ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1510/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. și înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub Dosar nr. x/2015, acesta a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, să se dispună anularea Ordinului M.P.7/07.01.2015 al Ministerului Apărării Naționale prin care s-a dispus trecerea în rezervă a reclamantului începând cu data de 7.01.2015, reîncadrarea în funcția și gradul avut anterior trecerii în rezervă, obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale de la trecerea în rezervă și până la încadrarea în funcția avută anterior și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 147 din 22 iulie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2015, a fost admisă acțiunea; a fost anulat Ordinul MP 7/07.01.2015 al Ministerului Apărării Naționale și s-a dispus reîncadrarea reclamantului în funcția și gradul avut anterior trecerii în rezervă; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului drepturile salariale pe care le-ar fi obținut de la 07.01.2015 până la reîncadrarea în funcție și 1000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin care a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Instanța se află în eroare cu privire la rapoartele invocate; astfel, Raportul nr. x din 20.11.2014 la care face referire prima instanță este de fapt Raportul nr. B1 (S) 6158 din 2014 al șefului Statului Major al Forțelor Terestre, înregistrat la destinație cu nr. 8893/20.11.2014, prin care s-a propus statului Major General trecerea în rezervă a reclamantului; în consecință, instanța s-a aflat în eroare gravă, reținând că Statul Major al Forțelor Terestre a propus menținerea în activitate a reclamantului. Mai mult, instanța a persistat în eroare, atribuind raportului șefului SMFT argumentele pentru menținerea în activitate a reclamantului din Raportul nr. B1 (S) 857/28.10.2014 al comandantului UM B. Brăila, or, șeful SMFT ca eșalon superior a propus trecerea în rezervă a reclamantului. Se apreciază că starea de fapt nu a fost corect reținută de instanța de fond, ceea ce a influențat judecarea corectă a cauzei, deoarece instanța de fond nu a reținut că cele două rapoarte de menținere în activitate au fost făcute de șefii direcți ai reclamantului, în timp ce raportul șefului SMFT și raportul șefului SMG, ca structuri de la vârful ierarhiei Ministerului Apărării Naționale au fost în sensul trecerii în rezervă, aceste propuneri fiind precumpănitoare pentru conducătorul instituției la emiterea ordinului de trecere în rezervă.

În al doilea rând, se arată că nu există niciun criteriu prevăzut de lege care să oblige conducătorul instituției să ia o hotărâre în sensul menținerii în activitate a celui care se încadrează în prevederile art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, precum și că acțiunea reclamantului nu vizează un drept al său, ci doar o vocație la o eventuală menținere în activitate. În această situației, prima instanță a încălcat principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" și a stabilit drept criteriu pentru menținerea în activitate comportamentul anterior săvârșirii infracțiunii, respectiv lipsa antecedentelor disciplinare, acreditând ideea că un comportament anterior corect absolvă de consecințele săvârșirii unei infracțiuni și asigură certitudinea menținerii în activitate a persoanei în cauză, or o asemenea concluzie nu este corectă.

Instanța a ignorat faptul că reclamantul a depășit limita legală a alcoolului în aerul expirat și în sânge, faptă prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen.

De asemenea, instanța a omis și faptul că posibilitatea menținerii în activitate prev. de art. 87 alin. (3) din lege este prevăzută expres doar pentru cadrele militare în activitate din MApN, celelalte structuri din sistemul de apărare trecând, din oficiu, în rezervă cadrele militare aflate în această situație.

Recurentul a mai arătat că instanța de fond nu a ținut cont de disp. art. 30 din statutul cadrelor militare, care prevăd obligația cadrelor militare de a se abține de la a efectua orice activități care contravin demnității, prestigiului și normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare. Or, prin săvârșirea unei infracțiuni, indiferent de felul, caracterul sau gravitatea acesteia, se încalcă tocmai această obligație.

De asemenea, instanța a ignorat faptul că reclamantul, conform Fișei RESMIL, a îndeplinit exclusiv funcții de comandă (comandant de pluton, locțiitor comandant de companie), ceea ce înseamnă că are militari în subordine pentru care trebuie să fie un model, or fapta i-a știrbit autoritatea în fața trupei, iar reîncadrarea ar putea avea efecte negative asupra climatului de ordine și disciplină al subordonaților.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea la plata drepturilor salariale, se arată că pe luna ianuarie 2015 au rămas de achitat drepturi salariale doar pentru 10 zile calendaristice. Actul atacat este un act administrativ cu caracter individual, care a produs efecte doar de la data comunicării lui destinatarului, dată ulterioară emiterii ordinului de trecere în rezervă, fiind urmată de o perioadă de predare-primire a funcției, perioadă pentru care i-au fost acordate toate drepturile salariale cuvenite.

Pe fondul cauzei, măsura trecerii în rezervă este vădit legală, reclamantul încadrându-se în ipoteza de la art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995. Decizia nu a fost arbitrară, fiind întemeiată pe propunerile comandanților și ale șefilor acestuia, înaintate ierarhic, fiind precumpănitoare în luarea deciziei rapoartele șefilor de la vârful ierarhiei militare, nivel la care s-a făcut o analiză mai complexă atât a carierei, rezultatelor și comportamentului reclamantului, cât și a faptei și implicațiilor ei.

Măsura trecerii în rezervă nu este nici disproporționată și nici excesivă, raportat la art. 30 și la art. 109 alin. (9) din lege.

Din interpretarea literală a art. 87 alin. (3) din lege, rezultă că menținerea în activitate este doar o posibilitate lăsată de legiuitor exclusiv la aprecierea conducătorului instituției, fără niciun criteriu în baza căruia acesta să fie obligat să ia o decizie într-un anumit sens, și nu o obligație a acestuia, cum a lăsat să se înțeleagă reclamantul.

În acest context faptic și juridic, ministrul apărării naționale a apreciat că, deși a obținut rezultate foarte bune, ofițerul nu este indispensabil, iar infracțiunea săvârșita nu este compatibilă cu statutul său de cadrul militar.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În mod corect a reținut prima instanță faptul că actul atacat este disproporționat cu fapta acestuia, având în vedere că a fost o întâmplare izolată din activitatea ofițerului, comisă în afara orelor de serviciu și fără legătură cu sarcinile de serviciu ale acestuia.

Se arată că reclamantul nu a fost condamnat, ci acestuia i s-a aplicat o pedeapsă suspendată care nu produce efecte juridice, decât în situația în care în perioada termenului de supraveghere ar comite o nouă faptă penală.

Se arată că doar raportul x/20.11.2014 a cerut aprobare ca ofițerul să fie trecut în rezervă, anexând raportul nr. x/28.10.2014 al comandantului Brigăzii "C." și raportul nr. x/22.10.2014 al comandantului Batalionului D. care opinau pentru menținerea ofițerului în activitate fără ca în primul raport să se facă vorbire despre concluziile celor două rapoarte. La dosar a mai fost depus și raportul nr. x/27.11.2014 a șefului statului major general, prin care a solicitat MApN să fie de acord cu menținerea în funcție a ofițerului cu motivarea că infracțiunea comisă de acesta nu are legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, iar în urma săvârșirii evenimentului, nu au rezultat pagube materiale și nu au fost aduse prejudicii instituției militare ori altor instituții sau persoane.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 02 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Reclamantului, cadru militar, i-a fost stabilită prin Decizia penală nr. 694/A/2014 a Curții de Apel Alba Iulia o pedeapsă de 8 luni închisoare în baza art. 396 alin. (1), (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., iar în baza art. 83 alin. (1) C. pen. a fost amânată aplicarea pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani stabilit în condițiile art. 82 C. pen., cu stabilirea unor măsuri de supraveghere.

Prin Ordinul M.P.7/07.01.2015 al Ministerului Apărării Naționale, s-a dispus, în baza art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea 85/1995, trecerea în rezervă prin aplicarea art. 87 din aceeași lege, începând cu data de 07.01.2015 a reclamantului A., locțiitor al comandantului companiei geniu sprijin general la Batalionul "D." al Brigăzii "C." din Statul Major al Forțelor Terestre, condamnat prin Decizia penală nr. 694/A/2014 la o pedeapsă de 8 luni închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui autovehicul sub influența alcoolului, cu amânarea aplicării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani.

S-a reținut în motivarea ordinului propunerea șefului Statului Major General prezentată cu raportul nr. x/2014, Sentința penală nr. 131/2014 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în Dosarul nr. x/2013 și Decizia penală nr. 694/A/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în ședința publică din 29.09.2014, rămasă definitivă.

Prin Raportul nr. x din 20.11.2014 și Raportul nr. x din 27.11.2014 al Statului Major General s-a propus trecerea în rezervă a reclamantului având ca argumente:

- propunerea șefului Statului Major al Forțelor Terestre de trecere în rezervă a ofițerului;

- propunerea comandantului Batalionului "D." la care este încadrat ofițerul, cât și a comandantului Brigăzii "C." de menținere în activitate a ofițerului;

- ofițerul a fost condamnat prin Decizia penală nr. 694/A2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă, la 8 luni închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența băuturilor alcoolice, cu amânarea pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani;

- fapta a fost săvârșită la data de 02.02.2013, iar forma de vinovăție este intenția indirectă;

- infracțiunea comisă nu are legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, iar în urma săvârșirii evenimentului nu au rezultat pagube materiale și nu au fost aduse prejudicii instituției militare ori altor instituții sau persoane;

- ofițerul nu a fost sancționat disciplinar pe parcursul carierei militare și a fost apreciat cu calificative de "foarte bun" în ultimii 4 ani.

