ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 771/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 05 februarie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională Fiscală Ploiești, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.008.525 RON, actualizată cu dobânda legală calculată de la data plății până la restituirea efectivă.

Prin sentința nr. 1155 din 02 septembrie 2014, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 25 septembrie 2014, sub nr. x/2014.

Prin sentința nr. 98 din 4 mai 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională Fiscală Ploiești, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 98 din 4 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește greșita reținere a autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 731/22.10.2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Instanța a respins acțiunea ca nefondată, fără a intra în judecata fondului și nu a pus în discuție o eventuală excepție a autorității de lucru judecat.

Dispozițiile art. 28 din C. proc. pen. nu pot fi reținute ca temei de drept în prezenta cauză, întrucât litigiul de față nu urmărește judecarea laturii civile din dosarul penal nr. x/2006, iar reclamanta nu înțelege să critice sau să schimbe soluția pronunțată în acest dosar.

Recurenta-reclamantă arată că nu a susținut că nu ar fi datorat suma reținută de instanța penală prin decizia nr. 731/22.10.2009, ci doar că aceasta a fost plătită încă o dată, în perioada 2009-2010.

Prin urmare, arată reclamanta, deși hotărârile penale au efect erga omnes, cele dispuse cu privire la latura civilă au caracter relativ, instanța civilă putând lua în discuție anumite probleme necercetate de instanța penală, precum întinderea prejudiciului, împărțirea acestuia și poate constata că prejudiciul a fost acoperit de două ori, dispunând restituirea sumelor achitate în plus.

În vederea dovedirii temeiniciei cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă înțelege să reia aspectele de fapt și la modalitatea în care sumele în litigiu au fost achitate de două ori.

O altă critică formulată de recurenta-reclamantă privește greșita respingere a obiecțiunilor formulate față de raportul de expertiză contabilă administrat în cauză. Astfel, expertul desemnat a reținut sumele datorate de societate către bugetul de stat, calculând numai ce s-a achitat în plus, deși critica reclamantei viza împrejurarea că toate aceste sume fuseseră achitate în totalitate încă din anul 2006.

Așadar, expertul contabil nu a înțeles problematica supusă expertizei și, deși a reținut corect situația de fapt, la efectuarea calculului nu a aplicat situația reținută, fapt pentru care recurenta apreciază că se impune efectuarea unei noi expertize contabile.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 14.10.2015, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 06 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au formulat un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 29 ianuarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă pot fi circumscrise, în esență, următoarelor aspecte: (i) greșita reținere, interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 28 C. proc. pen. (ii) greșita respingere a obiecțiunilor la raportul de expertiză contabilă administrat în cauză.

II.1. Primul motiv de recurs formulat în cauză pune în discuție, pe de-o parte, aplicabilitatea dispozițiilor art. 28 C. proc. pen., în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte natura și întinderea efectelor deciziei penale în raporturile juridice civile dintre părțile prezentului litigiu.

Recurenta-reclamantă a susținut că, prin cererea de chemare în judecată, nu a urmărit să critice sau să pună în discuție soluția instanței penale cu privire la latura civilă a procesului penal, astfel încât nu se pot reține, ca temei de drept în prezentul litigiu, dispozițiile art. 28 C. proc. pen.

Analizând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, reclamanta urmărește, prin acțiunea cu care a învestit instanța de contencios administrativ, să înlăture efectele soluției dispuse de instanța penală cu privire la latura civilă.

Astfel, reclamanta prezintă argumente potrivit cărora constituirea ca parte civilă a pârâtei în procesul penal nu are temei legal, debitul fiind acoperit atât la data depunerii cererii de constituire parte civilă, cât și la pronunțarea deciziei penale nr. 731/22.09.2009.

Așadar, se invocă o achitare a despăgubirilor civile prin plăți efectuate anterior pronunțării deciziei penale, fără ca reclamanta să prezinte argumente pentru care această împrejurare nu a fost adusă la cunoștința instanței penale, astfel încât aceasta să poată efectua verificările necesare soluționării corecte și complete a laturii civile a procesului penal.

