ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3820/2018

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 20.01.2010, reclamantul Municipiul București, prin Primar General, a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâta, în temeiul art. 480 din C. civ., să lase în deplină posesie și folosință terenul în suprafață de 155,66 m.p., parte a terenului de 700,96 m.p., aflat la intersecția străzii Luterană cu str. x, proprietatea sa încă din anul 1928, pe care se derulează în prezent lucrările de construire la imobilul denumit B., precum și să dispună, în temeiul dispozițiilor art. 584 din C. civ., stabilirea și trasarea limitelor dintre cele două proprietăți, precum și evacuarea pârâtei de pe terenul pe care îl deține fără titlu, în suprafață de 155,66 m.p. (individualizat prin expertiză).

Prin Sentința nr. 530/18.04.2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins primele două capete de cerere ale acțiunii modificatoare formulate de reclamantul Municipiul București prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. și cu intervenienta accesorie Arhiepiscopia Romano-Catolică București, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală; a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Prin Decizia nr. 467 A/2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a anulat ca netimbrat apelul intervenientei, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat în parte încheierea din 03.12.2010 și sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., iar prin Decizia civilă nr. 1669/18.06.2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la 18.11.2015.

Prin încheierea de ședință din 07.04.2017 Curtea a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 155

1

din C. proc. civ., suspendarea apelurilor formulate, pentru neîndeplinirea de către apelantul-reclamant a obligațiilor stabilite în sarcina sa prin încheierea de ședință din 11.11.2016, privind obținerea relațiilor cu privire la terenurile de 116 și 70 m.p., respectiv dacă acestea fac parte din domeniul public sau privat al statului și care sunt actele normative în baza cărora sunt deținute.

La data de 19.04.2018, din oficiu, Curtea a dispus acordarea unui termen de judecată la 18.05.2018, în vederea discutării excepției de perimare.

Prin Decizia nr. 594A/18 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat perimată cererea de apel formulată de apelantul-reclamant Municipiul București prin Primarul General și de apelanta-intervenientă Arhiepiscopia Romano-Catolică București, împotriva încheierii de ședință din 03.12.2010 și a Sentinței civile nr. 530/18.04.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata S.C. A. S.R.L.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., text potrivit căruia "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an".

S-a constatat că în speță, judecata cauzei s-a suspendat în data de 07.04.2017, în baza dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ., pentru neîndeplinirea de către apelantul-reclamant a unor obligații stabilite de instanță în sarcina sa, potrivit încheierii de ședință din 11.11.2016, dată de la care cauza a rămas în nelucrare o perioadă mai mare de un an, fără ca părțile să efectueze acte de procedură, astfel că sancțiunea ce intervine în acest caz este perimarea.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 248 alin. (1) și 253 din C. proc. civ. au fost constatate perimate apelurile declarat în cauză.

Referitor la cererea formulată de intimata S.C. A. S.R.L., de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea de apel a apreciat că este neîntemeiată, respingând-o în consecință.

S-a constatat că în dovedirea pretenției de acordare a cheltuielilor de judecată, intimata a depus la dosar următoarele înscrisuri: Facturile nr. x/10.11.2014, nr. x/28.01.2015, nr. x/29.11.2016, nr. x/17.11.2016, nr. x/29.11.2016, nr. x/28.08.2017, nr. x/28.08.2017, precum și extras privind tranzacții bancare din 14.11.2014, 27.07.2015, 21.12.2016 și 29.08.2017, precum și extrase de cont din 14.11.2014, 21.12.2016 și 29.08.2017 privind plata unor sume de bani din contul S.C. A. S.R.L., în contul C.

Cu trimitere la practica judiciară în materie, instanța de apel a reținut că onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Acest raționament se justifică prin faptul că instanța va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăților, iar hotărârea instanței reprezintă înscris justificativ și poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli. Factura fiscală, neînsoțită de chitanță sau ordin de plată care să dovedească încasarea efectivă a anumitor sume de bani, nu reprezintă o dovadă în acest sens, ci doar un document contabil, care atestă o creanță.

În speță, justificarea onorariului de avocat a fost făcută prin depunerea, în copie, a mai multor facturi fiscale, în cuprinsul cărora sunt menționate creanțe ale Societății Civile de avocați C., în baza mai multor contracte de asistență juridică, unul dintre acestea fiind încheiat cu intimata S.C. A. S.R.L. Totodată, au fost depuse, în copie, tranzacții bancare, având ca plătitor S.C. A., în contul Societății civile de avocați C., fără însă a se menționa care este obiectul plății.

