ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3133/2005

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3133/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Asociația R.C.A.

a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând anularea H.G. nr.

119/2002, pentru aprobarea tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale

cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și a metodologiilor privind

utilizarea repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizualului. Totodată,

a solicitat suspendarea aplicării/executării hotărârii, până la soluționarea

cauzei.

În motivarea acțiunii a

arătat că actul normativ atacat, care survine unei proceduri de negociere pe

care Asociația R.C.A. a desfășurat-o în anul 2000, cu C.R.E.D.I.D.A.M., conține

prevederi contrare Legii nr. 8/1996 și include reglementări care nu reflectă

aspecte importante ale negocierilor menționate.

În acest sens se susține că

prin H.G. nr. 119/2002 s-a încălcat dreptul individual de gestiune a

drepturilor de autor și celor conexe, neevitând dubla plată.

A apreciat că metodologiile

din anexa la H.G. nr. 119/2002 impun gestionarea colectivă a drepturilor

conexe, ori gestionarea colectivă se poate face numai în urma unui mandat care

poate deriva, conform art. 128 din Legea nr. 8/1996, fie din calitatea de

membru a unui organism de gestiune colectivă, fie în urma unei desemnări

exprese de către titular.

Gestionarea colectivă se poate

face, mai susține reclamanta, numai în limita mandatului acordat și deci, în

limita repertoriului încredințat, spre gestionare, prin acest mandat. Cu toate

acestea, hotărârea atacată nu oferă nici un mod de diferențiere a obligațiilor

ce cad sub incidența unor drepturi pentru care s-a acordat mandat de a fi

gestionate colectiv, în raport cu cele ce cad sub incidența unor gestionări

individuale, ceea ce face ca utilizatorii să nu poată deduce din obligația de

plată față de organismele de gestiune colectivă, remunerațiile pe care le-a

acordat prin relație contractuală directă cu titularul de drepturi, în

negocieri individuale.

Cu privire la baza de calcul

a remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, reclamantul a

arătat că, potrivit hotărârii de guvern, aceasta este reprezentată de

totalitatea veniturilor brute lunare, din care se scad T.V.A. și taxa locală de

publicitate și nu ia în considerare necesitatea de a scădea din baza de calcul,

și contribuția de 3% la Fondul cinematografic național, impusă prin legea

posturilor de televiziune.

A susținut, de asemenea, că

prin hotărârea de guvern s-a depășit plafonul de 3% din încasările brute,

stabilit de lege, care poate fi pretins utilizatorilor, în cadrul negocierilor,

de către organismele de gestiune colectivă.

În fine, a arătat că, C.R.E.D.I.D.A.M.

nu a respectat obligația de a prezenta, spre negociere, cu reprezentanții

utilizatorilor, metodologiile respective.

În cauză, Ministerul

Culturii și Cultelor a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului

Guvernul României, invocând excepția lipsei calității procesuale active și

inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

La rândul său, și C.R.E.D.I.DA.M.

a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului Guvernul

României, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei,

iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Totodată, a solicitat

respingerea cererii formulate în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 827 din 18 septembrie

2002, a admis cererile de intervenție formulate de Ministerul Culturii și

Cultelor și de C.R.E.D.I.D.A.M., a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active și inadmisibilității, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamantei.

Cererea reclamantei,

formulată în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990, a fost respinsă, ca

neîntemeiată, prin încheierea de ședință din 4 septembrie 2002.

Instanța, în pronunțarea

soluției, a reținut, cu privire la excepțiile invocate de intervenienți, că Asociația

R.C.A., potrivit statutului său, are ca obiectiv garantarea apărării

drepturilor membrilor săi și acordarea de asistență juridică acestora, prin

folosirea tuturor mijloacelor legale, reclamanta invocând în acțiune, atât

interesul public, cât și cel al membrilor Asociația R.C.A., chiar dacă direct

și nemijlocit nu este titulara drepturilor invocate în acțiune, reclamanta

invocând drepturile și interesele membrilor săi.

Curtea a avut în vedere că Asociația

R.C.A. este constituită de utilizatori, iar față de obiectivele și scopul

asociației, este evidentă regularitatea acțiunii, asociația reclamantă invocând

drepturile membrilor săi și interesele acestora.

Reclamanta a participat la

negocierile cerute de Legea nr. 8/1996, art. 131 alin. (3), pentru elaborarea

actului administrativ de autoritate normativă în litigiu, reprezentând în

cadrul acestor negocieri, interesele membrilor săi, respectiv ale

utilizatorilor, astfel cum rezultă și din decizia nr. 13 din 28 octombrie 1999,

emisă de O.R.D.A.

Pe fondul cauzei, instanța a

reținut că reclamanta a făcut confuzie între drepturile patrimoniale ale

artiștilor interpreți, urmare a primei fixări (conform art. 101 din Legea nr. 8/1996)

și drepturile conexe, urmare a utilizării secundare a prestațiilor artistice

fixate pe un suport [conform art. 130 alin. (1) lit. a) din lege] și a ignorat

faptul că temeiul de drept al hotărârii atacate îl constituie art. 131 alin. (1)

- (4) din legea menționată.

Cu privire la faptul că

negocierea și procedura de desfășurare nu s-ar fi efectuat conform prevederilor

legale în materie, instanța a reținut că reclamanta a recunoscut necesitatea

elaborării tabelelor și metodologiilor care să fie adoptate prin hotărâre de

guvern și nu a contestat decizia nr. 13/1999, emisă de conducerea O.R.D.A.,

prin care au fost constituite comisiile de negociere la lucrările cărora

reprezentanții Asociația R.C.A. au participat, astfel că nici acest capăt de

cerere nu este întemeiat.

A apreciat instanța, că H.G.

nr. 119/2002 a fost adoptată cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, în

baza prevederilor art. 131 alin. (1) - (4) din Legea nr. 8/1996, cadrul legal

intern fiind în concordanță cu Convenția de la Roma din 1961, la care România a aderat prin Legea nr. 76/1998.

Instanța a respins, ca

nefondate, și criticile referitoare la baza de calcul pentru remunerația

prevăzută de H.G. nr. 119/2002, procentul prevăzut în hotărâre, încadrându-se în

limitele stabilite de Legea nr. 8/1996.

În fine, instanța a precizat

că H.G. nr. 119/2002 reglementează drepturile cuvenite artiștilor interpreți

sau executanți pentru utilizarea repertoriului de prestații artistice din

domeniul audiovizualului, astfel încât nu dă naștere efectuării unei plăți

duble.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, în termen, reclamanta Asociația R.C.A., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Motivându-și recursul,

reclamanta a susținut că instanța de fond, la pronunțarea soluției, a ignorat

prevederile art. 101 din Legea nr. 8/1996, care se referă atât la drepturile

patrimoniale rezultate din prima fixare, cât și la drepturile conexe relative

la utilizarea secundară, stabilind că se prezumă că aceste drepturi sunt cedate

de către interpret, producătorului. Ori, hotărârea de guvern atacată, stabilind

că atât drepturile legate de prima fixare, cât și cele derivate în utilizarea

secundară, revin necondiționat interpretului, încalcă prevederile articolului

de lege menționat.

A mai susținut că în mod

eronat instanța de fond a reținut ca temei al hotărârii atacate, dispozițiile art.

131 alin. (1) - (4) al Legii nr. 8/1996, care, însă, nu se referă decât la

modul de realizare a gestiunii colectiv, nu și la regula cedării drepturilor

conexe, formulată în art. 101 din lege.

A pretins că instanța în mod

greșit a reținut că reclamanta ar fi contestat decizia de instituire a comisiei

de negociere, când, în realitate, aceasta a precizat în acțiune că negocierea,

care a făcut parte din procedura de elaborare a H.G. nr. 119/2002, nu s-a

desfășurat conform prevederilor legale, dat fiind că organismul de gestiune

colectivă, respectiv C.R.E.D.I.D.A.M. nu a elaborat tabelele și metodologiile

prevăzute de art. 130 lit. b).

A apreciat că în mod greșit

instanța a înlăturat critica referitoare la modalitatea de stabilire a bazei de

calcul și a modului în care ea poate fi determinată prin echivalență, cu

încasările brute rezultate din utilizare.

A precizat că în sentința

recurată se trece cu vederea faptul că H.G. nr. 119/2002 nu prevede nici o

metodologie privind deducerea din obligațiile de plată în regim de gestiune

colectivă, a plăților făcute în cadrul contractelor individuale, obligând,

astfel, la plată dublă, prin contract individual și prin gestiune colectivă,

pentru dreptul conex asociat unei aceeași prestații.

În fine, a criticat soluția

instanței de fond, pentru omisiunea de a se pronunța cu privire la susținerea

ce viza contradicția dintre hotărârea atacată și reglementările internaționale

în materie, respectiv legea de ratificare a Tratamentului O.M.P.I., adoptat la Geneva, la 20 decembrie 1996.

Examinând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate, cu actele dosarului și normele legale incidente,

se constată că recursul este nefondat.

Reclamanta a solicitat, prin

acțiunea introductivă de instanță, anularea H.G. nr. 119/2002, pentru aprobarea

tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau

executanți și a metodologiilor privind utilizarea repertoriului de prestații

artistice din domeniul audiovizual.

Hotărârea a fost adoptată în

temeiul prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 131 alin. (1)

- (4) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu

modificările și completările ulterioare, astfel cum s-a menționat, în mod

expres, în preambulul hotărârii.

Ca urmare, susținerile

recurentei cu privire la ignorarea de către prima instanță, a prevederilor art.

101 din Legea nr. 8/1996 și reținerea, ca temei a hotărârii de guvern, a

dispozițiilor art. 131 alin. (1) - (4) din actul normativ precitat, nu pot fi

reținute.

Instanța de fond a constatat

în mod just că reclamanta a făcut confuzie între drepturile patrimoniale alte

artiștilor interpreți, urmare a primei fixări, conform art. 101 din Legea nr. 8/1996

și drepturile conexe, urmare a utilizării secundare a prestațiilor artistice

fixate pe un suport, conform art. 130 alin. (1) lit. a) din lege.

Drepturile patrimoniale

provenite din prima fixare pot fi gestionate individual sau colectiv, potrivit art.

123 alin. (1) din Legea privind drepturile de autor și drepturile conexe nr. 8/1996,

iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, drepturile patrimoniale provenite

din utilizarea secundară fac imposibilă autorizarea individuală. În această din

urmă categorie se încadrează și drepturile artiștilor interpreți ale căror

prestații sunt utilizate pe teritoriul României și care au mandatat C.R.E.D.I.D.A.M.,

să colecteze remunerațiile datorate de utilizatori.

Critica ce vizează faptul că

negocierea metodologiilor cu reprezentanții utilizatorilor și procedura de

desfășurare nu s-ar fi efectuat conform prevederilor legale în materie, nu este

fondată, din actele dosarului rezultând contrariul. În acest sens, din procesul/verbal

încheiat la 6 ianuarie 2000, semnat de reclamantă și C.R.E.D.I.D.A.M. rezultă că

numai pentru punctele rămase în divergență se vor adresa O.R.D.A., pentru

procedura de mediere, procedură care a și avut loc, ulterior negocierilor.

Dovada o constituie și decizia nr. 13/1999, emisă de conducerea O.R.D.A., prin

care au fost constituite comisiile de negociere la lucrările cărora

reprezentanții reclamantei au participat.

Potrivit dispozițiilor art. 130

alin. (1) și ale art. 131 din Legea nr. 8/1996, procedura elaborării H.G. nr. 119/2002,

este supusă, spre avizare, O.R.D.A. și înaintată, spre aprobare, Guvernului. În

acest sens, din actele dosarului și nota de fundamentare a H.G. nr. 119/2002

rezultă că această hotărâre a fost adoptată în baza și cu respectarea

condițiilor impuse de Legea nr. 8/1996.

Cât privește baza de calcul

pentru remunerația prevăzută de H.G. nr. 119/2002, aceasta este reglementată de

art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar modalitatea de stabilire a

acesteia, așa cum corect a reținut instanța de fond, s-a realizat cu

respectarea dispozițiilor legale menționate.

Astfel, potrivit art. 133 alin.

(1) din Legea nr. 8/1996, „organismele de gestiune colectivă, în cadrul

negocierilor purtate conform art. 130 alin. (1) lit. b), în numele membrilor

ale căror drepturi le gestionează, nu pot pretinde utilizatorilor, mai mult de

10% în total pentru drepturile de autor și, respectiv, 3% pentru drepturile

conexe, din încasările brute, în lipsa acestora, procentul se datorează din

cheltuielile ocazionate de utilizare”.

Procentul prevăzut de H.G. nr.

119/2002, se încadrează în limitele prevăzute în textul legii, care stabilește

numai limitele maxime ale procentelor ce pot fi solicitate de organismele de

gestiune colectivă în cadrul negocierilor prevăzute de art. 131 din lege, nici

motivul de casare ce critică soluția instanței sub acest aspect, nefiind

întemeiat.

H.G. nr. 119/2002

reglementează drepturile cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru

utilizarea repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizualului,

fără a îngrădi libertatea artistului interpret sau executant, ca, prin

convenție, să hotărască asupra dreptului exclusiv de exploatare a prestației

sale, iar utilizatorii au posibilitatea de a folosi fie prestațiile artiștilor

din repertoriul unui organism de gestiune colectivă, plătind remunerațiile

stabilite în H.G. nr. 119/200, fie prestațiile artistice din afara acestui

repertoriu, încheind cu artiștii interpreți sau executanți, contracte

individuale, nefiind, deci, posibilă efectuarea unei plăți duble, cum greșit a

susținut recurenta-reclamantă.

Referitor la ultimul motiv

de recurs, prin care se susține omisiunea instanței de a se pronunța asupra

contradicției dintre hotărârea atacată și reglementările internaționale în

materie invocată de reclamantă, se constată că instanța a reținut că H.G. nr. 119/2002

a fost adoptată în temeiul și în limita dispozițiilor Legii nr. 8/1996, cu

modificările și completările ulterioare și cu respectarea cadrului normativ

internațional, astfel că nici acest motiv nu poate fi reținut.

În consecință, față de cele

ce preced, se constată că hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și

temeinică, iar motivele de casare fiind nefondate, recursul urmează a fi

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Asociația R.C.A. împotriva sentinței civile nr. 827 din 18

septembrie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2005.