ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3349/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția de Administrare Fiscală, solicitând să fie obligate pârâtele la soluționarea în termen de 45 de zile a contestației sale administrative, formulată în anul 2009, împotriva actului administrativ-fiscal, respectiv a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală cu nr. 741 din 4 martie 2009, precum și a Raportului de inspecție fiscală x din 4 martie 2009, care a fost suspendată prin Decizia ANAF nr. 154 din 6 mai 2009 și care trebuia să fie soluționată într-un termen rezonabil; a solicitat, de asemenea, în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtelor la repararea pagubei produse, respectiv la plata de despăgubirilor în valoare de 1.065.970 RON, constând în accesoriile pe care i le-a calculat anual, deși se aflau în culpă pentru nesoluționarea contestației într-un termen rezonabil; în conformitate cu art. 453 din C. proc. civ., obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința nr. 42 din data de 17 februarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta SC A. SA a formulat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se invocă faptul că soluția de respingere a acțiunii și în concret sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ., motivele respingerii fiind contradictorii și străine în raport de obiectul cauzei.

Se arată că instanța de fond nu s-a pronunțat pe obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, deși în cererea de chemare în judecată se contestase pretinsul refuz de soluționare pe fond a contestației administrative formulată în anul 2009 împotriva deciziei de impunere nr. x din 4 martie 2009 și a raportului de inspecție fiscală nr. x din 4 martie 2009 și depășirea termenului rezonabil de soluționare prima instanță nu a analizat această cerere și nu s-a pronunțat cu privire la cererea de reparare a pagubei solicitate reprezentând despăgubiri pentru accesoriile calculate anual pentru întreaga perioadă în care contestația administrativă nu a fost soluționată.

Recurenta-reclamantă arată că prima instanță a respins acțiunea pe considerentul că în cauză au fost aplicate corect dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Codul de procedură fiscală în condițiile în care reclamanta nu a contestat suspendarea, respectiv Decizia nr. 154 din 6 mai 2009, motivarea primei instanțe fiind străină de ceea ce a solicitat reclamanta prin acțiune.

Se arată că prima instanță nu a analizat depășirea termenului rezonabil de soluționare a contestației administrative, în cauză de la data sesizării penale existând o perioadă de 7 ani, perioadă pentru care s-au calculat accesorii în sarcina recurentei, actele de impunere nefiind suspendate.

Se reține că nesoluționarea pe fond a contestației administrative reprezintă o încălcare a principiului dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

În raport de dispozițiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv a dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2006, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 70 C. proc. fisc.

Se arată că prima instanță nu a analizat dispozițiile legale invocate de recurentă, nu a analizat obiectul acțiunii circumscris unei obligații de a face, respectiv obligația autorității fiscale de a soluționa pe fond contestația administrativă, în condițiile în care nu s-a contestat suspendarea soluționării contestației ci s-a contestat în raport de dispozițiile art. 1 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pretinsul refuz de a fi soluționată pe fond contestația administrativă și de a fi soluționată cererea de acordare a daunelor materiale produse societății ca urmare a nesoluționării contestației într-un termen rezonabil.

Se invocă soluții de practică ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în raport de motivele de recurs invocate.

La doar intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a invocat excepția nulității recursului, iar intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 3 mai 2018 s-a respins excepția nulității recursului și recursul a fost admis în principiu în baza art. 493 alin. 7 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, în cauză neputându-se reține de Curte faptul că sentința recurată prin care s-a respins acțiunea formulată de recurenta-reclamantă se întemeiază pe motive străine de natura cauzei sau contradictorii.

Soluția de respingere a acțiunii este motivată în fapt și în drept cu respectarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. civ.

În cauză în mod corect prima instanță a respins acțiunea plecând de la situația premisă stabilită corect și anume soluționarea contestației administrative formulată de recurenta-reclamantă împotriva actelor de impunere prin care s-au calculat un impozit pe profit suplimentar în sumă de 1.133.620 RON și majorări de întârziere aferente a fost suspendată prin Decizia nr. 154 din 6 mai 2009 în baza art. 214 din O.G. nr. 92/2003 până la rezolvarea sesizării penale apreciind că de această sesizare penală din 12 ianuarie 2009 a Gărzii Financiare, secția Prahova depinde soluția în contestația administrativă.

Recurenta-reclamantă a susținut că motivarea primei instanțe privind legalitatea Deciziei nr. 154 din 6 mai 2009 este străină de obiectul cererii de chemare în judecată pe motiv că nu s-a contestat decizia de suspendare solicitându-se soluționarea pe fond a contestației suspendată apreciindu-se că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare.

Curtea apreciază că prima instanță a analizat corect legalitatea Deciziei nr. 154/2009 deoarece contrar opiniei reclamantei contestația sa administrativă a primit o soluție administrativă a fost soluționată în sensul că nu s-a dispus suspendarea contestației până la soluționarea unei sesizări penale.

Recurenta-reclamantă a formulat acțiunea contestând pretinsa nesoluționare într-un termen rezonabil a soluționării contestației administrative într-un termen rezonabil ca fiind un exces de putere, fără a ține cont de situația de fapt în sensul că în prezenta cauză contestația administrativă nu s-a soluționat pe fond deoarece s-a dispus suspendarea prin Decizia nr. 154/2009. Aceasta nu reprezintă o nesoluționare a contestației în sensul solicitat de reclamantă ci reprezintă o anumită soluție care deși nu a fost contestată expres continuă să-și producă efectele. În lipsa anulării acestei suspendări, contestația administrativă nu poate fi analizată de autoritatea fiscală pe fond, acesta fiind motivul pentru care prima instanță a analizat decizia de suspendare deși în petitul cererii nu s-a solicitat expres acest lucru de către recurentă.

Recurenta-reclamantă prin acțiune a negat pe situația sa de fapt un aspect esențial. Nu a solicitat expres anularea deciziei de suspendare a soluționării contestației, dar solicită obligarea autorității la soluționarea pe fond pentru depășirea termenului rezonabil.

În mod corect prima instanță a analizat legalitatea suspendării deoarece numai dacă se constată că suspendarea a fost nelegală sau nu se mai justifică, în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 214 alin. (1) C. proc. fisc. , putea dispune obligarea autorității la soluționarea pe fond a contestației administrative. Autoritatea fiscală nu poate soluționa contestația pe fond dacă decizia de suspendare nu este anulată deoarece din punct de vedere administrativ contestația a primit o soluție administrativă și anume a fost suspendată prin Decizia nr. 154 din 6 mai 2009.

În raport de obiectul cererii și situația de fapt argumentele primei instanțe susțin soluția de respingere, iar analizarea legalității Deciziei nr. 154/2004 are legătură directă cu obiectul cererii cu care a fost învestită.

Iar obligația de a face solicitată de reclamantă nu poate fi dispusă în lipsa anulării deciziei administrative de suspendare a contestației până la rezolvarea sesizării penale, în cauză îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 214 C. proc. civ. având prioritate față de analiza depășirii termenului rezonabil. Această analiză a realizat-o prima instanță atunci când a constatat legalitatea deciziei de suspendare a soluționării contestației. În ceea ce privește efectele pretinsei nesoluționări pe fond a contestației, recurenta are la dispoziție procedura suspendării actelor fiscale în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cauză neputându-se reține încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau a dispozițiilor constituționale recurenta-reclamantă fiind îndreptățită a-i fi soluționată contestația pe fond după rezolvarea definitivă a sesizării penale, până la acea dată Decizia nr. 154/2009 producându-și pe deplin efectele în prezenta cauză. Aceasta deoarece prin decizia de suspendare în baza art. 214 din O.G. nr. 92/2003 organul de soluționare a contestației a apreciat că soluția din sesizarea penală determină în mod hotărâtor soluția administrativă, aspect reținut corect de prima instanță, urmând a fi reluată procedura administrativă conform art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

În cauză instanța de fond în mod corect a analizat Decizia nr. 154/2009 nefiind în ipoteza "tăcerii administrative" în sensul art. 70 alin. (1) C. proc. civ. sau în sensul refuzului nejustificat, abuziv de a soluționa pe fond contestația administrativă.

Această contestație a fost soluționată administrativ prin suspendare în baza art. 214 C. proc. fisc. fiind emisă Decizia nr. 154/2009 care deși nu a fost contestată expres a fost analizată de prima instanță ca situație premisă a analizării legalității și temeiniciei pretinsului refuz nejustificat cu care a fost investită prin cererea de chemare în judecată.

În raport de această soluție administrativă în mod corect prima instanță nu a analizat expres pretinsa depășire a termenului rezonabil de soluționare a cauzei invocată de recurentă.

Aceasta deoarece suspendarea soluționării contestației pe fond s-a dispus până la soluționarea definitivă a unei sesizări penale. Iar în ceea ce privește soluționarea sesizării penale instanța de contencios administrativ nu are competența de a aprecia cu privire la termenul de soluționare. Ambele părți și în special recurenta-reclamantă ca parte interesată poate solicita în raport de soluția definitivă din sesizarea penală reluarea soluționării contestației administrative și stabilirea cu certitudine a obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, în cauză nefiind încălcate de instanța de fond dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 sau cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau art. 21 din Constituția României deoarece, în opinia Curții, aceste norme din Legea nr. 554/2004 cu caracter general nu sunt aplicabile în raport de obiectul cauzei, iar cererea de acordare a daunelor materiale solicitate este lipsită de temei în condițiile în care acest capăt de cerere nu poate fi apreciat ca subsidiar în raport de obiectul cauzei și nu pot fi aplicate dispozițiile art. 18 alin. 3 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Curtea apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 deoarece în cauză obiectul cauzei nu poate fi circumscris unui refuz nejustificat de soluționare a contestației administrative și depășirea unui termen rezonabil de soluționare. Aceasta deoarece contestația administrativă a fost suspendată până la rezolvarea unei sesizări penale în baza unei dispoziții speciale - art. 214 C. proc. fisc. , dispoziție care înlătură aplicarea normei generale, respectiv dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În cauză a fost emisă Decizia nr. 154 din 6 mai 2009 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la rezolvarea sesizării penale formulată de organele fiscale, suspendarea reprezentând în concret o soluționare legală provizorie administrativă a contestației.

Nu poate fi dispusă soluționarea contestației pe fond în lipsa anulării Deciziei nr. 154/2009 sau în lipsa temeiurilor care au determinat suspendarea respectiv soluționarea sesizării penale.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a probat, ca parte interesată, stadiul cercetărilor din dosarul penal sau soluționarea sesizării penale, sentința atacată de respingere a acțiunii fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 214 lit. a) C. proc. fisc. în condițiile în care contestația nu poate fi soluționată pe fond, fiind suspendată în baza Deciziei nr. 154/2009.

Susținerile din recurs privind depășirea unui termen rezonabil au caracter general și nu sunt aplicabile în prezenta cauză deoarece contestația administrativă a fost suspendată în baza unor norme speciale art. 214 C. proc. civ. care se aplică cu prioritate și nu a rămas nesoluționată pe fond în sensul solicitat de către recurenta-reclamantă.

În mod corect prima instanță a verificat îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală a normei speciale constatând că există interdependență între stabilirea obligațiilor fiscale contestate și stabilirea existenței sau inexistenței infracțiunii de evaziune fiscală, menținând ca legală decizia de suspendare a soluționării contestației.

Dispozițiile legale speciale prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. care permit suspendarea soluționării contestației administrative au fost constatate a fi constituționale prin mai multe decizii ale Curții Constituționale neputându-se reține teza încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod corect prima instanță a respins ca lipsită de temei legal cererea de daune aceasta neputând fi admisă în raport de norma specială - art. 214 - 218 C. proc. fisc. și nici în raport de norma generală respectiv dispozițiile art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aceasta deoarece în cauză nu există un exces de putere din partea autorității pârâte în sensul nesoluționării contestației administrative pe fond.

Soluționarea contestației administrative a fost suspendată în baza art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., recurenta-reclamantă având în posibilitatea să solicite în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actelor de impunere până la pronunțarea instanței de fond.

La dosar, recurenta-reclamantă nu a probat efectuarea acestui demers cererea sa de daune fiind lipsită de temei legal în raport de obiectul cauzei și fiind apreciată ca atare de prima instanță.

Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC "A." SA împotriva Sentinței nr. 42 din 17 februarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM