ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2019
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman la data de 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta B. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 23.042,02 RON, reprezentând contravaloarea chiriei neachitate în perioada 10.09.2015 - 30.09.2016, a sumei de 4.271,52 RON, constând în contravaloarea utilităților neachitate pentru perioada 30.12.2015 - 20.11.2016, a sumei de 14.784,97 RON, reprezentând penalități de întârziere, și, în continuare, din 24.10.2016 până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și următ. C. proc. civ. și pe cele ale art. 1350 alin. (1) și (2), coroborate cu prevederile art. 1518 alin. (1) C. civ.
Prin Sentința civilă nr. 1.606 din 7 iunie 2018, Judecătoria Roman a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B. SA, în contradictoriu cu pârâta A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Roman a reținut că, la art. XI din contractul de închiriere, părțile au stabilit ca litigiile să fie soluționate de instanțele judecătorești din localitatea unde își are sediul reclamanta, anume București.
A constatat incidența dispozițiilor art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, și a apreciat că reclamanta avea obligația să respecte clauza inserată în art. XI din contractul de închiriere, în speță fiind înlăturată posibilitatea de a alege între instanțele alternativ competente.
Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 24 septembrie 2018, sub același număr de dosar.
Prin Sentința civilă nr. 11.049 din 12 noiembrie 2018, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat în favoarea Judecătoriei Roman competența soluționării cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta B. SA, în contradictoriu cu pârâta A. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că, potrivit art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie soluționate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.
Conform art. 116 din același act normativ, reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
Judecătoria Sectorului 2 București a constatat că părțile litigante au făcut o alegere de competență, potrivit art. XI din contractul de închiriere, respectiv cea de la sediul B. SA.
Cum competența teritorială are caracter de ordine privată, Judecătoria Roman a constatat incidența prevederilor art. 116 C. proc. civ., apreciind că numai pârâta poate invoca excepția de necompetență, în condițiile art. 130 alin. (3) din actul normativ menționat.
Instanța a reținut că pârâta nu a invocat prin întâmpinare necompetența teritorială a Judecătoriei Roman, iar alegerea competenței între instanțele deopotrivă competente aparține reclamantei.
Constatând că Judecătoria Roman este instanța în a cărei circumscripție domiciliază pârâta, a apreciat că această instanță este competentă să soluționeze pricina, din moment ce a fost învestită cu judecarea cererii de chemare în judecată.
Examinând conflictul de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman, prin care reclamanta B. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 23.042,02 RON, reprezentând contravaloarea chiriei neachitate în perioada 10.09.2015 - 30.09.2016, a sumei de 4.271,52 RON, constând în contravaloarea utilităților neachitate în perioada 30.12.2015 - 20.11.2016, a sumei de 14.784,97 RON, reprezentând penalități de întârziere, și, în continuare, din 24.10.2016 până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.
Prin art. XI din contractul de Închiriere nr. x/1084 din 16 martie 2015, părțile au convenit ca litigiile care decurg din executarea acestui contract să fie judecate de instanțele judecătorești din România, respectiv de instanța de la sediul B. SA.
Conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ., "Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă."
Aceste dispoziții legale reglementează posibilitatea stabilirii unei alte competențe teritoriale decât cea de drept comun, dacă normele de competență nu au un caracter exclusiv, alegerea de competență reprezentând o prorogare convențională de competență teritorială.
Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Alin. (3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.
Din analiza normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri (cu excepția celor prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ. privitoare la imobile, moștenire, societăți, insolvență sau concordat preventiv și împotriva unui consumator) și la cele referitoare la alte drepturi de care părțile pot să dispună, este relativă.
În ceea ce privește obiectul litigiului dedus judecății, astfel cum s-a arătat, acesta constă în solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la executarea obligației asumate prin contractul de închiriere din 16 martie 2015, respectiv plata chiriei restante.
Ca atare, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., mai sus enunțate, norma de competență aplicabilă în cauză este de ordine privată.
Dispozițiile art. 116 din actul normativ mai sus menționat stipulează că "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente." Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."
Or, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că prin întâmpinarea formulată la data de 22 octombrie 2018, pârâta A. nu a invocat excepția necompetenței teritoriale, ci a solicitat judecata în lipsă și eșalonarea plății chiriei restante.
Astfel, se constată că renunțarea la convenția părților, inserată în art. XI din contractul de încheiere, a avut loc odată cu sesizarea de către reclamanta B. SA a Judecătoriei Roman, în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei, în lipsa opoziții acestei părți formulată în condiții legale. Ca atare, această clauză nu mai poate produce efectele stabilite prin contractul de închiriere.
Pentru toate considerentele expuse, având în vedere că, în cauză, excepția de necompetență teritorială nu a fost invocată în condițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Roman.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2019.
Procesat de ED