Făcând abstracție de conduita lipsită de diligență a reclamantei pe parcursul procesului penal, Înalta Curte reține că acțiunea în contencios administrativ tinde, în realitate, la dovedirea caracterului nelegal al deciziei penale nr. 731/2009 cu privire la obligarea reclamantei la plata despăgubirilor civile. Mai exact, recurenta-reclamantă solicită restituirea sumelor achitate eșalonat, cu titlu de despăgubiri civile, conform deciziei penale nr. 731/2009, în perioada 09.11.2009-09.06.2010, motivat de faptul că aceste sume fuseseră achitate anterior pronunțării hotărârii judecătorești.

Este evident că, pentru a statua asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei de restituire a sumelor achitate, instanța de contencios administrativ ar fi nevoită să analizeze și, eventual, să reformeze soluția instanței penale cu privire la latura civilă a cauzei, aspect pe care instanța de fond l-a apreciat a fi contrar dispozițiilor art. 28 C. proc. pen.

Potrivit art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, text căruia îi corespund dispozițiile at. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea în aces sens decizia nr. 2686/2015, a ICCJ, secția I civilă) s-a reținut că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, numai cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, iar aspectele ce țin de latura civilă nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au figurat ca părți în procesul penal finalizat prin hotărârea ce conține și rezolvarea laturii civile, acestea putând repune în discuție, în fața instanței civile, întinderea prejudiciului.

Per a contrario, aspectele privind existența și întinderea prejudiciului, soluționate de instanța penală, nu pot fi repuse în discuție de persoanele care au avut calitatea de părți în procesul penal, care au avut posibilitatea de a formula apărări și de a administra probe. Față de aceste persoane, este evident că hotărârea instanței penale le este opozabilă sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere al modului de soluționare a laturii civile, fiind neîntemeiat argumentul recurentei-reclamante privind caracterul relativ al hotărârii penale.

Prin urmare, având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, acest motiv de recurs.

II.2. Motivul de recurs privind greșita respingere a obiecțiunilor formulate de recurenta-reclamantă la raportul de expertiză este, de asemenea, nefondat.

Analizând obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă judiciară, formulate de recurenta-reclamantă în fața primei instanțe, Înalta Curte constată că, în realitate, reclamanta a solicitat o completare a raportului, în sensul analizării, de către expertul contabil, a operațiunii de divizare a societății, realizată la sfârșitul anului 2002 și a unor înscrisuri întocmite în legătură cu divizarea.

Instanța de fond a respins aceste obiecțiuni, apreciind că ele reprezintă aspecte de fond, opinie la care achiesează și Înalta Curte. Obiectivul expertizei contabile a fost încuviințat de către prima instanță astfel cum a fost solicitat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, iar expertul desemnat a analizat întregul material documentar pus la dispoziție de părți, după cum rezultă din cuprinsul raportului.

Nemultumirile recurentei-reclamante, privitoare la concluziile expertizei contabile, expuse în cuprinsul obiecțiunilor, vizează, în fapt, aspecte ce țin de fondul cauzei, fiind în puterea de analiză a instanței de judecată și nu a expertului contabil.

Înalta Curte mai reține că, prin cererea de recurs, reclamanta a înțeles să reia și aspectele ce privesc fondul cauzei, cu privire la dubla achitare a obligațiilor fiscale, aspecte care nu pot fi analizate decât în măsura admiterii recursului și rejudecării cauzei. Or, dat fiind caracterul nefondat al criticilor formulate de reclamantă, reținând și caracterul opozabil al deciziei penale nr. 731/2009, care a dezlegat problema existenței prejudiciului și a persoanei obligată la suportarea acestuia, Înalta Curte va menține, ca legală și temeinică, hotărârea primei instanțe.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 98 din 4 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2018.