ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5211/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3208 din 18

august 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC M.R. SRL în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. prin D.G.A.M.C., instanța dispunând

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010 emisă de

pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în ce privește condiția cazului bine justificat, că

prin raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de

impunere, organele fiscale au procedat la o retratare fiscală ca activități

dependente a activităților desfășurate în baza unor contracte de cesiune de

drepturi de autor și care au ca obiect opera audiovizuală.

Instanța fondului a constatat că

este corectă distincția care trebuie făcută între opera audiovizuală și/sau

modalitatea de execuție a acesteia, care sunt protejate de art. 7 din Legea nr.

8/1996 și care pot face obiectul unui contract de cesiune de drepturi de autor,

fără ca veniturile să poată fi considerate venituri asimilate salariilor, pe de

o parte, și informațiile de presă, care nu sunt protejate de drepturi de autor,

pe de altă parte.

A apreciat judecătorul fondului că

argumentele expuse de reclamantă, respectiv aplicarea greșită a pct. 25 din

Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal și retratarea fiscală eronată

a raporturilor juridice stabilite între societate și persoane fizice autorizate

în raport de prevederile art. 16 și art. 17 din O.U.G. nr. 44/2008, respectiv

recalificarea veniturilor obținute ca fiind de natură salarială, extinderea

dreptului de colectare al autorității fiscale și asupra contribuțiilor la

fondurile de asigurări sociale, precum și nerecunoașterea deductibilității TVA

provenite din retratarea fiscală a unor venituri asimilate salariilor prin

aplicarea unor norme ce se referă exclusiv la aplicarea impozitului pe venit –

pot fi apreciate de natură a contura o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

În ce privește cea de-a doua

condiție, respectiv necesitatea prevenirii unei pagube iminente, prima instanță

a reținut că prin punerea în executare a deciziei de impunere s-ar ajunge în

mod inevitabil la un dezechilibru major în activitatea economică prezentă și

viitoare a societății reclamante.

Astfel, din analiza situațiilor

depuse la dosarul cauzei s-a constatat că debitul imputat reclamantei

reprezintă mai mult de 10% din cifra de afaceri a societății pe anul 2009 și

depășește cifra de afaceri lunară pe fiecare din lunile ianuarie - mai 2010,

precum și costul lunar minim necesar pentru susținerea activității curente.

În plus, a mai reținut instanța

fondului veniturile din publicitate obținute de societate au scăzut cu peste

40%, iar prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din data de 22

iunie 2010, pârâta a dispus indisponibilizarea echipamentelor și a dotărilor

tehnice de care dispunea postul R.T, în valoare totală de 15.953.830 lei.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs A.N.A.F. – D.G.A.M.C., susținând că hotărârea atacată este

nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

- instanța de fond a făcut o greșită

aplicare a legii în ceea ce privește analizarea condiției cazului bine justificat

[art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004], în sensul că a luat în considerare

motive de nelegalitate ce fac obiectul acțiunii de fond privind anularea

actului administrativ și care exced cererii de suspendare.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. t)

din Legea nr. 554/2004, motivele de nelegalitate a actelor administrative

trebuie să apară cu evidență și să creeze de la început o îndoială puternică

asupra legalității actelor administrative, nefiind necesară analizarea pe fond

a legalității actelor. Concluzia la care a ajuns instanța de fond este eronată,

întrucât prin actele administrative a căror suspendare s-a cerut, în mod

corect, organele fiscale au apreciat că, în speță, au fost îndeplinite

condițiile legale pentru ca intimata-reclamantă să fie obligată la plata sumei

de 13.802.493 lei reprezentând impozit pe veniturile din salarii, C.A.S.,

contribuția angajatorului la fondul pentru accidente de muncă, contribuția de

asigurări pentru șomaj, C.A.S.S., contribuția pentru concedii și indemnizații,

fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, fondul de

garantare pentru plata creanțelor salariale, impozitul pe alte venituri,

impozitul de dividende, impozitul pe veniturile persoanelor juridice

nerezidente, impozit pe profit, impozit minim și TVA, toate obligațiile fiscale

fiind stabilite după o riguroasă analiză a situației de fapt raportat la

dispozițiile legale aplicabile pentru perioada în discuție.

