ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 854/2018

Circumstanțele cauzei Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.06.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, anularea Adreselor nr. x și nr. 7501/16.10.2015 emise de pârâtă, precum și a tuturor actelor anterioare și subsecvente aflate în legătură cu aceste acte administrative; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de regularizare a numărului de certificate verzi pentru centralele eoliene CEE Târgușor și CEE Nicolae Bălcescu Târgușor ale EGPR pentru un număr de 444.882 certificate verzi; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3591 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/2015, ca neîntemeiată, și a fost respinsă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Cererea de recurs formulată în cauză Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 3.1 Nelegalitatea sentinței a fost invocată sub mai multe aspecte, susținându-se că soluția primei instanțe nu reflectă corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel: 3.1.1 Greșita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 în privința dreptului de a primi certificate verzi pentru perioada neacoperită de o decizie de acreditare. Cu referire la acest aspect, s-a arătat că prima instanță reținuse în mod greșit rațiunea și înțelesul prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015, cât și cadrul legal privitor la acreditările temporare, rezultând din tot cuprinsul motivării sentinței ideea complet eronată că acreditările temporare ar fi nelegale. Ca urmare, pe temeiul acestui fapt, s-a solicitat să se constate că analiza efectuată de prima instanță nu a avut în vedere un întreg act normativ, și anume O.U.G. nr. 88/2011, care, în art. II alin. (3), (3/1) și (5), se referă expresis verbis la acreditarea temporară pe o perioadă de maximum 24 luni în baza unei decizii de acreditare emise ANRE. De asemenea, s-a arătat că rezolvarea corectă a litigiului presupunea observarea și luarea în considerare a cadrului legal aplicabil reclamantei în privința numărului de certificate verzi. S-a menționat că numărul de certificate verzi/MWh alocat producătorilor de energie din surse regenerabile nu este uniform de-a lungul întregii perioade de acreditare; potrivit art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 220/2008, în forma aplicabilă reclamantei, beneficiul schemei de promovare presupune dreptul la 2 certificate verzi/MWh produs și livrat până la data de 31.12.2017 și, respectiv, un certificat verde/MWh produs și livrat după data de 31.12.2017. În consecință, perioada calendaristică în care există beneficiul schemei de promovare prin certificate verzi este deosebit de importantă și prezintă relevanță distinctă, având în vedere că intensitatea ajutorului de stat diferă pe parcursul perioadei de acordare a acestuia. Un alt aspect în raport de care s-a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 se referă la situațiile când se efectuează regularizarea numărului de certificate verzi, ca diferență negativă dintre numărul de certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale operatorilor economici care participă la sistemul de promovare a energiei regenerabile pe bază de certificate verzi. S-a arătat că textul de lege menționat se referă la situația operatorilor care dețineau centrale având capacități instalate între 125 MW și 250 MW, alin. (1) reglementând situația celor care nu au beneficiat de sistemul de promovare prin certificate verzi, adică nu au avut decizie de acreditare temporară emisă de ANRE, iar alin. (2) la situația celor care au avut decizii de acreditare temporară, cazul reclamantei A. S.R.L., dar pentru care nu mai era însă necesară autorizarea individuală din partea Comisiei Europene. Pentru această ultimă categorie de operatori economici, teza finală a alin. (2) prevede că eventualele diferențe dintre numărul de certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se regularizează de către ANRE. Cum, în situația avută în vedere de alin. (2) al art. 2, prin numărul de certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se înțelege tot numărul maxim de certificate verzi prevăzute de lege corespunzător sursei regenerabile utilizate, rezultă că regularizarea trebuie să aibă în vedere certificatele verzi aferente perioadei cuprinse între data expirării acreditării temporare și data emiterii deciziei de acreditare definitivă de către ANRE. În legătură cu acest aspect, s-a subliniat că evoluția legislației cu privire la acreditarea ANRE a vizat producătorii având centrale cu capacități instalate de peste 125 MW, pentru care a fost inițial necesară autorizarea individuală de către Comisia Europeană, pentru ca, mai apoi, autorizarea individuală să nu mai fie necesară decât pentru cei cu capacități instalate de peste 250 MW, iar în tot acest timp producătorii având capacități instalate de până la 125 MW inclusiv au beneficiat de un cadru legislativ stabil și de acces neîntrerupt la sistemul de promovare prin certificate verzi, în baza acreditării directe de către ANRE. S-a susținut că producătorii de energie electrică din surse regenerabile având capacități instalate de peste 125 MW au fost defavorizați față de cei având capacități instalate sub acest prag, în sensul în care le-a fost restricționat accesul la sistemul de promovare prin certificate verzi pe perioada dintre expirarea acreditărilor temporare și până la emiterea acreditărilor finale, pierderea acestui beneficiu nefiind compensată prin prelungirea corespunzătoare a perioadei pentru care se acordă schema de ajutor de stat, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, numărul de certificare verzi nu este uniform pe toată perioada calendaristică disponibilă, ci scade de la 2 certificate verzi/MWh la 1 certificat/MWh după data de 31.12.2017. S-a arătat că tocmai pentru a fi înlăturată această discriminare și defavorizare rezultată din reglementări, evoluția și momentul adoptării lor, prin Legea nr. 122/2015, la art. 2 alin. (2), a fost prevăzută posibilitatea ca producătorii (i) deținând capacități instalate între 125MW și 250 MW, care (ii) au beneficiat de acreditarea temporară din partea ANRE, (iii) acreditare care a expirat indepenedent de culpa lor înainte de a putea obține acreditarea finală și (iv) a căror acreditare finală a devenit posibilă fără autorizarea individuală din partea Comisiei Europene să primească diferența dintre numărul de certificate verzi pe care le-au primit și numărul de certificate verzi care li s-ar fi cuvenit conform prevederilor legale în cazul în care nu le-ar fi fost sistat beneficiul schemei de promovare din motive independente de voința lor. În același sens, s-a menționat că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 constituie un drept al producătorului deținând capacități instalate între 125MW și 250 MW de a primi un număr de certificate verzi egal cu numărul de certificate pe care, din cauza întreruperii beneficiului schemei de promovare din motive care nu îi sunt imputabile, l-a pierdut și nu îl mai poate recupera pe parcursul perioadei de acreditare finală din cauza faptului că numărul de certificate verzi/MWh la care producătorul este îndreptățit scade după 31.12.2017. Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 constituie un drept la despăgubire și, prin urmare, contrar raționamentului instanței de fond, nu se poate considera că prin acordarea de certificate verzi se ajunge ca (i) producătorul să beneficieze de ajutorul de stat fără să dețină acreditare întrucât, într-un asemenea caz, certificatele verzi se atribuie în virtutea unui drept la despăgubire prevăzut în mod expres de lege, nu în temeiul beneficiului schemei de promovare prin certificate verzi, în baza deciziei de acreditare, și nici (ii) să fie prelungită perioada de acreditare peste limita de 15 ani întrucât rezultatul regularizării este obținerea de către producător a unui număr de certificate verzi corespunzător situației în care, în cadrul duratei de 15 ani a acreditării, cu începere de la data acreditării temporare, nu ar fi existat perioada de întrerupere a beneficiului schemei de ajutor de stat. Dimpotrivă, în opinia reclamantei, interpretarea instanței de fond referitoare la aplicareea acestor prevederi legale creează discriminare între producătorii de energie eoliană pe criteriul capacității instalate, prin defavorizarea celor cu capacități de peste 125 MW, discriminare care nu a fost urmărită și nici declarată de legiuitor, ea rezultând din evoluția reglementărilor aplicabile, și nu dintr-un text de principiu. În plus, expunerea de motive a Legii nr. 122/2015 se referă tocmai la necesitatea remedierii acestei discriminări rezultate din "depășirea cadrului legislativ existent de evoluția ulterioară a evenimentelor." Ca argument suplimentar a fost invocată atât practica ANRE, susținută prin trimitere la Decizia nr. 1547/27.09.2016 de aprobare privind regularizarea numărului de certificate verzi aferentă perioadei de întrerupere a sistemului de promovare prin certificate verzi pentru CEE Fântânele Vest, aparținând societății B. S.A., cât și alte două decizii ale Comisiei Europene de autorizare individuală, și anume Decizia emisă în cazul 36728 (2016/NN) din data de 03.06.2016 pentru Centrala electrică eoliană Cogealac și Decizia emisă în cazul 37169 (2016/NN) din pentru Centrala electrică eoliană Fântânele Vest, spețe care au adus în discuție problema regularizării pentru perioada în care producătorul "nu a beneficiat de niciun certificat pentru energia pe care a produs-o", perioada respectivă fiind situată după expirarea acreditării temporare de către ANRE, autoritățițe competente române, adică ANRE, propunând mai multe soluții, scenarii posibile de regularizare, unul dintre acestea, cel arătat la paragraful 25 lit. d) din fiecare decizie, având aplicabilitate în cazul reclamantei, fără a conduce la o prelungire a duratei maxime de acreditare. 3.1.2 Greșita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 în privința termenului în care trebuie emisă decizia de regularizare. În legătură cu acest aspect, s-a arătat că prima instanță a considerat că că termenul de 24 luni prevăzut la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 se referă la emiterea deciziei de regularizare, concluzie dedusă din interpretarea prevederilor art. 30 alin. (5) din Ordinul ANRE nr. 48/2014, care, stabilind modalitatea concretă de regularizare, menționează că aceasta se realizează "conform prevederilor legale în vigoare". Or, s-a arătat de către reclamantă că termenul de 24 luni prevăzut la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 se referă la operațiunea de regularizare în sine, operațiune care nu poate fi înțeleasă și nu se rezumă la aprobarea deciziei de regularizare, ci presupune și înseamnă emiterea certificatelor verzi și alocarea lor către producător. Emiterea deciziei de regularizare constituie doar actul juridic prin care se dispune efectuarea regularizării și care stabilește modul concret în care aceasta urmează fie efectuată. Modalitatea concretă de regularizare privește, printre altele, numărul de certificate verzi, momentul emiterii și alocării lor, care trebuie să fie "conforme prevederilor legale", acesta fiind sensul formulării din art. 30 alin. (5) din Ordinul ANRE nr. 48/2014. De asemenea, s-a arătat că instanța de fond a considerat în mod greșit că decizia de regularizare poate fi emisă oricând în cadrul termenului de 24 luni, chiar și în ultima zi a respectivului termen, în condițiile în care regularizarea implică și operațiunile de emitere și alocare a certificatelor verzi, iar aceasta se realizează de o altă entitate, și anume Transelectrica S.A., conform art. 6 alin. (1) și (9) din Legea nr. 220/2008, și prealabil emiterii deciziei de regularizare. În plus, s-a arătat că interpretarea instanței lasă fără răspuns întrebarea privind momentul/perioada în care operațiunea de regularizare trebuie efectiv realizată, dacă autorității nu i-au fost stabilite niciun fel de limite în acest sens. 3.2 Distinct de aceste aspecte, nelegalitatea sentinței a fost invocată și pentru încălcarea unor reguli de procedură impuse sub sancțiunea nulității. 3.2.1 Încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nemotivarea soluției pronunțate în cauză corespunzător motivelor clare invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, omisiune sancționată cu nulitatea sentinței. Sub acest aspect, s-a arătat că, pentru a da o aparență de legalitate raționamentului propus în motivarea sentinței sale, prima instanță a omis să se raporteze la motive clare invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, și anume (i) pierderea efectivă creată A. S.R.L. ca urmare a refuzului ANRE de a face aplicarea art. 2 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 122/2015, prin faptul decalării acreditării definitive față de data expirării acreditării temporare (reclamanta a pierdut posibilitatea de a primi în respectiva perioadă 2 certificate verzi pentru fiecare MWh oră produs și livrat în rețea), și (ii) nemotivarea actului administrativ contestat, respectiv adresa nr. x/2015 și adresa nr. x/2015 emise de ANRE. S-a arătat că aceste chestiuni nu au fost deloc examinate în cuprinsul sentinței, iar absența unei motivări a hotărârii pronunțate, care să aibă în vedere toate aspectele invocate de către părțile litigante în cadrul unui proces, reprezintă o limitare a prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a menționat că prima instanță ar fi omis în mod voit să se raporteze la motivul de nulitate referitor la pierderea efectivă a A. S.R.L. prin refuzul intimatei de regularizare a numărului de certificate verzi primite cu numărul de certificate verzi cuvenite întrucât dacă ar fi inclus în raționamentul său și acest motiv de nulitate - cu care fusese învestită, devenea evident că singura interpretare posibilă a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 era în sensul ca producătorii (i) deținând capacități instalate între 125-250 MWh, care (ii) au beneficiat de acreditarea temporară din partea ANRE, (iii) acreditare care a expirat independent de culpa lor înainte de a putea obține acreditarea finală și (iv) a căror acreditare finală este posibilă fără autorizarea individuală din partea Comisiei Europene, să primească diferența dintre numărul de certificate verzi care li s-ar fi cuvenit conform prevederilor legale în cazul în care nu le-ar fi fost sistat beneficiul schemei de promovare din motive independente de voința lor. Hotărârea instanței de fond, incomplet motivată, prin care a fost refuzat dreptul reclamantei de a primi diferența de certificate verzi cuvenite în situația în care aceasta ar fi beneficiat de acreditare continuă creează recurentei un prejudiciu patrimonial important dar și o situație discriminatorie, iar pentru înlăturarea vătămării astfel cauzate reclamantei se impune anularea sentinței, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ. În cadrul aceleiași critici a fost invocat și motivul de nulitate decurgând din omisiunea instanței de a se raporta în cadrul hotărârii pronunțate la lipsa motivării de către ANRE a refuzului de regularizare, care echivalează cu o gravă încălcare a prevederilor art. 41 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. 3.2.2 Greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în cadrul motivării soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii. Cu privire la incidentul procedural invocat prin întâmpinare, s-a arătat că prima instanță reținuse în mod greșit în considerentele sentinței că Adresa nr. x/2012 emisă de ANRE nu constituia un răspuns la plângerea prealabilă, ci un răspuns negativ la o primă cerere de emitere a deciziei de regularizare, făcând referire în acest sens la cererea nr. x/15.09.2015, din cuprinsul căreia nu rezulta, în opinia instanței, ca reclamanta să fi solicitat expres și formal emiterea unei decizii de regularizare, respectiva cerere reprezentând o corespondență din procesul de negociere derulat între cele două părți. Această parte a considerentelor sentinței a fost criticată în cauză, susținându-se că, din simpla lecturare a celor două cereri emise către autoritatea de reglementare în scopul emiterii deciziei de regularizare reieșea în mod clar că recurenta solicitase în mod ferm emiterea deciziei de regularizare prin chiar prima cerere transmisă ANRE, simplul fapt al propunerii mai multor variante de regularizare neavând semnificația unei negocieri cu autoritatea de reglementare. Ca urmare, s-a arătat că Adresa nr. x/2015 reprezintă plângere prealabilă la refuzul ANRE de emitere a deciziei de regularizare, neavând caracter subsidiar, iar Adresa nr. x/2015 și Adresa nr. x/2015 emise de intimata ANRE prin care se materializează refuzul de emitere a deciziei de regularizare constituie acte administrative individuale, în sensul art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea intimatei Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), s-a solicitat respingerea recursului formulat în cauză și menținerea hotărârii primei instanțe, invocându-se, în esență, același susțineri și apărări cu cele de la judecata în fond. S-a arătat că sentința ce formează obiectul examinării în cauză reflectă corecta aplicare a normelor de drept material relevante, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub niciunul din aspectele invocate. 4.1 S-a arătat în esență că fără modificarea corespunzătoare a prevederilor Legii nr. 122/2015 nu există bază legală pentru aplicarea interpretărilor reclamantei referitoare la recuperarea eventualelor diferențe negative din perioada de întrerupere a schemei, fiind corectă concluzia instanței, în sensul că ANRE nu a exprimat un refuzul nejustificat privind emiterea unei decizii de regularizare a numărului de certificate verzi. S-a arătat că recurenta nu a indicat prevederile legale care se referă la aspectele legate de accesul/ieșirea din schema de certificate verzi, întreruperea schemei de certificate verzi sau la aspectele care contribuie la clarificarea procesului de acreditare/reacreditare temporară. În conformitate cu prevederile art. II alin. (3/1) din O.U.G. nr. 88/2011, CEE Târgușor și CEE Nicolae Bălcescu - Târgușor etapa I au fost acreditate pentru a beneficia de certificate verzi pentru 24 luni începând cu data primei acreditări, respectiv în perioada 01.01.2013-31.12.2014 pentru CEE Târgușor și în perioada 01.06.2013-01.06.2015 pentru CEE Nicolae Bălcescu - Târgușor etapa I, urmând ca eventualele diferențe pozitive dintre numărul de certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite conform Deciziei individuale a Comisiei Europene să se recupereze în maxim 24 luni de la data emiterii acelei decizii, în baza unei decizii a ANRE. Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 122/2015, în baza prevederilor art. 2 alin. (2), obținerea acreditării de către producătorii de energie având capacități instalate între 125 MW și 250 MW nu mai era condiționată de obținerea deciziei individuale de autorizare din partea Comisiei Europene. Ca atare, recurenta nu a mai solicitat Comisiei Europene emiterea unei decizii individuale de autorizare. De asemenea, s-a arătat că aceleași dispoziții legale menționează că pentru "eventualele diferențe dintre numărul de certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se vor regulariza în maximum 24 de luni de la data emiterii acreditării". S-a solicitat să se constate că prevederea legală enunțată nu precizează care sunt situațiile în care pot apare "eventualele diferențe", iar pentru ca ANRE să recunoască "eventualele diferențe" este necesar ca legea să clarifice elementele între care se calculează respectivele diferențe, în contextul în care, în perioada de întrerupere a schemei, recurenta nu a deținut acreditare valabilă. Din acest motiv, anume că nu există prevederi legale în vigoare care să stabilească cum anume se realizează regularizarea, art. 30 alin. (5) din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 48 din 26 iunie 2014, astfel cum a fost modificat de art. I pct. 6 din Ordinul nr. 138 din 1 septembrie 2015, menționează expres că respectiva operațiune se face prin emiterea de către ANRE a unei decizii distincte de regularizare a numărului de certificate verzi "conform prevederilor legale în vigoare", ceea ce înseamnă că este necesară o reglementare care să indice care anume situații generează "eventualele diferențe". Cum o asemenea reglementare nu a fost încă adoptată, iar legislația secundară se emite în temeiul normelor care le ordonă și nu poate depăși limitele stabilite de acestea, intimata ANRE a aprobat Ordinul președintelui ANRE nr. 138/2015 pentru modificarea și completarea Ordinului nr. 48/2014, cu scopul de a da coerență aplicării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015, cu respectarea spiritului schemei de ajutor pentru E-SRE, așa cum aceasta a fost autorizată de către Comisia Europeană. Ca urmare, prin dispozițiile art. 8 alin. (7) din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, aprobat prin Ordinul nr. 48/2014 mai sus menționat, s-a stabilit ca pentru centralele/grupurile electrice acreditate/acreditate temporar pentru prima oară înainte de 1 septembrie 2014, emiterea unei decizii de modificare a deciziei de acreditare sau a unei noi decizii de acreditare/acreditare temporară să se facă raportat la sistemul de promovare prin certificate verzi în vigoare la data emiterii primei decizii de acreditare/acreditare temporară. Prin Decizia nr. 1872/02.09.2015 emisă de ANRE au fost acreditate cele două centrale eoliene aparținând recurentei pentru a beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi pentru restul de 13 ani. În ceea ce privește regularizarea diferențelor dintre numărul de certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite, s-a menționat că, în raport de cele mai sus arătate, singura interpretare posibilă este aceea că diferențele pot proveni numai din erorile de acordare în plus sau în minus de certificate verzi din perioadele în care producătorul respectiv deținea decizie de acreditare valabilă. Or, A. S.R.L. nu se află în această situație, aceasta primind, în perioada în care a deținut decizie de acreditare valabilă, numărul de certificate verzi conform deciziei emise în baza legislației în vigoare. S-a concluzionat că, în mod corect și fără exces de putere, intimata ANRE a comunicat recurentei - prin adresa nr. x/2015 - că o decizie de regularizare a numărului de certificate verzi poate fi emisă numai după modificarea corespunzătoare a prevederilor Legii nr. 122/2015 și ale Legii nr. 220/2008, fiind neîntemeiată critica referitoare la greșita aplicare a legii în privința dreptului de a primi certificate verzi pentru perioada neacoperită de o decizie de acreditare. În fine, răspunzând argumentului privind practica ANRE referitoare la regularizarea numărului de certificate verzi aferentă perioadei de întrerupere a sistemului de promovare prin certificate verzi pentru CEE Fântânele Vest aparținând societății B. S.A., s-a arătat că aceasta nu poate fi extinsă la situația recurentei, întrucât regularizarea invocată a avut la bază exclusiv textul Deciziei Comisiei Europene pronunțată în cazul acelui operator economic. Or, în condițiile în care A. S.R.L. nu deține o astfel de decizie, în cazul în care ar fi acceptată existența eventualelor diferențe negative, s-ar ajunge în situația să se încalce una din restricțiile impuse de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, și anume: (i) să fie prelungită acordarea ajutorului public peste perioada maximă prevăzută de lege, aceea de 15 ani, sau (ii) să se admită o recuperare de certificate verzi, similiar celorlalți beneficiari ai schemei, în absența unei decizii din partea Comisiei Europene care să certifice că ajutorul acordat pe perioada celor 24 luni nu încalcă Tratatul UE și, suplimentar, că nivelul ajutorului putea fi acordat și pe durata de întrerupere a schemei, reținându-se și că ANRE nu poate legaliza un ajutor de stat care nu a fost notificat și, mai ales, să acorde suplimentar ajutor de stat pe o perioadă în care acesta a fost întrerupt. 4.2 De asemenea, s-a solicitat să se constate ca fiind nefondată și critica vizând greșita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 din perspectiva termenului în care trebuie emisă decizia de regularizare, potrivit aprecierii primei instanțe. S-a arătat că decizia de regularizare se emite conform textului de lege enunțat în termen de 24 de luni de la data emiterii acreditării, termen care nu era împlinit în cauză, fiind astfel justificată constatarea instanței, în sensul o astfel de solicitare din partea recurentei, formulată înainte de data de 01.09.2017, apare ca prematură, în contextul aplicării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015. S-a arătat că operațiunea de regularizare nu cuprinde și nu se referă și la emiterea certificatelor verzi și alocarea lor către producător, așa cum s-a susținut de către recurentă, termenul de 24 de luni având în vedere exclusiv emiterea deciziei de regularizare. Emiterea certificatele verzi de către Transelectrica se face potrivit procedurii anume prevăzute, avizate cu Avizul ANRE nr. 33/01.10.2015, conform căreia operatorul economic trebuie să atașeze la cererea de emitere a certificatelor verzi decizia de acreditare/regularizare, ceea ce înseamnă că decizia de acreditare/regularizare, cuprinzând și numărul de certificate verzi alocate, este anterioară și necesară pentru emiterea certificatelor verzi. În lipsa unei decizii, Transelectrica S.A. nu poate avea cunoștință de numărul de certificate verzi pe care trebuie să le emită. 4.3 Pe de altă parte, s-a solicitat să se constate că hotărârea instanței de fond nu este criticabilă nici sub motivul pretinsei neexaminări a acțiunii reclamantei din perspectiva pierderii suferite prin refuzul de emitere a deciziei de regularizare a certificatelor verzi sau a nemotivării de către ANRE a refuzului de regularizare exprimat prin actele contestate în cauză. Sub acest aspect, s-a arătat că, în speță, că nu erau îndeplinite condițiile necesare pentru soluționarea favorabilă a cererii privind acordarea de despăgubiri, cu referire la existența unui act administrativ ilegal, a unui prejudiciu concretizat, legătura de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciu și culpa autorității. S-a menționat că judecătorul primei instanțe a stabilit că în cauză nu există un refuz nejustificat din partea autorității, având în vedere că termenul de 24 de luni de la data emiterii deciziei de acreditare nu fusese depășit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dar și faptul că intimata nu a exprimat un refuz privind emiterea deciziei de regularizare, ci doar a menționat că la acest moment nu există bază legală care să stabilească modalitatea de regularizare. Raportat la faptul că pretinsa pierdere suferită de A. S.R.L. constă în numărul de certificate verzi de 444.882 cerute prin emiterea deciziei de regularizare, s-a solicitat să se constate că instanța de fond analizase și motivase respectiva chestiune, dovadă în acest sens fiind considerentele redactate în sensul că "dacă s-ar accepta ca reclamanta să beneficieze de sistemul de promovare, și deci de certificatele verzi, și pentru perioadele de mai sus, s-ar ajunge, prin cumulare cu perioadele de acreditare temporară și de acreditare definitivă stabilite prin deciziile de mai sus, la depășirea termenului maxim de 15 ani pe care poate funcționa sistemul de promovare." Cât privește pretinsa nemotivare a actului administrativ, s-a arătat că prima instanță examinase respectiva susținere din acțiunea reclamantei, iar din cuprinsul Adresei nr. x/2015 rezultă cu precădere motivele pentru care nu a fost posibilă emiterea de către autoritate a deciziei de regularizare.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea din 02 noiembrie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și cazurile de casare invocate, ținând seama și de apărările din întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce urmează: Se reține astfel că obiectul învestirii în cauză îl constituie cererea de chemare în judecată a recurentei-reclamante A. S.R.L. vizând anularea Adresei nr. x/2015 și a Adresei nr. x/2015 emise de Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, privind refuzul de recunoaștere a dreptului recurentei-reclamante de a primi certificate verzi pentru perioada neacoperită de o decizie de acreditare, precum și obligarea pârâtei ANRE la emiterea unei decizii de regularizare a numărului de certificate verzi pentru centralele eoliene CEE Târgușor și CEE Nicolae Bălcescu Târgușor aparținând reclamantei pentru un număr de 444.882 certificate verzi. Cererea de chemare în judecată formulată sub forma petitelor mai sus menționate a fost motivată prin raportare la mai multe temeiuri, care, în opinia reclamantei, justificau admiterea acțiunii sale, desființarea actelor contestate și obligarea ANRE la emiterea deciziei de regularizare solicitate. Motivele de nelegalitate invocate în privința Adreselor emise în cauză au fost sistematizate și prezentate detaliat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind susținute cu elemente concrete de fapt și de drept privind justificarea pretențiilor reclamantei. Or, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, dar mai ales la susținerile și apărările invocate, prima instanță avea obligația ca, în sprijinul soluției pronunțate, să ofere o motivare adecvată tuturor chestiunilor în dezbatere și, chiar dacă în îndeplinirea acestei obligații nu se cere din partea instanței o explicație pentru fiecare argument în parte și de o manieră elaborată, trebuie totuși să existe măcar un răspuns comun la aspectele circumscrise unei problematici unice. Esențial este ca în cuprinsul hotărârii să se regăsească motivele care au determinat soluționarea într-un anume fel a litigiului dedus judecății, o motivare adecvată în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. implicând în mod necesar "examinarea efectivă" de către instanță a problemelor cu care a fost în mod real sesizată prin cererea de chemare în judecată. În speță, Înalta Curte constată că sentința fondului nu exprimă punctul de vedere al instanței de judecată cu privire la toate chestiunile invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar raționamentul expus în sprijinul soluției pronunțate nu ține seama și nu se raportează deloc la prevederile și conținutul O.U.G. nr. 88/2011 privind modificarea și completarea Legii nr. 220/2008, act normativ cu relevanță în cauză cel puțin din perspectiva acordării "acreditărilor temporare", pentru care, în opinia instanței, nu exista temei legal de emitere a acestora, considerându-se că prevederea specifică de la art. 6 alin. (6) lit. a) din Ordinul ANRE nr. 48/2014 contravine reglementării de bază. Astfel, se reține că, în expunerea punctuală a acțiunii introductive de instanță, reclamanta a invocat existența/îndeplinirea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, solicitând subsecvent să se dispună obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu numărul de certificate verzi aferente perioadei cuprinse între data expirării acreditărilor temporare (pentru cele două centrale eoliene) și data acreditării definitive. Ca temeiuri de fapt s-a arătat că urmare a decalării acreditării definitive față de data expirării acreditărilor temporare, în perioada 01.01.2015-01.09.2015 și, respectiv, 02.06.2015-01.09.2015, CEE Târgușor și CEE Nicolae Bălcescu Târgușor nu au beneficiat de certificate verzi. Efectul direct al conduitei ANRE, care a refuzat emiterea deciziei de regularizare solicitate, a constat în imposibilitatea pentru reclamantă de a dispune cu privire la certificatele verzi suplimentare pentru tranzacționare, pe care aceasta avea posibilitatea să le valorifice prin vânzare pe piața centralizată a certificatelor verzi. Înalta Curte constată că această pretenție a reclamantei nu a fost deloc analizată în considerentele sentinței, deși constituia o cerere principală în cadrul acțiunii formulate, iar argumentația oferită de prima instanță în sprijinul soluției sale nu înlătura în mod necesar raționamentul propus de reclamantă, cererea în obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru restricționarea accesului la sistemul de promovare prin certificate verzi pe perioada dintre expirarea acreditărilor temporare și până la emiterea acreditărilor finale, întemeindu-se pe elemente distincte, care constituie prin ele însele temeiuri ale unui răspuns diferit și explicit la chestiunea aflată în dezbatere. Sub acest aspect, Înalta Curte a înlăturat susținerile din întâmpinare, astfel cum au fost redate la pct. 4.3 din prezenta decizie, reținându-se că argumentația și observațiile intimatei Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energie se referă/antamează fondul și temeinicia cererii de acordare a despăgubirilor solicitate în cauză, or, critica recurentei-reclamante și, subsecvent, constatarea Înaltei Curți vizează omisiunea și lipsa unui răspuns specific din partea instanței. Înalta Curte constată că raționamentul instanței expus în partea de considerente, redactate în sensul că "dacă s-ar accepta ca reclamanta să beneficieze de sistemul de promovare, și deci de certificatele verzi, și pentru perioadele de mai sus, s-ar ajunge, prin cumulare cu perioadele de acreditare temporară și de acreditare definitivă stabilite (...), la depășirea termenului maxim de 15 ani pe care poate funcționa sistemul de promovare" nu echivalează cu o motivare implicită a cererii de despăgubiri. Așa cum a înțeles reclamanta să își formuleze și justifice pretenția formulată în cauză, despăgubirea solicitată pentru refuzul de acordare a certificatelor verzi este distinctă și nu pune în discuție prelungirea termenului maxim prevăzut pentru funcționarea sistemului de promovare prin certificate verzi și nici modificarea (majorarea) intensității ajutorului de stat, dimpotrivă, fiind pe deplin justificată observația recurentei-reclamante, în sensul că dreptul la despăgubire trebuie recunoscut ca o compensație pentru întreruperea schemei de promovare din motive ce nu îi sunt ei imputabile. Or, această chestiune, deosebit de importantă în contextul obiectului acțiunii în justiție și a specificității și problematicii cauzei, nu a primit o rezolvare distinctă din partea instanței, cu atât mai mult cu cât se considerase că legislația primară nu permitea acordarea de certificate verzi pentru perioada neacoperită de o decizie de acreditare. Totodată, se constată că prima instanță a acordat o atenție desoebită aspectului ce vizează acreditarea temporară a operatorilor economici supuși inițial obligației de autorizare individuală din partea Comisiei Europene, plecând în analiza efectuată de la remarca că Ordinul ANRE nr. 48/2014 privind aprobarea Regulamentului de acreditare a producătorilor de energie elecrtică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, care a introdus ideea de "acreditare temporară" era excendentar reglementării de bază, menționându-se că Legea nr. 220/2008 nu prevedea posibilitatea acreditării temporare, legea folosind în mod consecvent doar termenul de "acreditar". Ca urmare, s-a concluzionat că nu exista niciun temei legal pentru emiterea de acreditări temporare. Or, această constatare impune observația că argumentația instanței este criticabilă deoarece nu se raportează în niciun fel la prevederile și conținutul O.U.G. nr. 88/2011, act normativ prin care a fost modificată Legea nr. 220/2008 și care la art. II (2) vorbește de acreditarea temporară. Ca urmare, fără a statua asupra fondului cauzei, Înalta Curte constată că în analiza efectuată instanța de fond trebuia să se raporteze la reglementarea de ansamblu relevantă și, ținând seama și de limitele învestirii sale, să evalueze efectele produse de Ordinul ANRE nr. 48/2014, în contextul în care dispozițiile respectivului ordin nu au fost cenzurate pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. O motivare neadecvată obiectului cererii de chemare în judecată, raportat la argumentele și apărările principale, echivalează cu nemotivarea și, implicit, cu nerezolvarea fondului cauzei, neregularitatea constatată fiind și mai evidentă în condițiile în care fiecare motiv de nelegalitate invocat în cauză constituia în sine un temei suficient pentru anularea actelor contestate. Or, pentru exercitarea corespunzătoare a controlului judiciar se impune ca la judecata în primă instanță să se cerceteze toate motivelor de nelegalitate astfel încât criticile formulate într-o eventuală cale de atac să permită examinarea și valorificarea lor separată, corelativ motivelor de nulitate invocate. Așa fiind, Înalta Curte constată că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) teza II-a din Legea nr. 554/2004, se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de trimitere urmează să analizeze și celalalte critici formulate prin recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., rezumativ redate la pct. 3 din prezenta decizie, a căror examinare a devenit inutilă în această etapă procesuală, în raport de motivele și soluția de casare cu trimitere pronunțată în cauză.