ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5211/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3208 din 18 august 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC M.R. SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. prin D.G.A.M.C., instanța dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în ce privește condiția cazului bine justificat, că prin raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere, organele fiscale au procedat la o retratare fiscală ca activități dependente a activităților desfășurate în baza unor contracte de cesiune de drepturi de autor și care au ca obiect opera audiovizuală.

Instanța fondului a constatat că este corectă distincția care trebuie făcută între opera audiovizuală și/sau modalitatea de execuție a acesteia, care sunt protejate de art. 7 din Legea nr. 8/1996 și care pot face obiectul unui contract de cesiune de drepturi de autor, fără ca veniturile să poată fi considerate venituri asimilate salariilor, pe de o parte, și informațiile de presă, care nu sunt protejate de drepturi de autor, pe de altă parte. A apreciat judecătorul fondului că argumentele expuse de reclamantă, respectiv aplicarea greșită a pct. 25 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal și retratarea fiscală eronată a raporturilor juridice stabilite între societate și persoane fizice autorizate în raport de prevederile art. 16 și art. 17 din O.U.G.

nr. 44/2008, respectiv recalificarea veniturilor obținute ca fiind de natură salarială, extinderea dreptului de colectare al autorității fiscale și asupra contribuțiilor la fondurile de asigurări sociale, precum și nerecunoașterea deductibilității TVA provenite din retratarea fiscală a unor venituri asimilate salariilor prin aplicarea unor norme ce se referă exclusiv la aplicarea impozitului pe venit – pot fi apreciate de natură a contura o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În ce privește cea de-a doua condiție, respectiv necesitatea prevenirii unei pagube iminente, prima instanță a reținut că prin punerea în executare a deciziei de impunere s-ar ajunge în mod inevitabil la un dezechilibru major în activitatea economică prezentă și viitoare a societății reclamante.

Astfel, din analiza situațiilor depuse la dosarul cauzei s-a constatat că debitul imputat reclamantei reprezintă mai mult de 10% din cifra de afaceri a societății pe anul 2009 și depășește cifra de afaceri lunară pe fiecare din lunile ianuarie - mai 2010, precum și costul lunar minim necesar pentru susținerea activității curente. În plus, a mai reținut instanța fondului veniturile din publicitate obținute de societate au scăzut cu peste 40%, iar prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din data de 22 iunie 2010, pârâta a dispus indisponibilizarea echipamentelor și a dotărilor tehnice de care dispunea postul R.T, în valoare totală de 15.953.830 lei. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs A.N.A.F.

– D.G.A.M.C., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește analizarea condiției cazului bine justificat [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004], în sensul că a luat în considerare motive de nelegalitate ce fac obiectul acțiunii de fond privind anularea actului administrativ și care exced cererii de suspendare. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, motivele de nelegalitate a actelor administrative trebuie să apară cu evidență și să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative, nefiind necesară analizarea pe fond a legalității actelor.

Concluzia la care a ajuns instanța de fond este eronată, întrucât prin actele administrative a căror suspendare s-a cerut, în mod corect, organele fiscale au apreciat că, în speță, au fost îndeplinite condițiile legale pentru ca intimata-reclamantă să fie obligată la plata sumei de 13.802.493 lei reprezentând impozit pe veniturile din salarii, C.A.S., contribuția angajatorului la fondul pentru accidente de muncă, contribuția de asigurări pentru șomaj, C.A.S.S., contribuția pentru concedii și indemnizații, fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, impozitul pe alte venituri, impozitul de dividende, impozitul pe veniturile persoanelor juridice nerezidente, impozit pe profit, impozit minim și TVA, toate obligațiile fiscale fiind stabilite după o riguroasă analiză a situației de fapt raportat la dispozițiile legale aplicabile pentru perioada în discuție.

Instanța de fond nu a luat în considerare susținerile formulate de A.N.A.F. prin întâmpinare, care au arătat că, în mod corect, organele fiscale au reîncadrat veniturile obținute de salariații SC R.M. SA din cesiunea drepturilor de autor ca fiind venituri de natură salarială, în raport de dispozițiile art. 44 din Legea nr. 8/1996 și art. 46 pct. 24 și 25 și art. 55 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. - hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii și în ceea ce privește condiția pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamanta nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu material viitor și previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspendă executarea actului administrativ atacat și care să justifice suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind situația de excepție.

Susținerea instanței de recurs privind faptul că executarea sumei înscrise în actele administrative atacate i-ar produce importante prejudicii nu este probată și nu poate fi primită întrucât menționarea creanței contestate și a valorii ei nu duc de facto la constatarea că există o pagubă iminentă. Instanța de fond a argumentat faptul că prin executarea sumelor în discuție, s-ar ajunge în mod inevitabil la un dezechilibru major în activitatea economică prezentă și viitoare a societății reclamante, în condițiile actuale de criză economică majoră. Aceste susțineri nu pot fi primite în condițiile în care debitul în speță reprezintă doar 10% din cifra de afaceri a societății, iar criza economică afectează toate societățile comerciale, inclusiv instituțiile statului și bugetul general consolidat.

Recurenta și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția cazului bine justificat, având în vedere motivele de nelegalitate a actului administrativ invocate de reclamantă și care, fără a fi tranșate în cadrul cererii de suspendare, creează – cel puțin la prima vedere – o îndoială puternică asupra legalității respectivului act. Astfel, în speță, stabilirea unor datorii fiscale de către organul administrativ-fiscal depinde de calificarea juridică a unor activități și prestații contractate de reclamantă cu persoane fizice și persoane fizice autorizate, în baza unor contracte de cesiune de drepturi de autor și de prestări servicii.

Astfel, datorită complexității acestor raporturi juridice și existenței a numeroase elemente comune cu activitățile protejate prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, în mod corect a constatat instanța de fond că se creează, cel puțin la prima vedere, o puternică îndoială asupra legalității actului administrativ-fiscal. În ceea ce privește paguba iminentă, această condiție a fost în mod corect reținută de instanța de fond, ea rezultând din cuantumul deosebit de ridicat al sumei stabilită ca obligație fiscală, în măsură să blocheze activitatea societății, în condițiile în care prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii din 22 iunie 2010 organele fiscale au dispus și indisponibilizarea echipamentelor și a dotărilor tehnice ale societății.

În mod corect a fost reținută și împrejurarea că organele administrativ-fiscale nu s-au pronunțat asupra contestației reclamantei, iar în prezent soluționarea contestației a fost suspendată prin Decizia nr. 248/2010 a A.N.A.F. – D.G.S.C. până la soluționarea sesizării penale formulate de organele fiscale către Parchet, astfel că se impune suspendarea executării actului administrativ-fiscal până la pronunțarea în fond a unei soluții în privința acțiunii în anulare a actului administrativ-fiscal, asigurându-se astfel accesul la justiție al reclamantei. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, iar recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. împotriva sentinței civile nr. 3208 din 18 august 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.