Decizia nr. 2410/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 2542/2015 a Curții de Apel București

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 mai 2015, reclamanta A. SRL (fostă B. SRL) a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 196 din 21.04.2015 emisă de pârât și revocarea sancțiunii aplicate sau reducerea cuantumului amenzii; de asemenea, a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 2542 din 12.10.2015, Curtea de Apel București a respins cererea ca neîntemeiată. Motivele de casare invocate în cauză

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. SRL, fiind invocate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În susținerea primului motiv de casare, recurenta arată că sentința este contradictorie deoarece, deși reține în mod corect că la data de 10.09.2014 a fost depusă o cerere de renunțare la licențele audiovizuale pentru retransmiterea postului de televiziune C., nu ține cont de această realitate juridică și își întemeiază soluția de respingere a acțiunii în contradicție cu această stare de fapt incontestabilă. În opinia recurentei, faptul că decizia prin care s-a luat act de renunțarea la licențele audiovizuale a fost emisă abia în 24.02.2015, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 8 din O.G. nr. 27/2002, reprezintă culpa autorității intimate. Referitor la cel de-al doilea motiv de casare, arată că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 din O.G. nr. 27/2002, în O.U.G. nr. 27/2003 precum și în art. 57 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002. Datorită faptului că Legea nr. 504/2002 nu stabilește un termen în interiorul căruia intimata Consiliul Național al Audiovizualului să fie obligată să ia act la renunțarea la licențele audiovizuale, ea va trebui completată cu prevederile celorlalte două legi amintite (O.G. nr. 27/2002 și O.U.G. nr. 27/2003) pentru a nu fi încurajat abuzul de drept al autorității. În opinia recurentei, atunci când retragerea licenței nu reprezintă o sancțiune ci rezultatul renunțării titularului la licența audiovizuală, ea va trebui să producă efecte juridice de la data înregistrării cererii. Drept urmare, recurenta pretinde că la data emiterii Deciziei nr. 196/21.04.2015, contestate în prezenta cauză, nu mai era sub autoritatea Consiliului Național al Audiovizualului ci continua să emită în baza unei licențe emise de Marele Ducat al Luxemburgului la data de 18.11.2014, valabilă până în 31.12.2020.

Prin întâmpinare, intimata Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Analiza motivelor de casare

Examinând sentința recurată prin raportare la motivele de casare invocate în cauză, luând în considerare argumentele părților, ținând cont de actele și lucrările dosarului precum și de dispozițiile legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul este nefundat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin Decizia nr. 196/21.04.2015 emisă de intimata Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), recurenta SC A. SRL (fostă B. SRL; numită în continuare "recurenta" sau "societatea"), deținătoare a licenței audiovizuale nr. S-TV 217.8/25.03.2008, a fost sancționată cu amendă de 40.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, respectiv pentru că în lunile octombrie și decembrie 2014 a depășit durata orară a timpului de publicitate cu 25 min. și 18 sec. Instanța a respins acțiunea în anularea acestei autorizații pentru mai multe considerente dintre care, relevante pentru prezentul recurs, raportat la motivele de casare invocate în cauză, sunt următoarele: - deși societatea a depus o cerere prin care arăta că intenționează să renunțe la licența audiovizuală pentru retransmiterea postului de televiziune C., înregistrată de CNA sub nr. x/10.09.2014, intenția nu echivalează cu manifestarea de fermă de voință și, dincolo de acest aspect, licența a fost retrasă doar ulterior faptelor în discuție, prin Decizia CNA nr. 39/24.02.2015; pentru faptele săvârșite până la emiterea acestei decizii, societatea a continuat să fie sub jurisdicția CNA, deoarece potrivit art. 51 și art. 57 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, licența produce efecte până la retragerea ei prin decizia CNA; - societatea a obținut la data de 18.11.2014 o nouă licență de la Marele Ducat al Luxemburgului, dar a continuat să difuzeze programe în perioada 10.09.2014 și 18.11.2014 și, la data faptelor, era în continuare înregistrată la "Agency for Communication Networks and Services of Republic of Slovenia" sub licența românească.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 -

Recurenta a indicat de drept motive de casare pct. 6 și 8, pretinzând că, pe de-o parte, hotărârea este contradictorie, iar pe de alta, că a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 8 din O.G. nr. 27/2002, în O.U.G. nr. 27/2003 precum și în art. 57 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002. 7. Primul motiv de casare este neîntemeiat deoarece sentința este coerentă și indică toate considerentele de fapt și de drept relevante pe care a fost întemeiată soluția de respingerea a acțiunii. Nu există nicio contradicție între faptul că instanța de fond a luat act de cerere de renunțare la licențele audiovizuale formulată de societate la data de 10.09.2014 dar nu a fost de acord cu efectele juridice pretinse de aceasta. Contradicția ar fi presupus ca instanța să accepte aceste efecte (ceea ce ar fi presupus ieșirea societății de sub jurisdicția CNA) și totuși să recunoască jurisdicția autorității române, ceea ce nu este cazul în speță. 8. De asemenea, și cel de-al doilea motiv de casare este neîntemeiat. În esență, recurenta pretinde că, în condițiile în care Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu reglementează un termen în care CNA să soluționeze cererea de renunțare la licența audiovizuală, va trebui completată sau cu dispozițiile O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor care, în art. 8, reglementează un termen de 30 de zile de soluționare a petiției sau cu dispozițiile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite (în sensul că renunțarea va trebui considerată dacă nu s-a răspuns petentului în termenul de 30 de zile); ca urmare a renunțării la licența audiovizuală, recurenta pretinde că nu se mai afla sub jurisdicția CNA la data faptelor și, deci, autoritatea nu mai era competentă să emită actul administrativ de sancționare. Înalta Curte înlătură aceste argumente. Astfel, potrivit art. 57 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, licența audiovizuală analogică se retrage de CNA la cererea titularului. Într-adevăr, legea nu reglementează un termen de soluționare a cererii, motiv pentru care devin incidente dispozițiile legii generale, respectiv ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care, în art. 2 alin. (1) lit. h), dispune că prin nesoluționare în termenul legal a unei cereri se înțelege "faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen". În cauză nu sunt incidente nici dispozițiile O.G. nr. 27/2002, care reglementează activitatea de soluționare a petițiilor, și nici dispozițiile O.U.G. nr. 27/2003, care reglementează o modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a autorizațiilor de către autoritățile administrației publice. Ambele acte normative au domenii distincte de aplicare în raport cu Legea nr. 504/2002. Or, depășirea, chiar culpabilă, așa cum pretinde recurentul (chestiune a cărei verificare excede obiectului judecății), a termenului de 30 de zile, nu are alt efect decât nașterea dreptului la acțiune împotriva autorității care omite să răspundă deoarece, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal este asimilat actului administrativ. În consecință, așa cum bine a reținut Curtea de Apel București, licența audiovizuală produce efecte juridice până la emiterea Deciziei CNA nr. 39/24.02.2015 și, drept urmare, autoritatea intimată era competentă să emită actul administrativ contestat.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.