aceste sume, precum și faptul că pârâta nu a răspuns în termen la cererea sa de revenire, instanța a reținut că, în acest mod, reclamantul a înțeles să acționeze împotriva nesoluționării cererii sale de către pârâtă, deci a formulat o acțiune în contencios administrativ, după cum a și intitulat în mod expres cererea sa și nicidecum o acțiune în pretenții, această acțiune în contencios administrativ pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale fiind de competența instanței de contencios administrativ prevăzută de lege pentru cazul soluționării cererii prin decizie de respingere, deci a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, text legal invocat în mod expres de reclamant în partea destinată motivelor de drept ale cererii.

Analizând conflictul de competență cu a cărui soluționare a fost învestită, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 153 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9.05.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 13.662 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 46.350 RON, reprezentând diferență daune morale, ca urmare a prejudiciului moral suferit în urma evenimentului rutier în care a fost implicat.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca pârâtul i-a virat în cont suma de 12.150 RON și că nu i-a transmis niciun răspuns cu privire la cererea sa de plată - la sumele pe care le-a solicitat și ce reprezintă suma achitată.

Din actele și lucrările dosarului, reiese că pârâtul a achitat reclamantului la data de 27.01.2017 suma de 12.150 RON, fără a emite o decizie în soluționarea cererii acestuia,

Față de această situație, la data de 3.04.2017 reclamantul a revenit cu o cerere adresată pârâtului pentru plata diferenței și, ulterior, la data de 9.05.2017, reclamantul a promovat prezenta acțiune în contencios administrativ, înțelegând să conteste, pe de o parte, suma achitată și, pe de altă parte, să acționeze împotriva nesoluționării integrale a cererii sale, așa cum rezultă din răspunsul la întâmpinare formulat în cauză.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a învederat faptul că raportului juridic dedus judecății i se aplică procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților, depunând ulterior la dosarul cauzei, Decizia nr. 7231 din 4.07.2017, prin care a fost admisă cererea de plată formulată de petentul A., pentru suma totală de 15.503 RON, reprezentând 12.150 RON daune morale și 3.353 RON contravaloare motociclu; a fost respinsă cererea de plată cu privire la diferența dintre suma solicitată și cea acordată, menționându-se posibilitatea petentului de a formula contestație în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată.

În răspunsul la întâmpinare, reclamantul a precizat că prezenta acțiune reprezintă o contestație formulată cu privire la diferența rămasă nesoluționată din cererea de despăgubiri adresată Fondului, făcând referire și la apărările pârâtului din. întâmpinare, potrivit cărora litigiul este supus legii speciale aplicabile, care naște raporturi juridice de drept administrativ, iar pârâtul este o instituție publică.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că litigiul dedus judecății este supus procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților, ce presupune o fază administrativă de soluționare a cererilor pentru plata despăgubirilor de către comisia special constituită în acest scop și o fază judiciară, în cadrul căreia se poate formula contestație împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, acțiunea introductivă promovată de reclamant, prin care acesta solicită acordarea diferenței între suma solicitată în procedura administrativă și cea acordată prin decizia emisă de pârât are semnificația unei contestații ce vizează atât actul administrativ implicit (lipsa răspunsului pârâtului la cea de-a doua cerere formulată pe cale administrativă la 3.04.2017), dar în același timp și actul administrativ explicit constând în decizia emisă, prin care pretențiile i-au fost încuviințate doar în parte, chiar în absența unui petit concret în acest sens.

Or, o astfel de acțiune este de competența instanței de contencios administrativ prevăzută de dispozițiile legii speciale aplicabile, respectiv Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere considerentele reținute, în aplicarea art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect "acțiune în răspundere civilă delictuală", în favoarea Curții de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.06.2018.