Instanța de fond nu a luat în

considerare susținerile formulate de A.N.A.F. prin întâmpinare, care au arătat

că, în mod corect, organele fiscale au reîncadrat veniturile obținute de

salariații SC R.M. SA din cesiunea drepturilor de autor ca fiind venituri de

natură salarială, în raport de dispozițiile art. 44 din Legea nr. 8/1996 și

art. 46 pct. 24 și 25 și art. 55 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

- hotărârea instanței de fond este

dată cu aplicarea greșită a legii și în ceea ce privește condiția pagubei

iminente, astfel cum aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din

Legea nr. 554/2004, deoarece reclamanta nu a făcut dovada existenței unui

prejudiciu material viitor și previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se

suspendă executarea actului administrativ atacat și care să justifice

suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind situația de excepție.

Susținerea instanței de recurs

privind faptul că executarea sumei înscrise în actele administrative atacate

i-ar produce importante prejudicii nu este probată și nu poate fi primită

întrucât menționarea creanței contestate și a valorii ei nu duc de facto la

constatarea că există o pagubă iminentă.

Instanța de fond a argumentat faptul

că prin executarea sumelor în discuție, s-ar ajunge în mod inevitabil la un

dezechilibru major în activitatea economică prezentă și viitoare a societății

reclamante, în condițiile actuale de criză economică majoră.

Aceste susțineri nu pot fi primite

în condițiile în care debitul în speță reprezintă doar 10% din cifra de afaceri

a societății, iar criza economică afectează toate societățile comerciale,

inclusiv instituțiile statului și bugetul general consolidat.

Recurenta și-a încadrat motivele de

recurs în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În mod corect instanța de fond a

apreciat ca fiind îndeplinită condiția cazului bine justificat, având în vedere

motivele de nelegalitate a actului administrativ invocate de reclamantă și

care, fără a fi tranșate în cadrul cererii de suspendare, creează – cel puțin

la prima vedere – o îndoială puternică asupra legalității respectivului act.

Astfel, în speță, stabilirea unor

datorii fiscale de către organul administrativ-fiscal depinde de calificarea

juridică a unor activități și prestații contractate de reclamantă cu persoane

fizice și persoane fizice autorizate, în baza unor contracte de cesiune de

drepturi de autor și de prestări servicii.

Astfel, datorită complexității

acestor raporturi juridice și existenței a numeroase elemente comune cu

activitățile protejate prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, în

mod corect a constatat instanța de fond că se creează, cel puțin la prima

vedere, o puternică îndoială asupra legalității actului administrativ-fiscal.

În ceea ce privește paguba iminentă,

această condiție a fost în mod corect reținută de instanța de fond, ea

rezultând din cuantumul deosebit de ridicat al sumei stabilită ca obligație

fiscală, în măsură să blocheze activitatea societății, în condițiile în care

prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii din 22 iunie 2010 organele

fiscale au dispus și indisponibilizarea echipamentelor și a dotărilor tehnice

ale societății.

În mod corect a fost reținută și

împrejurarea că organele administrativ-fiscale nu s-au pronunțat asupra

contestației reclamantei, iar în prezent soluționarea contestației a fost

suspendată prin Decizia nr. 248/2010 a A.N.A.F. – D.G.S.C. până la soluționarea

sesizării penale formulate de organele fiscale către Parchet, astfel că se

impune suspendarea executării actului administrativ-fiscal până la pronunțarea

în fond a unei soluții în privința acțiunii în anulare a actului

administrativ-fiscal, asigurându-se astfel accesul la justiție al reclamantei.

Pentru considerentele menționate, cu

referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că

hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, iar recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C.

împotriva sentinței civile nr. 3208 din 18 august 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24

noiembrie 2010.