ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1273/2018
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1273/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24.09.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Reglementare în Domeniul Energiei, anularea Deciziei nr. 939/15.04.2014, exonerarea de la achiziționarea unui număr de 1657 certificate verzi și de la plata sumei de 875.177,69 RON, reprezentând contravaloarea acestora.
Prin sentința nr. 2793 din 16 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința civilă nr. 2320 din 22 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Reglementare în Domeniul Energiei, ca tardiv formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, având în vedere că nu s-a intrat în dezbaterea fondului.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Arată recurenta că prin excepția tardivității, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, s-a susținut că, raportat la data introducerii acțiunii, s-a depășit termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, excepție admisă de către prima instanță, care nu a mai intrat astfel în cercetarea fondului cauzei.
În opinia recurentei, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică atunci când a considerat că acțiunea în contencios administrativ a fost introdusă peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, deoarece acest text de lege a fost abrogat ca urmare a declarării neconstituționalității sale conform Deciziei nr. 136/2015 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 315/08.05.2015.
Astfel, hotărârea pronunțată de instanța de fond este lipsită de temei legal, deoarece termenul de decădere prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 nu își mai are aplicabilitatea, ca urmare a abrogării sale prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2015, raportat la dispozițiile art. 27 alin. (3) fraza a doua din Legea nr. 47/1992.
În opinia recurentei, soluția de respingere a acțiunii ca tardiv formulată se întemeiază exclusiv pe prevederi ce nu mai produc efecte juridice, căci sunt neconstituționale.
Subliniază recurenta că la momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe asupra tardivității și a termenului de decădere norma juridică nu mai exista și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
De aceea, arată recurenta, din punctul de vedere al dreptului intern se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
Concluzionează recurenta că instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită, fără temei legal, atunci când a dat valență legală unui text de lege - art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, care a fost declarat neconstituțional și abrogat înainte de începerea prezentului dosar, ca efect al dispozițiilor exprese și imperative ale art. 27 alin. (3) fraza finală din Legea nr. 47/1992.
Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.
Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.
Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".
Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentei, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.
Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că obiectul principal al cererii deduse judecății privește anularea parțială a Deciziei nr. 939/15.04.2014, emisă de Președintele Autorității Naționale pentru Reglementare în Domeniul Energiei.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007:
"Ordinele și deciziile emise de președinte în exercitarea atribuțiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate".
Dispozițiile legale anterior menționate au un caracter special în raport cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd procedura plângerii prealabile la autoritatea emitentă, astfel că, în temeiul principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune aplicarea prioritară a acestora.
Având în vedere că norma prevăzută de O.U.G. nr. 33/2007 stabilește posibilitatea atacării directe a ordinului la instanța de contencios administrativ, într-un termen de 30 de zile de la publicarea actului în Monitorul Oficial, respectiv de la notificare, corect s-a constatat că acțiunea recurentei-reclamante a fost formulată cu depășirea termenului legal anterior menționat.
Astfel, Decizia Președintelui ANRE nr. 939/15.04.2014 a fost notificată reclamantei în data de 17.04.2014, aspect necontestat de către recurentă.
În considerarea dispozițiilor legale invocate, se reține că recurenta a formulat acțiune împotriva Deciziei nr. 939/2014 la data de 24.09.2014, după mai bine de 5 luni de la data expirării termenului înăuntrul căruia putea fi contestată decizia, prin urmare rezultă că recurenta a introdus contestația la instanța competentă după expirarea termenului de 30 de zile de la notificare.
Termenul de 30 de zile calendaristice, înăuntrul căruia recurenta avea posibilitatea să depună contestația la instanța competentă, s-a împlinit în data de 17.05.2014 și, raportat la faptul că acțiunea recurentei-reclamante a fost înregistrată în data de 24.09.2014, în mod corect s-a respins acțiunea de către instanța de fond.
Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prin Decizia nr. 136 din 10 martie 2015 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (7) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, însă doar în ceea ce privește actele administrative cu caracter normativ, în cazul de față decizia contestată fiind un act administrativ cu caracter individual.
În concluzie, în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond faptul că este neîntemeiată susținerea reclamantei, conform căreia termenul de 30 de zile, reglementat de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, nu derogă de la norma generală, reprezentată în materia contenciosului administrativ de Legea nr. 554/2004.
În mod corect a reținut instanța de fond că Legea nr. 554/2004 este norma generală în materia dreptului administrativ, prevederile sale aplicându-se ori de câte ori nu există o normă specială care să cuprindă reglementări derogatorii. Or, în cazul actelor emise de președintele ANRE în exercitarea atribuțiilor sale, există o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, reprezentată de O.U.G. nr. 33/2007, care prevede un termen special de atacare a acestor acte administrative, respectiv 30 de zile de la data publicării în M.Of. sau notificării părților interesate.
În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamantă, astfel că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.
În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2320 din 22 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2018.