Cum intimata nu a depus înscrisurile menționate în original și nici acte doveditoare ale plății, care să însoțească facturile (chitanțe, ordin de plată), iar din cuprinsul tranzacțiilor bancare nu rezultă că acestea au ca obiect plata onorariului de avocat datorat conform contractului de asistență juridică încheiat în acest dosar, Curtea de apel a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada achitării onorariului de avocat solicitat, așa încât a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei a declarat recurs A. S.R.L., care a depus două memorii (29.05.2018 și 9.07.2018) cuprinzând critici formulate, în contextul art. 304 alin. (2) C. proc. civ., după pronunțarea soluției dat înainte de motivarea acesteia și respectiv, după comunicarea hotărârii motivate.

Ceea ce va face obiect de analiză pentru instanța de recurs, având în vedere că se grefează și combate considerentele deciziei din apel, este cel de-a doilea memoriu de recurs (în același sens fiind poziția procesuală a avocatului părții-recurente).

Criticile deduse judecății s-au întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și au vizat următoarele aspecte:

- Prin soluția adoptată pe cererea vizând cheltuielile de judecată, instanța a nesocotit normele de procedură privitoare la obligarea părții care cade în pretenții de suportare a cheltuielilor pricinuite prin demersul său procesual.

Instanța a considerat în mod eronat că n-au fost prezentate înscrisuri justificative din care să rezulte încasarea efectivă a onorariului pentru activitatea de asistență juridică și reprezentare în faza apelului.

Aceste aprecieri nefondate sunt contrazise de înseși considerentele deciziei care indică înscrisurile depuse în justificarea acestor cheltuieli.

O simplă analiză a înscrisurilor menționate în hotărâre demonstra că între pârâtă și societatea de avocatură s-a încheiat Contractul de asistență juridică nr. 2051391/25.09.2014 în baza căruia au fost achitate serviciile avocațiale, depunându-se în acest sens facturi și extrase privind tranzacții bancare care indică datele de identificare ale facturilor achitate.

Astfel, fiecare factură din nota de cheltuieli se regăsește, printre numerele altor facturi, pe diferite extrase privind tranzacții bancare depuse la dosar, chiar dacă uneori se repetă doar ultimele trei cifre ale facturii respective, iar una dintre facturi a fost stornată așa încât se regăsește cu un alt număr decât cel sub care a fost emisă inițial (nr. 866 808 din 29.11.2015, în loc de nr. 866 434/17.11.2016).

S-a făcut astfel dovada plății efective și integrale a tuturor sumelor agreate prin contractul de asistență juridică, soluția în sens contrar a instanței fiind nelegală.

- În mod greșit a apreciat instanța de apel asupra necesității depunerii originalului înscrisurilor doveditoare ale achitării onorariului de avocat.

O asemenea statuare a instanței este contrară dispozițiilor legale privind administrarea probelor în procesul civil, neexistând nicio prevedere legală care să oblige partea să depună la dosarul cauzei originalul înscrisurilor de care se prevalează.

Dimpotrivă, regula în ce privește proba cu înscrisuri este reprezentată de depunerea acestora în copie certificată pentru conformitate cu originalul.

De altfel, chiar apreciindu-se ca fiind necesară depunerea unor înscrisuri originale din care să rezulte achitarea de către societate a onorariului avocațial, la data de 18.05.2018, partea a înfățișat "nota de cheltuieli" reprezentând un înscris original, confirmând în mod expres plata efectivă a onorariului de avocat agreat.

- Prin soluția pronunțată, instanța a încălcat prevederile de drept material incidente (art. 1349, 1357 C. civ.) referitoare la răspunderea civilă delictuală, ca fundament al obligării părții la suportarea cheltuielilor de judecată.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al acestora având în vedere următoarele:

- Respingând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel reține că nu s-a făcut dovada efectuării lor pe de o parte, pentru că nu s-a depus chitanța sau ordinul de plată care să însoțească factura fiscală, pe de altă parte, pentru că s-au depus, doar în copie, facturi fiscale și tranzacții bancare.

Această justificare a soluției denotă deopotrivă, o contradicție în interiorul considerentelor, precum și a unui impediment procedural decurgând din neexercitarea rolului activ de către instanță.

Astfel, deși reține că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată, în același timp, instanța de apel face trimitere la înscrisuri care au fost depuse în justificarea acestor pretenții respectiv, facturi și extrase privind tranzacții bancare.

Împrejurarea că, în aprecierea instanței, nu erau suficient de lămuritoare, având în vedere maniera în care au fost prezentate (tranzacții bancare în care sunt indicate mai multe facturi, fără să fie defalcate, cu indicarea sumei corespunzătoare fiecăreia) nu îndreptățea la concluzia că nu s-au produs dovezi, ci că acestea pot fi suplimentate cu elementele considerate necesare de către instanță pentru a avea clar determinat cadrul judecății sub aspectul acestor pretenții.

Aceasta, întrucât printre facturile enumerate se găsesc menționate (într-o modalitate greu lizibilă, e adevărat) și cele care ar fi fost emise în executarea contractului de asistență juridică, în valorificarea căruia au fost formulate pretențiile referitoare la cheltuielile de judecată.

La fel, împrejurarea că nu a fost depus originalul înscrisurilor de care se prevala partea în justificarea pretențiilor nu constituia temei pentru înlăturarea acestora din probațiune, ci temei pentru obligarea acesteia la depunerea originalelor.

În acest sens (și contrar susținerilor recurentei care afirmă eronat că nu există nicio prevedere legală care să oblige partea la depunerea originalului înscrisurilor) dispozițiile art. 139 C. proc. civ. îi permiteau instanței să pretindă prezentarea originalelor dacă avea îndoieli în legătură cu exactitatea copiilor de la dosar.

Neprocedând în această modalitate, instanța s-a limitat la a trage concluzia nedovedirii pretențiilor, reținând pe de o parte, că n-au fost prezentate dovezi - după ce procedase la o enumerare a înscrisurilor depuse cu acest titlu - și pe de altă parte, că nu erau îndeplinite condițiile formale (nu erau originale) pentru a fi luate în considerare, deși nu apreciase necesar să pretindă depunerea originalelor la dosar.

Astfel de considerente nu susțin o soluție pe fondul ei (deși cererea a fost respinsă ca neîntemeiată) ci una bazată pe aspecte de ordin procedural, care au condus la identificarea unor impedimente formale în recunoașterea și evaluarea pretențiilor părții vizând cheltuielile de judecată.

De aceea, întemeiate sunt criticile vizând nesocotirea normelor de drept procedural în realizarea judecății (contradicția în interiorul considerentelor și sancționarea nedepunerii originalelor, fără ca acestea să fi fost solicitate), ceea ce atrage incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Celălalt motiv, vizând încălcarea normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală nu poate face obiect de analiză pentru instanța de recurs, având în vedere că decizia din apel nu a verificat incidența acestora la speță - pentru a fi apoi obiect de cenzură - având în vedere că nu a tranșat fondul acestei cereri accesorii referitoare la cheltuielile de judecată.

În consecință, în temeiul celor arătate anterior, reținând incidența art. 304 pct. 5 și a art. 312 alin. (3) (soluționarea fără a se intra în cercetarea fondului), art. 313 C. proc. civ., decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

La reluarea judecății, instanța va solicita toate dovezile pe care le apreciază necesare pentru verificarea corespondenței pretinse între facturile emise și tranzacțiile bancare, inclusiv prin raportare la etapele procesuale ale judecății (având în vedere că s-au pretins cheltuieli în baza Contractului de asistență juridică nr. 2051391/25.09.2014, că ulterior acestuia s-a încheiat un alt contract, nr. 2166425 din 18.12.2014, că parte din facturile depuse ca înscrisuri justificative au fost emise la un moment când dosarul era în recurs, ori judecata cauzei fusese suspendată ori înainte de înregistrarea celui de-al doilea apel).

Toate acest verificări urmează a fi efectuate de către instanța de trimitere pentru a stabili, în sensul art. 274 C. proc. civ., nu doar efectivitatea acestora, ci legătura lor cu soluționarea cauzei în apel, etapă procesuală pentru care au fost solicitate.

De asemenea, la rejudecare vor fi avute în vedere și susținerile celorlalte părți asupra cuantumului acestor cheltuieli, în ce măsură este sunt justificate de complexitatea și prestația avocatului, inclusiv din perspectiva verificărilor suplimentare care se impune a fi efectuate, dată de modalitatea administrării înscrisurilor în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 594A din 18 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN