ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4740/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 3047 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât respingerea excepției tardivității plângerii prealabile, a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta SC N.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtul O.R.D.A.; totodată, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de Uniunea Producătorilor de Fonorame din România. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: În urma analizei actelor aflate la dosar, Curtea a reținut că în M. Of.

al României, Partea I, nr. 316/13.05.2009 a fost publicată decizia O.R.D.A. nr. 61 din 24 aprilie 2009 pentru publicarea Protocolului privind Lista suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum și cuantumul acestei remunerații. Curtea de Apel a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția tardivității plângerii prealabile, având în vedere caracterul de act administrativ cu caracter normativ al deciziei de publicare în M. Of. al Protocolului sus menționat, precum și dispozițiile art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004, conform cărora în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Instanța de fond a fost apreciată, însă, ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării respectivei decizii, în considerarea celor ce urmează. Astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea, dedusă judecății, reclamanta a solicitat, de fapt, suspendarea executării Protocolului încheiat între părțile care au participat la negocierile desfășurate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 8/1996, protocol care reglementează lista aparatelor și suporturilor pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copie privată, în conformitate cu dispozițiile art. 107 din același act normativ. Potrivit art. 132 2 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe „înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la O.R.D.A; Protocolul se publică în M. Of.

al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al O.R.D.A., în termen de 5 zile de la data depunerii. Metodologiile, astfel publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat și tuturor importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 107”. Însă dacă părțile nu se înțeleg, se poate iniția procedura de arbitraj efectuată de arbitrii, potrivit art. 131 1 alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la Curtea de Apel.

Față de dispozițiile legale mai sus redate, instanța de fond a constatat că Legea nr. 8/1996 reglementează o procedură specială pentru contestarea respectivului Protocol, așa încât a apreciat că au devenit incidente în cauză dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Susținerilor reclamantei în sensul că neparticipând la negocierile finalizate cu încheierea protocolului, nu avea posibilitatea de a iniția procedura arbitrajului, ceea ce i-a conferit dreptul de a ataca protocolul în contencios administrativ, în temeiul liberului acces la justiție, instanța de fond, le-a răspuns prin raportare la Decizia nr. 1061 din 14 iulie 2009, a Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 131 alin. (1), art. 131 1 alin. (2), art. 131 2 alin. (2), (3) și (10), art. 131 3 și art. 131 4 din Legea nr. 8/1996, apreciindu-se că respectivele dispoziții legale nu încalcă art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție.

Instanța de fond a conchis în sensul că procedura reglementată de art. 131 2 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 este recunoscută ca fiind singura posibilitate de contestare a protocolului care consemnează înțelegerile părților cu privire la metodologiile negociate. Cu privire la faptul că reclamanta nu a făcut parte din comisia de negociere, judecătorul fondului a subliniat faptul că această comisie a fost constituită prin decizia O.R.D.A. nr. 173/2008, publicată în M. Of. nr. 660/19.09.2008. Apreciind că este îndreptățită să facă parte din comisia de negociere față de calitatea sa de fabricant de aparate de telefonie mobilă și de disp. art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, reclamanta avea interesul să conteste decizia nr. 173/2008 pentru a deveni parte în procesul de negociere și pentru a se prevala ulterior, dacă era cazul, de dispozițiile art. 131 1 din Legea nr. 8/1996.

Ori, reclamanta nu a contestat această decizie, formulând pentru prima dată critici cu privire la legalitatea acesteia, în motivarea cererii de suspendare a executării protocolului. În consecință, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constatând că pentru anularea Protocolului, în litigiu, este reglementată o procedură specială prin Legea nr. 8/1996, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării acestui Protocol, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 3047 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC N.R.

SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a susținut, în esență, următoarele: Printr-o primă critică formulată s-a susținut că hotărârea judecătorească atacată este lipsită de temei legal fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, susține recurenta-reclamantă că instanța judecătorească, în mod nelegal nu a ținut seama de domeniul de aplicare al procedurii reglementate de art. 131 2 din Legea nr. 8/1996, și implicit inaplicarea respectivei proceduri în cauza dedusă prezentei judecății.

În acest sens, arată recurenta-reclamantă că procedura stabilită de art. 131 2 din Legea nr. 8/1996 are următoarea caracteristică și anume ipoteze obiective și subiective strict delimitate legal, în sensul că legea stabilește, în mod expres atât situațiile în care o entitate juridică poate iniția procedura arbitrajului (ipoteza obiectivă) cât și entitățile juridice care pot solicita inițierea acestei proceduri (ipoteza subiectivă). În ceea ce privește ipoteza obiectivă susține recurenta-reclamantă că trebuie avut în vedere faptul că nici unul dintre cele trei cazuri contemplate de prevederile legale ca fiind situații care permit inițierea procedurii arbitrajului nu este aplicabil în cazul de față, în sensul că nu i se aplică niciuna dintre respectivele ipoteze pentru a solicita deschiderea procedurii arbitrajului.

Relativ la ipoteza subiectivă a respectivei proceduri susține recurenta-reclamantă că nu a fost parte la comisia de negociere sens în care nu avea posibilitatea să solicite deschiderea procedurii de arbitraj. În consecință susține recurenta-reclamantă că față de faptul că procedura stabilită de art. 131 2 se aplică doar situațiilor prevăzute le lege, iar cazul dedus judecății nu se încadrează în aceste situații, este evident că respectiva cale specială de atacare a Protocolului nu îi este aplicabilă.

În opinia recurentei-reclamante, inaplicabilitatea căii speciale de atacare a protocolului, prevăzută de art. 131 2 face aplicabil dreptul comun în materia atacării actelor administrative, respectiv legea contenciosului administrativ; în acest sens art. 126 din Constituția României vorbește despre controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ ca fiind garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar.

Susține recurenta-reclamantă că interpretarea coroborată a art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ și a art. 131 2 din Legea nr. 8/1996, în sensul aplicării procedurii de arbitraj, în cazul său, contravine atât prevederilor constituționale care stabilesc că dreptul de acces la justiție este un drept absolut, cât și prevederilor constituționale care stabilesc categoriile de acte administrative care nu pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ. Printr-o altă critică formulată recurenta-reclamantă susține că instanța de judecată nu a ținut seama de raportul dintre decizia nr. 173/2008 și decizia nr. 61/2009 respectiv Protocolul atacat.

Astfel, arată recurenta-reclamantă că instanța de fond, în mod nejustificat, prin hotărârea judecătorească atacată a apreciat că neatacarea deciziei nr. 173/2008 prin care a fost stabilită Comisia de Negociere afectează inclusiv dreptului său de a ataca decizia nr. 61 din 24 aprilie 2009, pentru publicarea în M. Of. a Protocolului din 10 aprilie 2009 privind Lista suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată pentru operele produse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum și cuantumul acestei remunerații. Dincolo de faptul că instanța de fond nu a ținut seama de natura juridică a celor două acte și raportul dintre acestea, interpretarea contravine și prevederilor legale relative la accesul liber la justiție.

În opinia recurentei-reclamante, instanței de fond, deși admite caracterul de act administrativ cu caracter normativ a deciziei nr. 61/2009, aplicabilă erga omnes în mod paradoxal consideră că aceasta nu poate fi atacat decât de către părțile implicate în negocierea acestuia, respectiv membrii Comisiei de negociere. Se mai susține că acest paradox interpretațional contravine atât voinței legiuitorului ordinar cât și voinței exprimate a legiuitorului constituțional. 3. Hotărârea instanței de recurs Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de probele administrate în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”. Potrivit art. 131 2 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, „înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la O.R.D.A; Protocolul se publică în M. Of.

al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al O.R.D.A., în termen de 5 zile de la data depunerii. Metodologiile, astfel publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat și tuturor importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 107”. Însă dacă părțile nu se înțeleg, se poate iniția procedura de arbitraj efectuată de arbitrii, potrivit art. 131 1 alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la Curtea de Apel.

Așadar, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, reglementează, o procedură specială de control judiciar, prevăzută în art. 131 2 , respectiv arbitrajul și contestarea hotărârii arbitrale la secția civilă a Curții de Apel, care excede, astfel, competențelor instanțelor de contencios administrativ, în condițiile art. 5 alin. (2) din Legea conteciosul administrativ. Prin urmare, Protocolul încheiat în condițiile art. 131 2 din actul normativ mai sus menționat, este supus, unei alte proceduri judiciare, prin care se asigură controlul judecătoresc, astfel că nu se poate susține că aceste act este sustras controlului instanțelor de judecată. Referitor la acest aspect, trebuie amintit faptul că și în opinia Curții Constituționale, singura posibilitate de atacare a unui astfel de Protocol este cea prevăzută de art. 131 2 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, dispoziții care nu încalcă art. 21 din Constituție.

Este adevărat că legea stabilește, în mod expres atât situațiile în care o entitate juridică poate iniția procedura arbitrajului (ipoteza obiectivă) cât și entitățile juridice care pot solicita inițierea acestei proceduri (ipoteza subiectivă) însă acest fapt nu este de natură a conduce la concluzia inaplicabilității respectivei proceduri în cazul recurentei-reclamante, în condițiile în care, așa cum în mod corect reține instanța de fond, dacă aceasta ar fi atacat, în contencios administrativ, decizia O.R.D.A. nr. 173/2008, ar fi putut deveni parte în procesul de negociere, și ar fi putut astfel, uza de procedura arbitrală reglementată de art. 131 2 din Legea nr. 8/1996.

Așadar dispozițiile art. 131 2 din Legea nr. 8/1996 nu trebuiesc interpretate în mod izolat, cum greșit procedează recurenta-reclamantă, atunci când susține inaplicabilitatea procedurii speciale în cazul său, ci coroborat cu dispozițiile art. 130, art. 131, art. 131 1 din Legea nr. 8/1996, dispoziții legale ce lipsesc de temei interpretările recurentei-reclamante, în sensul că, câmpul de aplicare al acestei proceduri este limitat de lege doar la membrii comisiei de negociere a metodologiei consemnate în Protocolul a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză, ceea ce contravine efectelor erga omnes ale respectivului act administrativ.

Faptul că recurenta-reclamantă nu a atacat în instanța decizia de constituire a comisiei de negociere, nu este de natură a conduce la eludarea dispozițiilor legale, care consacră o procedură specială, în cazul suspendării Protocolului încheiat în condițiile art. 131 2 din Legea nr. 8/1996, cum în mod greșit se susține prin motivele de recurs.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei-reclamante, în sensul că această procedură este prevăzută numai pentru părțile care negociază și că celelalte părți care nu ar putea să inițieze o asemenea procedură ar avea deschisă, în baza principiului liberului acces la justiție, calea unei acțiuni în fața instanțelor de contencios administrativ, în condițiile în care, orice persoană interesată, poate să conteste pe calea contenciosului administrativ, decizia de numire, în condițiile art. 131, a comisiei de negociere a metodologiilor, să devină, astfel, parte în procesul de negociere, și să aibă, astfel deschisă unica cale de contestare a Protocolului, respectiv, procedura arbitrală reglementată de art. 131 2 din Legea nr. 8/1996.

Așadar, prin dispozițiile cu caracter special ale Legii nr. 8/1996, este prevăzută o altă procedură de contestare, derogatorie de la dreptul comun, ceea ce nu constituie o încălcare a principiului accesului liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, republicată, și nici a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă.

Prin prisma considerentele expuse, Înalta Curte urmează a înlătura toate criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de Apel, constatând că în mod corect instanța de fond a apreciat că este inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ având ca obiect suspendarea protocolului încheiat în condițiile art. 131 2 din Legea nr. 8/1996 atâta timp cât prin dispoziții cu caracter special ale acestei legi este prevăzută o altă procedură. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză așa încât soluția de respingere a cererii reclamantei, ca inadmisibilă, pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de recurenta-reclamantă.

În consecință, față de considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.R. SRL Cluj împotriva sentinței nr. 3047 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.