ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3045/2017

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 martie 2015 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a solicitat: (i) Anularea Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. 508 din 27 august 2014, prin care a reclamantul fost trecut în rezervă, cu consecința reintegrării în funcția avută anterior; (ii) Obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, inclusiv a primei lunare pentru lucrări de excepție, începând cu data trecerii în rezervă și până la reintegrarea efectivă, cu aplicarea dobânzii legale. (iii) Obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON; (iv) Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 311 din data de 28 mai 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 311 din 28 mai 2015 a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată pentru motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat. Recurentul-reclamant a susținut că textul art. 86 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 nu lasă la aprecierea conducătorului instituției menținerea în activitate a cadrului militar care formulează această solicitare după împlinirea vârstei standard de pensionare, ci condiționează această menținere de nevoile de încadrare ale armatei. Chiar dacă nevoile de încadrare nu sunt definite de lege, aceste nevoi sunt circumscrise de criteriile de performanță profesională, menționate în documentele oficiale elaborate în domeniul apărării și de bunul mers al activității instituției militare. Se susține că sintagma "nevoi de încadrare" nu poate fi restrânsă doar la "necesitatea ca un cadru militar să rămână o perioadă în activitate în condițiile în care nu poate fi înlocuit", ci vizează, în primul rând, performanța profesională a cadrului militar. Prezentând aspecte legate de pregătirea profesională de ordin teoretic și practic, recurentul-reclamant critică respingerea, de către instanța de fond, a audierii, în calitate de martor, a șefului său nemijlocit, acesta fiind persoana care a făcut propunerea de menținere în activitate și care este persoana în măsură să aprecieze dacă menținerea era necesară și posibilă. Recurentul-reclamant arată că limita dreptului de apreciere a autorității publice este dată de propunerile motivate cuprinse în Tabelul cu cadrele militare care se propun pentru menținerea în activitate. Pe de altă parte, din acest Tabel, depus la dosarul cauzei, rezultă că s-a aprobat menținerea în activitate a unor persoane ce nu au fost propuse inițial, incluse în listă prin mențiuni olografe, ceea ce evidențiază subiectivismul și arbitrariul organului administrativ la luarea măsurii. Sub aspectul nivelului de încadrare cu personal, menținerea recurentului-reclamant în activitate era posibilă și necesară, întrucât secția unde și-a desfășurat activitatea nu are toate funcțiile încadrate, existând un deficit de personal. Totodată, recurentul-reclamant solicită instanței de recurs să observe că răspunsurile intimatului-pârât la interogatoriu pot fi apreciate potrivit art. 358 C. proc. civ., ca o mărturisire deplină ori ca un început de dovadă în folosul celui care a propus interogatoriul. Recurentul-reclamant critică concluzia instanței de fond potrivit căreia reclamantului nu i s-a încălcat un drept fundamental, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ nu doar persoana vătămată într-un drept al său, ci și persoana vătămată într-un interes legitim.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 august 2015, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. La data de 24 martie 2017 intimatul Ministerul Apărării Naționale a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru netimbrarea corespunzătoare a căii de atac. Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, și, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a recursului. Prin precizările înregistrate la dosarul cauzei la data de 26 septembrie 2017, recurentul-reclamant A. a învederat că renunță la capătul de cerere privind reintegrarea în funcția în care era încadrat la data trecerii în rezervă și modifică capătul de cerere privind drepturile salariale, în sensul că solicită plata acestora pe timp de un an de la data trecerii în rezervă. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: În raport de precizările depuse de recurentul-reclamant la data de 26 septembrie 2017, Înalta Curte constată că acestea reprezintă o restrângere a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., republicat, restrângere ce poate fi formulată în orice stadiu procesual, urmând a fi avută în vedere în analizarea recursului. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea Ordinului emis de Ministrul Apărării Naționale sub nr. 508 din 27 august 2014, prin care s-a dispus trecerea sa în rezervă potrivit dispozițiilor art. 85 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, susținând, în esență, că măsura trecerii în rezervă a fost dispusă fără a se ține cont de condiția obiectivă reglementată de art. 86 alin. (3) din același act normativ, care oferă posibilitatea menținerii cadrelor militare în activitate, în raport de nevoile de încadrare. În cadrul primului motiv de recurs, reclamantul analizează înțelesul sintagmei "nevoi de încadrare", apreciind că acestea se referă în primul rând la performanța profesională a cadrului militar, iar experiența sa profesională impunea menținerea în activitate. Înalta Curte reține că legiuitorul nu a definit în corpul legii "nevoile de încadrare", preferând utilizarea unei sintagme de ordin general, ceea ce denotă intenția de a oferi autorității publice puterea exclusivă de apreciere asupra menținerii în activitate a cadrelor militare, în raport de un cumul de informații și situații existent la momentul luării deciziei pentru fiecare cadru militar în parte. Unul dintre criteriile avute în vedere la luarea deciziei de menținere în activitate este, într-adevăr, performanța profesională a cadrului militar, însă interpretarea oferită de recurentul-reclamant, prin care se apreciază a fi prioritar acest criteriu, este una restrictivă, contrară intenției legiuitorului. Astfel, criteriile și elementele avute în vedere de autoritatea publică nu pot fi ierarhizate în funcție de importanța lor, atât timp cât legea însăși nu le-a enumerat și definit. Dimpotrivă, caracterul general al "nevoilor de încadrare" conduce la ideea unei analize globale, raportate la aspecte de oportunitate a măsurii, și nu la necesitatea utilizării unui criteriu specific. Cât privește critica neîncuviințării probei testimoniale, recurentul-reclamant a susținut că teza probatorie o reprezintă dovedirea oportunității menținerii sale în activitate, martorul propus, în calitate de șef nemijlocit al unității unde activa reclamantul, fiind persoana în măsură să aprecieze asupra necesității acestei măsuri. Astfel cum a reținut și instanța de fond, calitățile și performanțele profesionale ale recurentului-reclamant nu au fost contestate de intimatul-pârât, refuzul menținerii în activitate nefiind determinat de aspecte de ordin personal. Pe de altă parte, legea conferă Ministrului Apărării Naționale dreptul de a aprecia asupra necesității și oportunității menținerii în activitate a cadrelor militare, propunerea șefilor nemijlociți ai acestora având menirea de a ajuta la luarea acestei decizii și nu de a o substitui, astfel încât depoziția testimonială a șefului ierarhic superior recurentului-reclamant nu prezenta utilitate în soluționarea cauzei. O altă critică formulată în recurs privește limita puterii discreționare a autorității publice în aprecierea nevoilor instituției pe care o conduce, recurentul-reclamant considerând că aceste limite sunt conturate de propunerile motivate, cuprinse în Tabelul cu cadrele militare care se propun pentru menținerea în activitate, pe baza cărora se emite Ordinul de către Ministrul Apărării Naționale. În realitate, propunerile motivate cuprinse în Tabel reprezintă un instrument pus la dispoziția forului decizional (Ministrul Apărării Naționale), având scopul de a ajuta și sprijini în luarea unei decizii, iar nu de a limita în vreun fel dreptul de apreciere al autorității, sau de a impune o anumită decizie. De altfel, din cuprinsul Raportului nr. x din 28 mai 2014, înaintat Ministrului Apărării Naționale, rezultă fără putință de tăgadă că tabelele prezentate cuprind doar propuneri venite din partea șefilor structurilor centrale și ai structurilor subordonate nemijlocit Ministrului, asupra cărora acesta urmează să decidă, fără ca aceste propuneri să condiționeze luarea unei decizii într-un anumit sens. Nefondată este și critica privind nevoile de încadrare ale secției de audit în care a activat recurentul-reclamant, aspect asupra căruia intimatul-pârât a arătat prin întâmpinare că deficitul de personal de specialitate nu era unul semnificativ (după cum rezultă și din răspunsul la interogatoriu), iar funcția deținută de reclamant a fost ocupată, începând cu data de 1 octombrie 2014, de o persoană ce deține studii de specialitate și experiență profesională similare recurentului. Totodată, Înalta Curte reține că instanța de judecată nu are căderea de a aprecia asupra nivelului deficitului de personal din cadrul structurii, această atribuție revenind autorității publice desemnate de lege, ce are la dispoziție o sumă de informații complexe, legate de activitatea sa efectivă și permanentă, ce-i permite să aprecieze asupra nevoilor de încadrare. Cât privește aprecierea răspunsurilor la interogatoriu, oferite de intimatul-pârât, ca reprezentând o mărturisire deplină sau ca început de dovadă scrisă, conform art. 358 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază nefondată această susținere, având în vedere, pe de-o parte, faptul că nu sunt îndeplinite condițiile aplicării acestui text normativ, iar pe de altă parte, răspunsurile oferite concordă cu poziția constantă a intimatului-pârât față de pretențiile reclamantului, manifestată pe tot parcursul procesual. Dispozițiile art. 358 C. proc. civ. permit instanței de judecată să considere neprezentarea la interogatoriu ori refuzul de a răspunde la întrebările adresate ca o mărturisire deplină ori un început de dovadă în folosul celui care a propus interogatoriul, însă, în cauza de față, intimatul-pârât a răspuns tuturor întrebărilor adresate de recurentul-reclamant, nemulțumirile acestuia față de răspunsul oferit neputând constitui temei de aplicare a prevederilor menționate. Astfel, intimatul-pârât nu a contestat în vreun fel calitățile profesionale ale recurentului-reclamant, precizând acest aspect inclusiv în răspunsul oferit la întrebarea nr. 3 din interogatoriu, similar susținerilor din cuprinsul întâmpinărilor formulate în fața instanței de fond și de recurs. Restul răspunsurilor oferite la interogatoriu nu diferă de poziția exprimată prin întâmpinări, sau cu ocazia formulării concluziilor orale, astfel încât critica formulată în recurs este nefondată. Înalta Curte apreciază a fi nefondată și critica vătămării unui interes legitim al recurentului-reclamant, care ar fi în concordanță cu interesul public, interes ce constă în continuarea activității în funcția pe care era încadrat, în considerarea dreptului la muncă protejat de art. 41 din Constituția României. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004, prin "drept vătămat" se înțelege "orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ", iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 prin "interes legitim privat" se înțelege "posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat". Deși recurentul-reclamant face vorbire de vătămarea unui interes, pe care instanța de fond nu l-a luat în considerare, se observă că, în realitate, acesta invocă vătămarea unui drept, în accepțiunea Legii nr. 554/2004, respectiv dreptul la muncă protejat de art. 41 din Constituția României. Înalta Curte reține ca fiind întemeiată concluzia instanței de fond privind lipsa încălcării unui drept fundamental al recurentului-reclamant. Posibilitatea menținerii în activitate peste vârsta standard de pensionare nu reprezintă un drept subiectiv protejat de lege, fiind un atribut exclusiv al organului decizional, a cărui exercitare nu încalcă dreptul la muncă. Recurentului-reclamant îi este recunoscut dreptul de a trece în rezervă la îndeplinirea vârstei standard de pensionare, inclusiv dreptul la pensie, însă nu și dreptul de a fi menținut în activitate, aceasta fiind doar o vocație a recurentului-reclamant și o posibilitate lăsată la stricta apreciere a conducătorului autorității publice. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, dispozițiile de drept material fiind corect interpretate și aplicate de prima instanță, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) și art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.