ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3055/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția II-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 iunie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, a solicitat, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună aplicarea unei sancțiuni conducătorului instituției pârâte, pentru neexecutarea Sentinței nr. 871 din 23 septembrie 1998.

Prin Sentința civilă nr. 7688 din data de 20 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și, având în vedere dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că sentința a cărei neexecutare se invocă a fost pronunțată în fond de această instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 decembrie 2014.

Prin sentința civilă nr. 498 din data de 24 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității de lucru judecat, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, pentru autoritate de lucru judecat și a aplicat reclamantului o amendă de 300 de RON, în temeiul art. 187 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva Sentinței nr. 498 din 24 februarie 2015, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ.

În susținerea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că prima instanță a încălcat principiul autorității de lucru judecat și a lipsit de substanță dreptul său de acces la un tribunal, garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 2331 din 19 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Recurentul-reclamant a arătat că, prin hotărârea atacată, prima instanță i-a confiscat proprietatea, ceea ce reprezintă o atingere adusă dreptului de acces la justiție (sens în care a invocat cauza Brumărescu c. României) și o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin recurs s-a susținut că instanța de fond a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, acordarea unui titlu executoriu cu acordarea unui titlu de proprietate, precum și temeiul juridic invocat, reprezentat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, încălcând astfel dreptul fundamental de acces liber la justiție.

Ultima critică formulată de recurentul-reclamant privește lipsa motivării hotărârii de fond.

Intimata-pârâtă Primăria Municipiului București nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 iunie 2017, completul de filtru, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reținând următoarele considerente:

Având în vedere criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant A., Înalta Curte le va analiza în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, astfel cum s-a reținut și prin concluziile raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Critica recurentului privind încălcarea principiului autorității de lucru judecat și lipsirea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal este nefondat, prima instanță realizând o analiză corectă asupra condițiilor de existență a autorității de lucru judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. dispun că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect."

În cauza de față, reclamantul A. a solicitat aplicarea unei sancțiuni conducătorului instituției pârâte, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru neexecutarea Sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ în Dosarul nr. x/1998 .

O cerere cu obiect și cauze identice a fost formulată de către același reclamant, în contradictoriu cu aceeași pârâtă, la data de 12 noiembrie 2013, fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2013.

Prin Sentința civilă nr. 4086 din data de 18 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, reținând, în esență, că pârâta nu a fost parte în Dosarul nr. x/1998, soluționat prin Sentința nr. 871 din 23 septembrie 1998.

Sentința civilă nr. 4086 din 18 decembrie 2013 a rămas definitivă ca urmare a anulării recursului formulat de reclamantul A., prin Decizia nr. 2466 din 27 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte constată că, între cele două cauze promovate de recurentul-reclamant, există o triplă identitate de părți, obiect și cauză, fiind întrunite cerințele prevăzute în art. 431 alin. (1) C. proc. civ. pentru invocarea și admiterea excepției autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 4086 din 18 decembrie 2013, în raport de prezenta cauză, soluția instanței de fond fiind întemeiată.

Critica din recurs privind lipsirea recurentului-reclamant de dreptul de acces la justiție, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, este nefondată, Înalta Curte constatând că drepturile și libertățile fundamentale beneficiază de protecție și sunt garantate prin norme legislative atât la nivel intern, cât și la nivel internațional, însă exercitarea acestora nu are un caracter absolut, putând fi supuse unor limitări.

Astfel, deși dreptul de acces la justiție este recunoscut și protejat conform dispozițiilor art. 21 din Constituția României, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, acesta trebuie exercitat de titulari cu bună credință, putând fi supus unor restrângeri, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv restrângerea să fie prevăzută de lege și să respecte substanța dreptului.

Principiul autorității de lucru judecat reprezintă o astfel de restrângere a dreptului de acces la justiție, îndeplinind condițiile anterior menționate. Astfel, condițiile de existență, invocare și efectele admiterii excepției autorității de lucru judecat sunt reglementate de art. 430 - 432 C. proc. civ., iar paralizarea acțiunii reclamantului, prin invocarea excepției, reprezintă o măsură procesuală rezonabilă, proporțională, care respectă substanța dreptului reclamantului.

Recurentul-reclamant A. a avut deschisă calea judecății în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2013, pretențiile sale au fost ascultate și analizate de o instanță de judecată independentă și imparțială, fiind definitiv tranșate printr-o hotărâre judecătorească. Prin reglementarea autorității de lucru judecat, legiuitorul a urmărit să protejeze stabilitatea și securitatea raporturilor juridice definitiv tranșate prin hotărâri judecătorești, precum și dreptul pârâților de a nu fi acționați în judecată în repetate rânduri, doar prin voința reclamantului, pentru pretenții identice, deja analizate de instanța de judecată.

Critica recurentului-reclamant privind nerespectarea dreptului său de acces liber la justiție, ca urmare a confiscării proprietății, este nefondată. Analizând obiectul cererii de chemare în judecată și considerentele instanței de fond, se observă că, în cauză, instanța nu a fost investită și nu s-a pronunțat cu privire la un drept de proprietate aparținând recurentului-reclamant, cu atât mai puțin cu privire la o eventuală lipsire a acestuia de dreptul de proprietate ("confiscare").

Cât privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la schimbarea, de către Curtea de Apel București, a obiectului cererii de chemare în judecată, acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul A. a solicitat sancționarea pârâtei pentru refuzul nejustificat de a aduce la îndeplinire Sentința civilă nr. 871 din 23 septembrie 1998, iar drept temei de drept al cererii, au fost invocate prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis pronunțarea unei hotărâri prealabile la data de 31 octombrie 2016 prin Decizia nr. 35/2016 privind examinarea sesizării formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2013 (M. Of. partea I nr. 1023 din 20 decembrie 2016) Înalta Curte de Casație și Justiție -

D E C I D E

Admite sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 22 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2013 și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, trebuie să se țină seama de termenele prevăzute de acest articol, nu și de cele reglementate de art. 32 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Pronunțată în ședința publică din data de 31 octombrie 2016.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ.(...)"

Motivele de fapt și de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată concordă cu temeiul juridic invocat în susținerea acestora, probând intenția reală a reclamantului de a investi instanța de judecată cu o acțiune vizând sancționarea conducătorului autorității pârâte, pentru nepunerea în executare a unei hotărâri definitive și nicidecum cu o acțiune ce vizează emiterea unui titlu de proprietate.

Prin urmare, instanța de fond s-a pronunțat în mod corect asupra obiectului investirii sale, în limitele trasate prin acțiune de către recurentul-reclamant în temeiul principiului disponibilității, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ., republicat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 498 din 24 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM