ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4104/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 30 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., a formulat acțiune în constatare solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se aprecieze asupra calității de lucrător al Securității a pârâtului.

Prin Sentința civilă nr. 957 din data de 22 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

Împotriva Sentinței civile nr. 957 din data de 22 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond nu a analizat în profunzime întregul material probator administrat în cauză și că, din analiza dosarului de cercetare operativă, nu rezultă că acesta ar fi îndeplinit sarcinile din planul de măsuri, iar notele informative, prin modul lor de redactare, nu pot să conducă la concluzia îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale, cu atât mai mult cu cât documentele internaționale și jurisprudența CEDO precizează că încălcarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 privește acțiuni ce cad în responsabilitatea statului, ofițerul de securitate nefiind subiect de drept internațional, astfel că nu poate fi acuzat de încălcarea tratatelor internaționale, ci numai de încălcarea legilor Statului.

Recurentul- pârât susține că nu se face vinovat de nicio faptă ilicită și nici una dintre persoanele aflate în atenția sa nu a avut de suportat consecințe de natură administrativă, civilă, penală sau alte constrângeri cauzatoare de prejudicii, iar la dosar nu există niciun raport de investigații semnat de recurent care să demonstreze că acesta ar fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Susține că simplele relatări ale discuțiilor purtate în camera de anchetă, fără constrângeri dovedite, nu pot satisface exigențele art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008, acestea neputând fi interpretate extensiv.

Consideră că legiuitorul a urmărit să facă distincție între activitățile desfășurate de persoanele ce lucrau în serviciile de securitate în perioada 1945 - 1989 și precizează că legile fundamentale din perioada comunistă au legiferat grave abateri de la principiile democratice, printre care restrângerea unor drepturi și libertăți cetățenești și subordonarea individului de către stat.

Mai arată că Declarația Universală a Drepturilor Omului și cele două Pacte privind drepturile civile și politice și respectiv, economice, sociale și culturale din 1966 sunt ulterioare eliberării lui A., acestea stabilind cu claritate care sunt drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Recurentul-pârât consideră că prin activitatea operativă efectuată nu s-au încălcat drepturile prevăzute în legislația internațională și în Constituțiile socialiste, iar din notele informative aflate la dosarul cauzei, precum și din lipsa vreunui raport întocmit de acesta, nu rezultă că s-ar fi îngrădit drepturile și libertățile fundamentale ale omului și nici că ar fi fost periclitate, în vreun mod, integritatea fizică sau psihică a persoanei menționate.

În ceea ce privește inviolabilitatea vieții private, consideră că, având în vedere regimul de detenție, această viață privată a fost oricum restrânsă, deținutul având drepturi și libertăți limitativ prevăzute de lege. Pe de altă parte, susține că, raportat la art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din analiza probelor de la dosar, nu rezultă că s-ar fi îngrădit dreptul la viață privată în această accepțiune.

Prin urmare, recurentul-pârât apreciază că din actele dosarului nu rezultă participarea sa directă la urmărirea informativă a lui A. și că în speță nu sunt îndeplinite prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-reclamant arată că prima instanță a analizat în mod corect și legal îndeplinirea condițiilor pentru constatarea calității de lucrător al Securității, în speță fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, coroborat cu art. 29 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ce permite îngrădiri ale drepturilor omului, cu condiția ca acestea să fie prevăzute de lege și să aibă drept scop satisfacerea cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o ordine democratică.

Precizează că, în speță, motivul deschiderii acțiunii informative asupra lui A. a fost unul politic, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond și cum, de altfel, nu a infirmat nici recurentul.

De asemenea, consideră că argumentele recurentului-pârât sunt nefondate, întrucât simpla obținere a unor informații cu caracter personal, referitoare la o persoană urmărită de Securitate, fără acordul acesteia și pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, constituia o îngrădire a dreptului la viață privată.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, cu o acțiune având ca obiect constatarea calității de lucrător al Securității a recurentului-pârât A..

Verificarea a fost efectuată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ca urmare a formulării de către doamna B. a Cererii nr. x din 15 noiembrie 2010 adresate C.N.S.A.S., prin care solicita verificarea, sub aspectul constatării calității de lucrător al Securității, pentru ofițerii sau subofițerii care au contribuit la instrumentarea dosarelor la care petenta a avut acces în temeiul art. 1 alin. (7) și (8) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008.

Înalta Curte constată că în dosarul nr. x (cotă C.N.S.A.S.), recurentul-pârât A., în calitate de angajat al fostului Minister de Interne, având gradul de locotenent și funcția de lucrător operativ în cadrul Direcției Penitenciare - Grupul Operativ Aiud, a întocmit Hotărârea de deschidere a dosarului de acțiune informativă individuală asupra deținutului C. din Penitenciarul Aiud din data de 18 februarie 1961, aceasta fiind aprobată ulterior de șeful unității - colonel D., cu scopul de a stabili activitatea concretă pe care C. se presupunea că o desfășoară în Penitenciarul Aiud, pentru documentarea asupra intențiilor dușmănoase ale acestuia.

Argumentele ce au stat la baza hotărârii mai sus arătate au constat în legăturile sale cu persoane condamnate pentru activitate contrarevoluționară și cu legionarii, cu care ar fi purtat discuții ostile regimului de la acel moment din România, în scopul unei presupuse încercări de schimbare a regimului socialist. De asemenea, prin aceeași hotărâre s-au invocat și anumite discuții cu ceilalți deținuți, colegi de celulă, cu caracter dușmănos la adresa Partidului Muncitoresc Român și s-a apreciat că acesta desfășoară activitate contrarevoluționară în detenție.

Hotărârea de deschidere a dosarului de acțiune informativă individuală asupra deținutului C. a fost însoțită de un Plan de măsuri întocmit la aceeași dată, 18 februarie 1961, ce priveau: investigații complexe privindu-l pe C. și familia acestuia, cu scopul de a stabili legăturile existente între persoana urmărită și familia sa, respectiv dacă vreunul dintre membrii familiei cunoaște aspecte din activitatea sa contrarevoluționară; identificarea în penitenciar a elementelor cu care C. a desfășurat activitate contrarevoluționară înainte de arestare și gruparea lor în scopul studierii unora dintre aceștia și în vederea recrutării, apoi trecerea la recrutare ca agent a celui mai indicat cu care va fi încadrat obiectivul, cu scopul de a cunoaște dacă acesta continuă să desfășoare activitate contrarevoluționară nedeclarată în anchetă; măsura ca numitul C. să fie introdus la un moment dat în celulă cu legionarii E. și F., pentru a-l determina pe E., comandant legionar, să-și spună punctul de vedere în ce privește perspectivele de viitor ale organizației legionare, întrucât C. împreună cu legionarul F. au discutat despre necesitatea creării unui partid - mișcarea de rezistență - care să lupte și împotriva legionarilor.

Planul de măsuri a fost, de asemenea, întocmit de către recurentul-pârât, care răspundea și de ducerea la îndeplinire a fiecărei măsuri din plan, respectiv de executarea acestora, sub îndrumarea colonelului D..

Pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite prin plan au fost date mai multe note informative, obținute cu ajutorul surselor "G." și "H.", acestea fiind datate 29 aprilie 1963, 13 aprilie 1963, 4 februarie 1963, 31 ianuarie 1963 și 18 aprilie 1961, în toate acestea fiind relatate discuții purtate cu sau despre persoana urmărită.

În acest sens, recurentul-pârât a dispus dirijarea unei surse din legătura sa personală pentru obținerea informațiilor privind viața privată a urmăritului și poziția acestuia față de politica regimului, precum și recrutarea din imediata apropiere a persoanei urmărite a unor surse noi pentru obținerea de informații suplimentare cu privire la acesta.

Toate aceste aspecte reies atât din cuprinsul Hotărârii de deschidere a dosarului de acțiune informativă individuală asupra deținutului C., cât și din Planul de măsuri, ambele întocmite la data de 18 februarie 1961 de către recurentul-pârât, care, de altfel, figura și în calitate de persoană responsabilă de ducerea la îndeplinire a măsurilor din Planul de măsuri dispus.

Astfel, se constată că recurentul-pârât, prin activitățile desfășurate, a îngrădit drepturile și libertățile fundamentale, garantate - contrar celor susținute de către acesta - chiar de legislația din acea vreme, iar îngrădirea drepturilor s-a produs în momentul în care ofițerul a dirijat surse informative în intimitatea persoanei urmărite, pentru a furniza informații despre viața privată, opiniile politice și ideologice ale acestuia.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că prima instanță, analizând documentația depusă la dosar de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a reținut, în mod corect, că prin activitatea sa, recurentul a îngrădit exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Se mai constată că, atât prin întâmpinarea formulată, cât și prin motivele de recurs, recurentul-pârât nu a contestat autenticitatea înscrisurilor depuse de către reclamantul-intimat și nici nu a solicitat probe în combaterea lor, criticile sale fiind subsumate, în esență, faptului că acțiunile sale au respectat legislația în vigoare la acel moment și că prevederile internaționale în materia drepturilor civile și politice sunt ulterioare evenimentelor din speță ori că recurentului, nefiind subiect de drept internațional, nu îi poate fi imputată nerespectarea tratatelor internaționale.

Potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, este considerat lucrător al Securității "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

În speță, se constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că față de recurentul-pârât, în calitatea sa de ofițer al Securității, sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru reținerea calității acestuia de lucrător al fostei securități, respectiv ca persoana să aibă calitatea de ofițer, inclusiv acoperit, sau subofițer al Securității în perioada 1945 - 1989 și, în această calitate, să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Înalta Curte reține că, urmare a acestor exigențe deduse din textul legal, la analiza calității de lucrător al Securității trebuie să se aibă în vedere și raportul rezonabil de proporționalitate între interesele generale și cele particulare.

Textul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 atribuie calitatea de lucrător numai acelor persoane care au desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamente, ceea ce înseamnă că prin activitățile respective trebuia să se fi produs efectiv un rezultat, or, în speță acesta s-a produs.

Recurentul-pârât a încercat să acrediteze ideea că activitățile pe care le-a desfășurat nu au suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăți fundamentale ale omului și că notele informative existenta la dosar nu îi aparțin.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că prin Hotărârea de deschidere a dosarului de acțiune informativă individuală asupra deținutului C. și Planul de măsuri, întocmite de către recurentul-pârât, acesta a dispus, cu aprobarea șefului unității, ca persoana în cauză să fie supravegheată informativ în baza unor elemente ce nu erau de natură a fundamenta măsurile de supraveghere dispuse, chiar recurentul-pârât fiind menționat ca persoană ce urma să ducă la îndeplinire planul de măsuri întocmit, iar în acest scop, ulterior au fost întocmite notele informative depuse la dosar, date de sursele "G." și "H.".

Înalta Curte observă, astfel, că în cauză există dovezi că recurentul, prin activitatea sa, a încălcat drepturi și libertăți fundamentale ale omului, astfel cum corect a reținut judecătorul fondului.

Instanța de recurs constată că recurentul a contestat parțial realitatea activităților desfășurate, reținute atât prin nota de constatare, cât și prin sentința primei instanțe, invocând faptul că aceste activități au avut loc în considerarea calității sale de ofițer în cadrul Departamentului Securității Statului, cu respectarea legii fundamentale de la acel moment.

În același context se observă că înscrisurile depuse la dosarul de fond demonstrează cu prisosință acțiunile ce pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viața privată și dreptul la libera circulație, prevăzute de art. 17, respectiv art. 12 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, precum și drepturile și libertățile fundamentale ale omului, stipulate de Constituția de la acea dată și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ce făceau parte din drepturile și libertățile fundamentale recunoscute și garantate de legislația în vigoare la acel moment.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată și proclamată de Adunarea generală a O.N.U prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948, iar România a semnat-o la 14 decembrie 1955, când prin R 955 (X) a Adunării generale a ONU a fost admisă în rândurile statelor membre.

Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului fusese ratificată de România la momentul desfășurării activității informative, iar împrejurarea că ofițerul de informații nu ar fi subiect de drept internațional, care să poată fi acuzat de încălcarea tratatelor internaționale, nu poate fi exoneratoare pentru recurent, câtă vreme prin ratificare, statul respectiv, prin cetățenii săi, este obligat să respecte drepturile stipulate în tratate, în caz contrar, Statul putându-se îndrepta împotriva persoanelor vinovate de asemenea încălcări. O interpretare contrară acesteia ar goli de conținut respectivele norme internaționale.

Tot nefondată se constată a fi și susținerea recurentului-pârât în sensul că, întrucât Pactul Internațional pentru Drepturile Civile și Politice a fost adoptat în anul 1966, deci anterior evenimentelor din speță, acestea nu îi pot fi imputate, câtă vreme la acel moment erau în vigoare Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de țara noastră și Constituția României de la acel moment, ce recunoșteau drepturile încălcate de recurent.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere și faptul că recurentul nu se poate apăra invocând contextul politic al vremii, natura muncii desfășurate ori ordinele superiorilor și nici normele interne care reglementau activitatea Securității și Miliției, deoarece acestea nu pot constitui temei legal pentru săvârșirea de abuzuri, pentru încălcarea drepturilor constituționale și a drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute în tratatele internaționale asumate de România.

Contrar celor susținute de către recurentul-pârât, Înalta Curte reține că un angajat al Ministerului de Interne care a participat direct la instrumentarea unui dosar de urmărire încălcând, din motive politice, drepturi și libertăți fundamentale garantate de Constituție, cât și de tratate internaționale ratificate de România, corespunde definiției de lucrător al Securității, în sensul dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008, importantă fiind, din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, imixtiunea arbitrară a autorităților în viața personală a celui urmărit.

Toate aceste acțiuni ale recurentului-pârât privind urmărirea îndeaproape a întregii vieți a unor persoane, dar și opiniile acestora, constituie activități prin care s-au suprimat/îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se evidențiază incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că argumentele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii de primă instanță, care este legală, în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, cu probatoriul administrat și susținerile părților.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 957 din data de 22 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 957 din data de 22 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM