ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1859/2023

Ședința publică din data de 31 martie 2023

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 02 iunie 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat:

1.2. Hotărârea pronunțată în primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 3591, pronunțată în data de 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Adresei nr. x/11.12.2015, ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

1.3. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual

Prin Decizia nr. 854 din 01 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3591 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

1.4. Hotărârea pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 2194 din 12 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în parte;

- a anulat Adresele nr. x/11.12.2015 și nr. y/16.10.2015, emise de A.N.R.E.;

- a obligat pe pârâta A.N.R.E. la emiterea deciziei de regularizare a numărului de certificate verzi pentru centralele eoliene CEE Târgșor și B. ale reclamantei pentru un număr de 444.882 certificate verzi;

- a respins cererea de anulare a actelor anterioare și subsecvente aflate în legătură cu Adresele nr. x/16.10.2015 și nr. y/11.12.2015, ca neîntemeiată;

- a respins capătul de cerere subsidiar, privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor de 30.432.798,30 RON, ca rămas fără obiect;

- a obligat pe pârâtă la suma de 19.600 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, din care 100 RON taxa judiciară de timbru, 1.000 RON onorariu expert și 18.500 RON onorariu de avocat redus.

1.5. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 2194 din 12 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

1.6. Hotărârea care face obiectul revizuirii

Prin Decizia nr. 1962 din 30 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinței civile nr. 2194 din 12 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată; a obligat intimata-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Cererea de revizuire ce face obiectul prezentei judecăți

Împotriva Deciziei nr. 1962 din 30 martie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire intimata-reclamantă A. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta arată că prin decizia pronunțată de instanța de recurs s-au încălcat dispozițiile și rațiunea Deciziei CE 2011, dar și prevederile art. 2 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 122/2015, potrivit cărora:

"Eventualele diferențe dintre numărul de certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se vor regulariza în maximum 24 de luni de la data emiterii acreditării".

Se mai arată în cuprinsul cererii de revizuire că din interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 148 alin. (2) din Constituția României și art. 288 din TFUE, rezultă faptul că Decizia nr. 1962/30.03.2022 poate fi revizuită inclusiv în cazul încălcării de către instanța de recurs a unei decizii emise de către Comisia Europeană, aceasta având caracter obligatoriu și aplicându-se cu prioritate față de dispozițiile legislației interne.

Astfel, cererea de revizuire formulată de către intimata-reclamantă este întemeiată pe încălcarea de către instanța de recurs a Deciziilor emise de către Comisia Europeană, dar și a Deciziilor CJUE.

Revizuenta critică faptul că, în loc să aplice cu prioritate Decizia CE 2011, Înalta Curte a aplicat cu prioritate art. 30 alin. (5) din Ordinul ANRE nr. 48 din 26 iunie 2014, oferind așadar prioritate legii române și nu dispozițiilor europene.

Procedând astfel, Înalta Curte a adăugat, nepermis, o condiție suplimentară, respectiv necesitatea emiterii unor prevederi legale care să stabilească modalitatea de acordare a eventualelor diferențe pozitive/negative dintre numărul de CV primite și numărul de CV cuvenite.

Sub un al doilea aspect, se arată că în mod greșit a reținut instanța de recurs că emiterea unei decizii de regularizare de către A.N.R.E. ar echivala cu o intensitate mai mare a ajutorului de stat, încălcând așadar prevederile Deciziei CE 2011.

În opinia revizuentei, instanța de recurs avea competența și obligația să stabilească faptul că reclamanta are dreptul să beneficieze de regularizarea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015, în baza unui drept câștigat prin efectul dispozițiilor legale care s-au succedat în timp.

Sub un al treilea aspect, revizuenta arată faptul că în mod eronat a reținut instanța de recurs faptul că, în lipsa unor prevederile legale în vigoare care să stabilească cum anume se realizează regularizarea, A.N.R.E. nu are competența de a emite un act prin care să reglementeze regularizarea eventualelor diferențe pozitive/negative dintre numărul de CV primite și numărul de CV cuvenite.

Astfel, instanța de recurs a încălcat prevederile legale obligatorii din cadrul Deciziei CE 2011, dar și jurisprudența CJUE invocată, în momentul în care a statuat faptul că în lipsa acelor "prevederile legale în vigoare" reclamanta nu poate beneficia de diferența de CV, deoarece instanța de recurs nu trebuie să judece strict în baza dispozițiilor legislației naționale, ci să-și extindă aria de apreciere și asupra legislației comunitare.

Sub un al patrulea aspect, în mod greșit a reținut instanța de recurs faptul că diferențele pot proveni doar din erori de acordare a CV din perioadele în care producătorul respectiv deținea decizie de acreditare valabilă, argumentul instanței de recurs fiind contrazis în mod foarte clar de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015.

Or, prin refuzul A.N.R.E. de a emite decizia de regularizare a numărului de certificate verzi, A.N.R.E. contravine chiar rațiunii legiuitorului de adoptare a Legii nr. 112/2015, demers legislativ care, în interpretarea discreționară a intimatei ar deveni lipsit de eficiență juridică.

Prin urmare, interpretarea dată de către instanța de recurs dispozițiilor legale, în sensul că diferențele pot proveni numai din erori de acordare în plus sau minus, constituie un demers pur formal și neonest, realizat cu încălcarea principiului fundamental conform căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a se apăra (nemo auditur propriam turpitudinem allegans) și a obligației exercitării drepturilor cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

În concluzie, pentru toate motivele prevăzute anterior, Decizia nr. 1962/30.03.2022 încalcă Decizia CE 2011.

Arată revizuenta că prin aplicarea în mod eronat a Deciziei CE 2011 instanța de recurs a încălcat Regulamentul (UE) 2021/U19 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 iunie 2021 de instituire a cadrului pentru realizarea neutralității climatice și de modificare a regulamentelor (CE) nr. 401/2009 și (UE) 2018/1999 ("Regulamentul nr. 2021/U19").

Astfel, prin Decizia nr. 1962/30.03.2022 se încalcă prevederile legale menționate, deoarece s-a dat prioritate legislației naționale și nu s-a oferit posibilitatea reclamantei să obțină certificatele verzi, existând riscul de a nu fi adus la îndeplinire coordonatele obligatorii stabilite de Regulamentul 2021/U19.

Prin aplicarea în mod eronat a Deciziei CE 2011 instanța de recurs a încălcat Directiva (UE) 2018/2001 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile ("Directiva nr. 2018/2021").

Prin aplicarea în mod eronat a Deciziei CE 2011 instanța de recurs a încălcat Directiva (UE) nr. 2019/944 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de modificare a Directivei 2012/27/UE ("Directiva nr. 2019/944").

În opinia revizuentei, prin aplicarea cu prioritate a legislației naționale în detrimentul legislației comunitare și realizarea unui cadrul legislativ discriminatoriu raportat la alți producători de energie electrică regenerabilă, în funcție de capacitatea de producție, fără a se justifica însă necesitatea sau oportunitatea unor astfel de diferențieri și, respectiv discriminări, se încalcă în mod flagrant Directiva nr. 2019/944.

Lipsa acordării certificatelor verzi producătorilor de energie electrică regenerabilă cu capacități de producție între 125 MW și 250 MW conform Deciziei CE 2011 conduce la încălcarea prevederilor Tratatului pentru funcționarea Uniunii Europene.

Astfel, arată revizuenta, legislația națională nu a creat un cadrul legal necesar pentru plata CV producătorilor în energie regenerabilă cu capacități de producere între 125 MW și 250 MW, instituindu-se astfel o măsură discriminatorie, care încalcă prevederile art. 101 și art. 102 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

Lipsa acordării certificatelor verzi conform Deciziei CE 2011 conduce la încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului ("CEDO").

Pentru motivele expuse anterior, revizuenta solicită admiterea cererii de revizuire astfel cum a fost formulată.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Înalta Curte a dispus unirea excepției cu fondul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

IV.1. Înalta Curte, analizând cererea de revizuire prin prisma condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, așadar, răspunsul legislativ al României față de obligațiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securității juridice, a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003.

Așadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea și aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să țină seama de jurisprudența obligatorie a instanței supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

În consecință, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existența unei incompatibilități între raționamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită și necesitatea preeminenței dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituției României, preeminență raportată atât la conținutul tratatelor și al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Noțiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" și "implementare a dreptului UE" au un înțeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudență a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situația juridică din litigiu și dreptul european. Apropierea situației de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudența CJUE.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că revizuenta susține, prin argumentele invocate, cel puțin parțial, că instanța de recurs ar fi pronunțat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că revizuirea este admisibilă.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății.

Or, în cauza de față, revizuenta este nemulțumită de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta prin cererea sa sunt tocmai faptele deduse judecății, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor și principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanței de recurs pe baza cărora a pronunțat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunțate de instanța de judecată și tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fața instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existența unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs. Dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condițiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare a fondului pricinii. Competența de control judiciar a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare și denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei și alții contra Moldovei și Eugenia și Doina Duca contra Moldovei).

Ca atare, cu respectarea dispozițiilor legale incidente speței, instanța de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de față, a apreciat că soluția de la fondul pricinii reflectă interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept incidente în cauză și, în consecință, a admis cererea de recurs, a casat sentința recurată și, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Instanța de recurs a reținut în considerentele deciziei pronunțate că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, pornind de la starea de fapt rezultată din probele administrate, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării incorecte a prevederilor legale (Legea nr. 220/2008, Legea nr. 122/2015 și Decizia C(2011)4938 privind ajutorul de stat S.A. 33134(2011/N) în ceea ce privește recuperarea eventualelor diferențe dintre numărul de certificate verzi primite pe baza acreditării temporare și numărul certificatelor cuvenite.

În acest sens s-a reținut în considerentele deciziei atacate că intimata-reclamantă a beneficiat inițial de o decizie de acreditare de 2 ani, urmată de o perioadă de întrerupere, pentru ca, în final, în urma modificărilor legislative, A.N.R.E. să emită, cu luarea în considerare a Deciziei Comisiei Europene C(2011)4938, o decizie de acreditare pentru o perioadă de 13 ani.

Esențial, din punctul de vedere al instanței de recurs, a fost faptul că, în speță, certificatele cu privire la care s-a cerut regularizarea vizau tocmai perioada pentru care reclamanta nu avea acreditare.

S-a mai reținut în decizia pronunțată de instanța de recurs că, conform tabelului nr. 2 al pct. 18 al Deciziei nr. C(2011)4938 privind ajutorul de stat S.A. 33134(2011/N) pentru România, "pentru centralele noi, producătorii de energie electrică eoliană acreditați beneficiază pentru o perioadă de 15 ani de 2CV până la 31.12.2017 și 1 CV începând cu 1.01.2018 pentru fiecare MWh produs și livrat în rețeaua electrică și/sau la consumatorii finali. Or, greșit i se impută ANRE că nu a recunoscut "eventualele diferențe", în condițiile în care, în perioada de întrerupere a schemei, A. nu a deținut acreditare valabilă. Prin emiterea unei decizii de regularizare pentru perioada neacreditată s-ar depăși perioada de 15 ani menționată în decizie dar și în textul art. 3 alin. (2) lit. a) din L.220/2008".

Instanța de recurs a menționat faptul că "nu este vorba despre argumente noi, prezentate doar în recurs, recurenta criticând, pe de-o parte, considerentele sentinței recurate iar pe de altă parte susținând în tot cursul procesului că recuperarea unor eventuale diferențe negative din perioada de întrerupere a schemei într-o perioadă de maximum 24 de luni de la data emiterii deciziei de acreditare ar încălca decizia Comisiei Europene în sensul că, în perioada de recuperare a CV, intimatei i s-ar acorda o intensitate mai mare a ajutorului decât cel autorizat."

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar a reținut, în motivarea deciziei pronunțate, "că interpretarea teleologică a Legii nr. 122/2015, realizată de judecătorul fondului, în sensul că nu are importanță de unde provin eventualele diferențe, nu poate fi primită, regularizarea, intensitatea ajutorului și perioada de acordare a schemei de sprijin trebuind să aibă un fundament legal și să respecte nu doar legislația națională, dar și pe cea comunitară."

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Or, aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele ale Uniunii Europene.

În cauza de față, revizuenta nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a dovedit incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul european și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanță în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerente care vizează rejudecarea recursului și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, criticile revizuentei nu s-au încadrat în cerințele acestui caz special de revizuire, revizuenta invocând formal prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conținând doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de instanța de recurs.

Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

Prin urmare, ținând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situației de fapt și a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanța de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ținând seama și de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

În acord cu dispozițiile art. 451 alin. (1) și art. 452 C. proc. civ., raportat la modalitatea de soluționare a cererii de revizuire, care urmează a fi respinsă, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de revizuentă, întrucât aceasta este partea aflată în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenții.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, se va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

IV.2. Temeiul legal al soluției adoptate în revizuire

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca nefondată, și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, pentru motivele anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1962 din 30 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de revizuenta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2023.