Prima instanță a reținut că Raportul Șefului Statului Major al Forțelor Terestre a propus menținerea în activitate a reclamantului, în același sens fiind și raportul x din 22.10.2014 al Comandantului UM E. Alba Iulia.

Un prim argument al recurentului-pârât este acela că instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la situația de fapt, reținând că Statul Major al Forțelor Terestre a propus menținerea în activitate a reclamantului, cât timp acesta propusese trecerea în rezervă. Mai mult, instanța a persistat în eroare, atribuind raportului șefului SMFT argumentele pentru menținerea în activitate a reclamantului din Raportul nr. x/28.10.2014 al comandantului UM B. Brăila, or, șeful SMFT ca eșalon superior a propus trecerea în rezervă a reclamantului.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, au fost emise următoarele rapoarte:

- raportul nr. x/22.10.2014 al Comandantului Unității Militare E. Alba Iulia, care a propus menținerea în activitate a reclamantului;

- raportul nr. x/28.10.2014 al Comandantului Unității Militare B. Brăila, care a propus menținerea în activitate a reclamantului;

- raportul Statului Major General nr. x/27.11.2014, prin care s-a propus trecerea în rezervă;

- raportul nr. x/20.11.2014 al Statului Major al Forțelor Terestre, prin care s-a propus trecerea în rezervă.

Deși prima instanță a reținut în mod greșit faptul că prin raportul șefului SMFT s-ar fi solicitat menținerea în activitate, se constată că nu această împrejurare de fapt a fost cea hotărâtoare în luarea deciziei de către prima instanță, ci au fost avute în vedere alte argumente (posibilitatea cenzurării de către instanța judecătorească a unui eventual abuz săvârșit de către emitentul actului atacat). Astfel, hotărârea primei instanțe nu se bazează în mod fundamental pe această împrejurare de fapt, ci pe alte argumente de drept reținute expres în considerente, eroarea asupra situației de fapt nefiind de natură să ducă la comiterea unei erori de judecată.

Un al doilea argument adus de către recurent este în sensul că nu există niciun criteriu prevăzut de lege care să oblige conducătorul instituției să ia o hotărâre în sensul menținerii în activitate a celui care se încadrează în prevederile art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, precum și că acțiunea reclamantului nu vizează un drept al său, ci doar o vocație la o eventuală menținere în activitate.

În esență, se susține existența unei marje de apreciere cu caracter foarte larg a pârâtului în alegerea dintre trecerea în rezervă și menținerea în activitate. Or, această susținere lipsește practic de conținut orice verificare de temeinicie și de legalitate care ar putea fi făcută de către instanța de judecată, făcând iluzoriu și formal accesul la justiție.

Cum în mod corect a reținut prima instanță, deși soluția trecerii în rezervă sau a menținerii în activitate este lăsată la aprecierea comandanților ierarhici, ministrul apărării nu are putere discreționară, în afara oricărui control, ci este necesar ca măsura adoptată să nu constituie un abuz al acestei puteri; înlăturarea aparenței unui abuz se realizează printr-o motivare corespunzătoare a actului de trecere în rezervă, motivare din care să rezulte care au fost argumentele hotărâtoare în sensul trecerii în rezervă ce au înlăturat aspectele favorabile menținerii în activitate.

Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" prin faptul că a stabilit drept criteriu pentru menținerea în activitate comportamentul anterior săvârșirii infracțiunii, respectiv lipsa antecedentelor disciplinare, deoarece prima instanță nu a făcut altceva decât să analizeze proporționalitatea măsurii de trecere în rezervă, raportat la împrejurările semnalate de către emitenții celor 4 rapoarte atașate la dosar; analiza acestei proporționalități reprezintă tocmai verificarea acelor aspecte care pot conduce la concluzia aparenței unui abuz de putere exercitat de autoritatea administrativă.

Recurentul a mai invocat faptul că posibilitatea menținerii în activitate prev. de art. 87 alin. (3) din lege este prevăzută expres doar pentru cadrele militare în activitate din MApN, celelalte structuri din sistemul de apărare trecând, din oficiu, în rezervă cadrele militare aflate în această situație.

Conform prev. art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare:

"Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naționale condamnate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executării ori grațiate, înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menținute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic comandanților/șefilor care au stabilite competențe în acest sens, prin ordin al ministrului apărării naționale."

Acest argument este nefondat; prin cadre militare din Ministerul Apărării Naționale se înțeleg cadrele militare din întreaga structură a acestui minister; ordinul atacat fiind emis de minister, este evident că textul legal invocat îi era pe deplin aplicabil intimatului-reclamant.

Nu se poate reține că sentința recurată a acreditat ideea că un comportament anterior corect absolvă de consecințele săvârșirii unei infracțiuni și asigură certitudinea menținerii în activitate a persoanei în cauză, deoarece prima instanță a realizat o analiză a tuturor factorilor (favorabili și nefavorabili reclamantului), ajungând la concluzia neproporționalității măsurii prin raportare la ansamblul acestora, iar nu prin raportare exclusivă al unul sau altul dintre ei.

Astfel, nu se poate susține că instanța a ignorat faptul că reclamantul a depășit limita legală a alcoolului în aerul expirat și în sânge, faptă prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen., ci a analizat această împrejurare în contextul tuturor aspectelor care caracterizează personalitatea și comportamentul reclamantului.

Obligația cadrelor militare de a se abține de la a efectua orice activități care contravin demnității, prestigiului și normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare, prev. de art. 30 din statutul cadrelor militare nu înlătură în mod absolut aprecierea pe care trebuie să o facă recurentul-pârât cu privire la necesitatea și proporționalitatea măsurii de trecere în rezervă, în situația săvârșirii unei fapte penale.

Faptul că reclamantul a îndeplinit exclusiv funcții de comandă (comandant de pluton, locțiitor comandant de companie) reprezintă doar un aspect de luat în analiză cu ocazia aprecierii necesității trecerii în rezervă, iar nu un motiv de trecere automată în rezervă, cum pare să sugereze motivul de recurs invocat de către recurent.

În ceea ce privește susținerea recurentului, în sensul că pe luna ianuarie 2015 au rămas de achitat drepturi salariale doar pentru 10 zile calendaristice, se constată că prima instanță nu a realizat o circumstanțiere a plăților deja efectuate către intimatul-reclamant, urmând ca recurentul să aibă în vedere, cu ocazia punerii în executare a deciziei, ceea ce a plătit deja reclamantului, pentru a nu se realiza plăți duble.

Recurentul a arătat că decizia nu a fost arbitrară, fiind întemeiată pe propunerile comandanților și ale șefilor acestuia, înaintate ierarhic, fiind precumpănitoare în luarea deciziei rapoartele șefilor de la vârful ierarhiei militare, nivel la care s-a făcut o analiză mai complexă atât a carierei, rezultatelor și comportamentului reclamantului, cât și a faptei și implicațiilor ei.

Înalta Curte constată că argumentul privind propunerile de trecere în rezervă făcute de șefii din vârful ierarhiei militare nu este suficient pentru ca automat să fie exclusă posibilitatea menținerii în activitate; textul art. 87 alin. (3) nu instituie ca și fine de neprimire al menținerii în activitate propunerea contrară a șefilor ierarhici.

Pe de altă parte, nu s-a demonstrat de ce analiza la nivelul vârfului ierarhiei militare ar fi superioară celei făcute de comandanții celor două unități, nearătându-se aspectele faptice suplimentare sau probele suplimentare care să fi fost avute în vedere de șefii ierarhici; practic, pe aceleași împrejurări de fapt, au fost emise propuneri contrare.

Astfel, cum în mod corect a reținut prima instanță, singurul aspect defavorabil reținut de rapoartele cu propunere de trecere în rezervă a fost acela al săvârșirii infracțiunii cu intenție; or, acesta nu poate constitui un argument pentru adoptarea măsurii, cât timp legea permite menținerea în activitate și în această ipoteză dacă s-a amânat aplicarea pedepsei.

Restul argumentelor prezente în cele patru rapoarte ale comandanților direcți și ierarhici sunt absolut favorabile reclamantului (reclamantul nu a mai fost sancționat disciplinar, a obținut în anii anteriori numai calificativul "Foarte Bine" așa cum rezultă din fișa de evidență; a fost avansat în carieră în gradul de căpitan în anul 2014; are o pregătire de excepție în cadrul misiunilor militare internaționale; din caracterizarea șefilor direcți se desprinde concluzia că fapta pentru care i s-a stabilit amânarea pedepsei nu constituie decât o împrejurare izolată, un accident, în comportamentul reclamantului).

În concluzie, toate criticile aduse de recurentul-pârât soluției date de prima instanță și întemeiate pe prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale împotriva Sentinței nr. 147 din 22 iulie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2018.

Procesat de GGC - GV