ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4740/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4740/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă
nr. 3047 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a hotărât respingerea excepției tardivității plângerii
prealabile, a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă cererea
de suspendare a executării formulată de reclamanta SC N.R. SRL, în contradictoriu
cu pârâtul O.R.D.A.; totodată, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată
de Uniunea Producătorilor de Fonorame din România.
Pentru a pronunța această
soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
În urma analizei actelor
aflate la dosar, Curtea a reținut că în M. Of. al României, Partea I, nr. 316/13.05.2009
a fost publicată decizia O.R.D.A. nr. 61 din 24 aprilie 2009 pentru publicarea Protocolului
privind Lista suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerație compensatorie
pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale,
precum și cuantumul acestei remunerații.
Curtea de Apel a apreciat
ca fiind neîntemeiată excepția tardivității plângerii prealabile, având în vedere
caracterul de act administrativ cu caracter normativ al deciziei de publicare în
M. Of. al Protocolului sus menționat, precum și dispozițiile art. 7 alin. (1
1
)
din Legea nr. 554/2004, conform cărora în cazul actului administrativ normativ,
plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.
Instanța de fond a fost
apreciată, însă, ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității cererii de suspendare
a executării respectivei decizii, în considerarea celor ce urmează.
Astfel, instanța de fond
a reținut că, prin cererea, dedusă judecății, reclamanta a solicitat, de fapt, suspendarea
executării Protocolului încheiat între părțile care au participat la negocierile
desfășurate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 8/1996, protocol care reglementează
lista aparatelor și suporturilor pentru care se datorează remunerația compensatorie
pentru copie privată, în conformitate cu dispozițiile art. 107 din același act normativ.
Potrivit art. 132
2
alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe
„înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un
protocol care se depune la O.R.D.A; Protocolul se publică în M. Of. al României,
Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului
general al O.R.D.A., în termen de 5 zile de la data depunerii.
Metodologiile, astfel
publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat
și tuturor importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate pentru care se
datorează remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 107”.
Însă dacă părțile nu se
înțeleg, se poate iniția procedura de arbitraj efectuată de arbitrii, potrivit
art. 131
1
alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la Curtea de Apel.
Față de dispozițiile legale
mai sus redate, instanța de fond a constatat că Legea nr. 8/1996 reglementează o
procedură specială pentru contestarea respectivului Protocol, așa încât a apreciat
că au devenit incidente în cauză dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004
potrivit cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative
pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă
procedură judiciară.
Susținerilor reclamantei
în sensul că neparticipând la negocierile finalizate cu încheierea protocolului,
nu avea posibilitatea de a iniția procedura arbitrajului, ceea ce i-a conferit dreptul
de a ataca protocolul în contencios administrativ, în temeiul liberului acces la
justiție, instanța de fond, le-a răspuns prin raportare la Decizia nr. 1061 din
14 iulie 2009, a Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor art. 131 alin. (1), art. 131
1
alin. (2), art. 131
2
alin. (2), (3) și (10), art. 131
3
și art. 131
4
din Legea
nr. 8/1996, apreciindu-se că respectivele dispoziții legale nu încalcă art. 21 din
Constituție care consacră accesul liber la justiție.
Instanța de fond a conchis
în sensul că procedura reglementată de art. 131
2
alin. (3) din Legea
nr. 8/1996 este recunoscută ca fiind singura posibilitate de contestare a protocolului
care consemnează înțelegerile părților cu privire la metodologiile negociate.
Cu privire la faptul că
reclamanta nu a făcut parte din comisia de negociere, judecătorul fondului a subliniat
faptul că această comisie a fost constituită prin decizia O.R.D.A. nr. 173/2008,
publicată în M. Of. nr. 660/19.09.2008.
Apreciind că este îndreptățită
să facă parte din comisia de negociere față de calitatea sa de fabricant de aparate
de telefonie mobilă și de disp. art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, reclamanta
avea interesul să conteste decizia nr. 173/2008 pentru a deveni parte în procesul
de negociere și pentru a se prevala ulterior, dacă era cazul, de dispozițiile
art. 131
1
din Legea nr. 8/1996.
Ori, reclamanta nu a contestat
această decizie, formulând pentru prima dată critici cu privire la legalitatea acesteia,
în motivarea cererii de suspendare a executării protocolului.
În consecință, în raport
de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constatând că pentru anularea
Protocolului, în litigiu, este reglementată o procedură specială prin Legea nr.
8/1996, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă
cererea de suspendare a executării acestui Protocol, întemeiată pe dispozițiile
art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile
nr. 3047 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC N.R. SRL, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304
pct. 9 C. proc.
civ.
În dezvoltarea motivelor
de recurs invocate recurenta-pârâtă a susținut, în esență, următoarele:
Printr-o primă critică
formulată s-a susținut că hotărârea judecătorească atacată este lipsită de temei
legal fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, susține recurenta-reclamantă
că instanța judecătorească, în mod nelegal nu a ținut seama de domeniul de aplicare
al procedurii reglementate de art. 131
2
din Legea nr. 8/1996, și implicit
inaplicarea respectivei proceduri în cauza dedusă prezentei judecății.
În acest sens, arată recurenta-reclamantă
că procedura stabilită de art. 131
2
din Legea nr. 8/1996 are următoarea
caracteristică și anume ipoteze obiective și subiective strict delimitate legal,
în sensul că legea stabilește, în mod expres atât situațiile în care o entitate
juridică poate iniția procedura arbitrajului (ipoteza obiectivă) cât și entitățile
juridice care pot solicita inițierea acestei proceduri (ipoteza subiectivă).
În ceea ce privește ipoteza
obiectivă susține recurenta-reclamantă că trebuie avut în vedere faptul că nici
unul dintre cele trei cazuri contemplate de prevederile legale ca fiind situații
care permit inițierea procedurii arbitrajului nu este aplicabil în cazul de față,
în sensul că nu i se aplică niciuna dintre respectivele ipoteze pentru a solicita
deschiderea procedurii arbitrajului.
Relativ la ipoteza subiectivă
a respectivei proceduri susține recurenta-reclamantă că nu a fost parte la comisia
de negociere sens în care nu avea posibilitatea să solicite deschiderea procedurii
de arbitraj.
În consecință susține
recurenta-reclamantă că față de faptul că procedura stabilită de art. 131
2
se aplică doar situațiilor prevăzute le lege, iar cazul dedus judecății nu
se încadrează în aceste situații, este evident că respectiva cale specială de atacare
a Protocolului nu îi este aplicabilă.
În opinia recurentei-reclamante,
inaplicabilitatea căii speciale de atacare a protocolului, prevăzută de art. 131
2
face aplicabil dreptul comun în materia atacării actelor administrative, respectiv
legea contenciosului administrativ; în acest sens art. 126 din Constituția României
vorbește despre controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților
publice pe calea contenciosului administrativ ca fiind garantat, cu excepția celor
care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter
militar.
Susține recurenta-reclamantă
că interpretarea coroborată a art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului
administrativ și a art. 131
2
din Legea nr. 8/1996, în sensul aplicării
procedurii de arbitraj, în cazul său, contravine atât prevederilor constituționale
care stabilesc că dreptul de acces la justiție este un drept absolut, cât și prevederilor
constituționale care stabilesc categoriile de acte administrative care nu pot fi
atacate în fața instanței de contencios administrativ.
Printr-o altă critică
formulată recurenta-reclamantă susține că instanța de judecată nu a ținut seama
de raportul dintre decizia nr. 173/2008 și decizia nr. 61/2009 respectiv Protocolul
atacat.
Astfel, arată recurenta-reclamantă
că instanța de fond, în mod nejustificat, prin hotărârea judecătorească atacată
a apreciat că neatacarea deciziei nr. 173/2008 prin care a fost stabilită Comisia
de Negociere afectează inclusiv dreptului său de a ataca decizia nr. 61 din 24
aprilie 2009, pentru publicarea în M. Of. a Protocolului din 10 aprilie 2009 privind
Lista suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie
pentru copia privată pentru operele produse după înregistrări sonore sau audiovizuale,
precum și cuantumul acestei remunerații. Dincolo de faptul că instanța de fond nu
a ținut seama de natura juridică a celor două acte și raportul dintre acestea, interpretarea
contravine și prevederilor legale relative la accesul liber la justiție.
În opinia recurentei-reclamante,
instanței de fond, deși admite caracterul de act administrativ cu caracter normativ
a deciziei nr. 61/2009, aplicabilă erga omnes în mod paradoxal consideră că aceasta
nu poate fi atacat decât de către părțile implicate în negocierea acestuia, respectiv
membrii Comisiei de negociere. Se mai susține că acest paradox interpretațional
contravine atât voinței legiuitorului ordinar cât și voinței exprimate a legiuitorului
constituțional.
Hotărârea instanței
de recurs
Examinând cauza prin prisma
motivelor de recurs formulate, în raport cu dispozițiile art. 304
1
C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de
probele administrate în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că recursul
este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin.
(2) din Legea nr. 554/2004 „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ
actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin
lege organică, o altă procedură judiciară”.
Potrivit art. 131
2
alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe,
„înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un
protocol care se depune la O.R.D.A; Protocolul se publică în M. Of. al României,
Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului
general al O.R.D.A., în termen de 5 zile de la data depunerii.
Metodologiile, astfel
publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat
și tuturor importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate pentru care se
datorează remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 107”.
Însă dacă părțile nu se
înțeleg, se poate iniția procedura de arbitraj efectuată de arbitrii, potrivit
art. 131
1
alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la Curtea de Apel.
Așadar, Legea nr. 8/1996
privind drepturile de autor și drepturile conexe, reglementează, o procedură specială
de control judiciar, prevăzută în art. 131
2
, respectiv arbitrajul și
contestarea hotărârii arbitrale la secția civilă a Curții de Apel, care excede,
astfel, competențelor instanțelor de contencios administrativ, în condițiile
art. 5 alin. (2) din Legea conteciosul administrativ.
Prin urmare, Protocolul
încheiat în condițiile art. 131
2
din actul normativ mai sus menționat,
este supus, unei alte proceduri judiciare, prin care se asigură controlul judecătoresc,
astfel că nu se poate susține că aceste act este sustras controlului instanțelor
de judecată. Referitor la acest aspect, trebuie amintit faptul că și în opinia Curții
Constituționale, singura posibilitate de atacare a unui astfel de Protocol este
cea prevăzută de art. 131
2
alin. (3) din Legea nr. 8/1996, dispoziții
care nu încalcă art. 21 din Constituție.
Este adevărat că legea
stabilește, în mod expres atât situațiile în care o entitate juridică poate iniția
procedura arbitrajului (ipoteza obiectivă) cât și entitățile juridice care pot solicita
inițierea acestei proceduri (ipoteza subiectivă) însă acest fapt nu este de natură
a conduce la concluzia inaplicabilității respectivei proceduri în cazul recurentei-reclamante,
în condițiile în care, așa cum în mod corect reține instanța de fond, dacă aceasta
ar fi atacat, în contencios administrativ, decizia O.R.D.A. nr. 173/2008, ar fi
putut deveni parte în procesul de negociere, și ar fi putut astfel, uza de procedura
arbitrală reglementată de art. 131
2
din Legea nr. 8/1996.
Așadar dispozițiile
art. 131
2
din Legea nr. 8/1996 nu trebuiesc interpretate în mod izolat,
cum greșit procedează recurenta-reclamantă, atunci când susține inaplicabilitatea
procedurii speciale în cazul său, ci coroborat cu dispozițiile art. 130, art. 131,
art. 131
1
din Legea nr. 8/1996, dispoziții legale ce lipsesc de temei
interpretările recurentei-reclamante, în sensul că, câmpul de aplicare al acestei
proceduri este limitat de lege doar la membrii comisiei de negociere a metodologiei
consemnate în Protocolul a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză, ceea
ce contravine efectelor erga omnes ale respectivului act administrativ. Faptul că
recurenta-reclamantă nu a atacat în instanța decizia de constituire a comisiei de
negociere, nu este de natură a conduce la eludarea dispozițiilor legale, care consacră
o procedură specială, în cazul suspendării Protocolului încheiat în condițiile
art. 131
2
din Legea nr. 8/1996, cum în mod greșit se susține prin motivele
de recurs.
În acest context, Înalta
Curte nu poate primi susținerile recurentei-reclamante, în sensul că această procedură
este prevăzută numai pentru părțile care negociază și că celelalte părți care nu
ar putea să inițieze o asemenea procedură ar avea deschisă, în baza principiului
liberului acces la justiție, calea unei acțiuni în fața instanțelor de contencios
administrativ, în condițiile în care, orice persoană interesată, poate să conteste
pe calea contenciosului administrativ, decizia de numire, în condițiile art. 131,
a comisiei de negociere a metodologiilor, să devină, astfel, parte în procesul de
negociere, și să aibă, astfel deschisă unica cale de contestare a Protocolului,
respectiv, procedura arbitrală reglementată de art. 131
2
din Legea
nr. 8/1996.
Așadar, prin dispozițiile
cu caracter special ale Legii nr. 8/1996, este prevăzută o altă procedură de contestare,
derogatorie de la dreptul comun, ceea ce nu constituie o încălcare a principiului
accesului liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, republicată, și
nici a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România
prin Legea nr. 30/1994, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă.
Prin prisma considerentele
expuse, Înalta Curte urmează a înlătura toate criticile din recurs referitoare la
nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de Apel, constatând
că în mod corect instanța de fond a apreciat că este inadmisibilă acțiunea în contencios
administrativ având ca obiect suspendarea protocolului încheiat în condițiile
art. 131
2
din Legea nr. 8/1996 atâta timp cât prin dispoziții cu caracter
special ale acestei legi este prevăzută o altă procedură.
Toate considerentele expuse,
converg către concluzia că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare
a dispozițiilor legale incidente în cauză așa încât soluția de respingere a cererii
reclamantei, ca inadmisibilă, pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală,
motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de recurenta-reclamantă.
În consecință, față de
considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de N.R. SRL Cluj împotriva sentinței nr. 3047 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 3 noiembrie 2010.