ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2815/2015

Decizia nr. 2815/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie sancționată pârâta pentru refuzul cu rea-credință de a pune în executare sentința civilă nr. 871 din 23 septembrie 1998, definitivă și învestită cu formulă executorie, ce a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ.

Prin sentința nr. 1355 din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, ca prescrisă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că excepția autorității de lucru judecat este nefondată, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 430-431 C. proc. civ., însă excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată.

Astfel, instanța a reținut că prin acțiunea sa reclamantul a solicitat sancționarea pârâtei pentru faptul că nu a pus în executare sentința civilă nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004; că, potrivit art. 6 teza I din Decretul nr. 167/1958, „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”, iar, potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

Curtea a apreciat că, în cazul de față, dreptul de a cere executarea silită a sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, s-a născut la data rămânerii definitive și irevocabile a acestei sentințe, și anume la data de 19 octombrie 1998, când hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin nerecurare, iar de la această dată și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 15 ani, astfel că acțiunea a fost promovată cu mult după împlinirea termenului de prescripție a executării silite a sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de apel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva sentinței nr. 1355 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând prevederile art. 488 pct. 4, 5, 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că prin sentința pronunțată instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și dreptului la apărare al părților, deoarece a soluționat cererea de chemare în judecată pe baza unei excepții de procedură, fără a pune această excepție în discuția părților.

Recurentul arată că instanța i-a confiscat proprietatea, ceea ce reprezintă o gravă atingere a dreptului său fundamental de acces liber la justiție și a refuzat punerea în executare a sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, definitivă și învestită cu formulă executorie, ceea ce reprezintă, de asemenea, o gravă atingere a dreptului său fundamental de acces liber la justiție.

Recurentul subliniază faptul că prin sentința pronunțată instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Așa cum rezultă din analiza lucrărilor dosarului, prin acțiunea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie sancționată pârâta pentru refuzul cu rea-credință de a pune în executare sentința civilă nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, definitivă și învestită cu formulă executorie.

În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că prin cererea nr. 2066 din 20 septembrie 2013 a solicitat Primului Ministru să dispună măsurile necesare pentru ca Guvernul României să îl despăgubească pentru suprafața de teren în mărime de 1 ha. intravilan Municipiul București, în termen de 30 de zile de la înregistrarea petiției, iar, cu scrisoarea din 23 septembrie 2013, Primul Ministru l-a informat că petiția sa a fost transmisă Primăriei Municipiului București.

Reclamantul a mai arătat că Primăria Municipiului București a refuzat cu rea-credință să-i acorde o despăgubire și că a solicitat să i se acorde un titlu executoriu prin care aceasta să fie obligată să îl despăgubească pentru suprafața respectivă de teren, în termen de 30 de zile de la pronunțarea definitivă și irevocabilă a cauzei, precum și să îi plătească daune morale.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de către pârâta Primăria Municipiului București, aceasta a invocat excepția autorității de lucru judecat provizorie și excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită și a dreptului material la acțiune.

În motivarea excepției autorității de lucru judecat, pârâta a invocat sentințele pronunțate de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarele nr. x/3/2013 și nr. x/2/2013, ambele având același obiect, și anume neexecutarea hotărârii judecătorești nr. 871 din 23 septembrie 1998.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a respins în mod corect excepția autorității de lucru judecat ca nefondată, reținând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 430-431 C. proc. civ., având în vedere că între dosarul de față și Dosarul nr. x/3/2013 nu există identitate de părți, iar între prezentul dosar și Dosarul nr. x/2/2013 nu există identitate în ceea ce privește chestiunea tranșată.

În mod corect a reținut instanța de fond că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentat de solicitarea de sancționare a pârâtei în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru faptul că nu a pus în executare sentința civilă nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București.

Conform art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

„Art. 24. - (1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.”

Din conținutul normativ al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se observă că obligațiile a căror neexecutare conduce la aplicarea sancțiunii amenzii, sunt obligații de „a face”, adică a unor obligații de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a se elibera o adeverință sau un înscris sau să se efectueze o operațiune administrativă, obligații ce nu se pot executa pe cale silită, datorită specificului acestora, ținând seama și de emitentul actului, care întotdeauna are calitate de autoritate publică.

Trebuie precizat că legiuitorul a impus, în art. 24 din Legea nr. 554/2004, că executarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-au instituit în sarcina autorității publice anumite obligații de „a face”, trebuie să se facă într-un anumit termen, în caz contrar, se poate aplica sancțiunea prevăzută de acest text normativ.

Curtea de apel a reținut în mod corect că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează mijloace de constrângere a autorităților publice obligate prin sentințe executorii pronunțate de instanțele de contencios administrativ, ce reprezintă modalități de a obține executarea silită a respectivelor sentințe.

Or, potrivit art. 6 teza I din Decretul nr. 167/1958 „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”, iar, potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 705 alin. (1) C. proc. civ.: „dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani”.

Este evident că legiuitorul a limitat în timp posibilitatea valorificării prin constrângere a drepturilor stabilite prin titlu executoriu.

În speța de față, dreptul de a cere executarea silită a sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, s-a născut la data de 19 octombrie 1998, când hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin nerecurare.

De la această dată și până la promovarea acțiunii care face obiectul prezentului dosar au trecut mai mult de 15 ani, astfel că acțiunea a fost promovată cu mult după împlinirea termenului de prescripție a executării silite a sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Astfel, Înalta Curte apreciază că susținerile potrivit cărora instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare sunt neîntemeiate și nu corespund realității.

Principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.

În fapt, una dintre criticile formulate de recurent vizează aspectul soluționării cauzei pe o excepție de procedură, fără ca în prealabil instanța să o pună în discuția părților, însă în această cauză principiul contradictorialității nu a fost înfrânt de instanță, care a comunicat recurentului-reclamant întâmpinarea depusă de pârâta Primăria Municipiului București, prin care au fost invocate mai multe excepții.

De asemenea, la dosarul de fond se află cererea reclamantului A. de soluționare a cauzei în lipsă, situație care permite instanței să soluționeze cauza, dacă pricina se află în stare de judecată.

Înalta Curte, analizând și motivele de recurs ce fac referire la dispozițiile art. 488 pct. 4, 5, 7 și 8 C. proc. civ., a constatat că nu pot fi primite aceste critici, întrucât instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, nu au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat și hotărârea a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Nu poate fi reținută critica formulată de recurent, potrivit căreia hotărârea atacată ar încălca dreptul de liber acces la justiție, contravenind Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că dreptul de a formula cereri și de a contesta soluțiile primite la aceste cereri este asigurat subiectelor de drept, în condițiile și termenele prevăzute expres de lege, iar instituirea acestor termene nu contravine principiului egalității în drepturi, atâta timp cât tuturor celor vizați de ipoteza normei le este aplicabil același tratament juridic, fără privilegii și discriminări.

De asemenea, pierderea posibilității valorificării dreptului, ca urmare a neexercitării acestuia în termenul stabilit de lege, nu poate fi considerată o încălcare a dreptului respectiv sau o îngrădire a accesului liber la justiție, așa cum greșit susține recurentul, fiind doar consecința lipsei de diligență a titularului acestuia.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1355 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2015.