ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3133/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Asociația R.C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând anularea H.G. nr. 119/2002, pentru aprobarea tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și a metodologiilor privind utilizarea repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizualului. Totodată, a solicitat suspendarea aplicării/executării hotărârii, până la soluționarea cauzei. În motivarea acțiunii a arătat că actul normativ atacat, care survine unei proceduri de negociere pe care Asociația R.C.A. a desfășurat-o în anul 2000, cu C.R.E.D.I.D.A.M., conține prevederi contrare Legii nr. 8/1996 și include reglementări care nu reflectă aspecte importante ale negocierilor menționate.

În acest sens se susține că prin H.G. nr. 119/2002 s-a încălcat dreptul individual de gestiune a drepturilor de autor și celor conexe, neevitând dubla plată. A apreciat că metodologiile din anexa la H.G. nr. 119/2002 impun gestionarea colectivă a drepturilor conexe, ori gestionarea colectivă se poate face numai în urma unui mandat care poate deriva, conform art. 128 din Legea nr. 8/1996, fie din calitatea de membru a unui organism de gestiune colectivă, fie în urma unei desemnări exprese de către titular. Gestionarea colectivă se poate face, mai susține reclamanta, numai în limita mandatului acordat și deci, în limita repertoriului încredințat, spre gestionare, prin acest mandat.

Cu toate acestea, hotărârea atacată nu oferă nici un mod de diferențiere a obligațiilor ce cad sub incidența unor drepturi pentru care s-a acordat mandat de a fi gestionate colectiv, în raport cu cele ce cad sub incidența unor gestionări individuale, ceea ce face ca utilizatorii să nu poată deduce din obligația de plată față de organismele de gestiune colectivă, remunerațiile pe care le-a acordat prin relație contractuală directă cu titularul de drepturi, în negocieri individuale. Cu privire la baza de calcul a remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, reclamantul a arătat că, potrivit hotărârii de guvern, aceasta este reprezentată de totalitatea veniturilor brute lunare, din care se scad T.V.A.

și taxa locală de publicitate și nu ia în considerare necesitatea de a scădea din baza de calcul, și contribuția de 3% la Fondul cinematografic național, impusă prin legea posturilor de televiziune. A susținut, de asemenea, că prin hotărârea de guvern s-a depășit plafonul de 3% din încasările brute, stabilit de lege, care poate fi pretins utilizatorilor, în cadrul negocierilor, de către organismele de gestiune colectivă. În fine, a arătat că, C.R.E.D.I.D.A.M. nu a respectat obligația de a prezenta, spre negociere, cu reprezentanții utilizatorilor, metodologiile respective. În cauză, Ministerul Culturii și Cultelor a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, invocând excepția lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

La rândul său, și C.R.E.D.I.DA.M. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului Guvernul României, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Totodată, a solicitat respingerea cererii formulate în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 827 din 18 septembrie 2002, a admis cererile de intervenție formulate de Ministerul Culturii și Cultelor și de C.R.E.D.I.D.A.M., a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Cererea reclamantei, formulată în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea de ședință din 4 septembrie 2002. Instanța, în pronunțarea soluției, a reținut, cu privire la excepțiile invocate de intervenienți, că Asociația R.C.A., potrivit statutului său, are ca obiectiv garantarea apărării drepturilor membrilor săi și acordarea de asistență juridică acestora, prin folosirea tuturor mijloacelor legale, reclamanta invocând în acțiune, atât interesul public, cât și cel al membrilor Asociația R.C.A., chiar dacă direct și nemijlocit nu este titulara drepturilor invocate în acțiune, reclamanta invocând drepturile și interesele membrilor săi. Curtea a avut în vedere că Asociația R.C.A.

este constituită de utilizatori, iar față de obiectivele și scopul asociației, este evidentă regularitatea acțiunii, asociația reclamantă invocând drepturile membrilor săi și interesele acestora. Reclamanta a participat la negocierile cerute de Legea nr. 8/1996, art. 131 alin. (3), pentru elaborarea actului administrativ de autoritate normativă în litigiu, reprezentând în cadrul acestor negocieri, interesele membrilor săi, respectiv ale utilizatorilor, astfel cum rezultă și din decizia nr. 13 din 28 octombrie 1999, emisă de O.R.D.A.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta a făcut confuzie între drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți, urmare a primei fixări (conform art. 101 din Legea nr. 8/1996) și drepturile conexe, urmare a utilizării secundare a prestațiilor artistice fixate pe un suport [conform art. 130 alin. (1) lit. a) din lege] și a ignorat faptul că temeiul de drept al hotărârii atacate îl constituie art. 131 alin. (1) - (4) din legea menționată. Cu privire la faptul că negocierea și procedura de desfășurare nu s-ar fi efectuat conform prevederilor legale în materie, instanța a reținut că reclamanta a recunoscut necesitatea elaborării tabelelor și metodologiilor care să fie adoptate prin hotărâre de guvern și nu a contestat decizia nr. 13/1999, emisă de conducerea O.R.D.A., prin care au fost constituite comisiile de negociere la lucrările cărora reprezentanții Asociația R.C.A.

au participat, astfel că nici acest capăt de cerere nu este întemeiat. A apreciat instanța, că H.G. nr. 119/2002 a fost adoptată cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, în baza prevederilor art. 131 alin. (1) - (4) din Legea nr. 8/1996, cadrul legal intern fiind în concordanță cu Convenția de la Roma din 1961, la care România a aderat prin Legea nr. 76/1998. Instanța a respins, ca nefondate, și criticile referitoare la baza de calcul pentru remunerația prevăzută de H.G. nr. 119/2002, procentul prevăzut în hotărâre, încadrându-se în limitele stabilite de Legea nr. 8/1996. În fine, instanța a precizat că H.G. nr. 119/2002 reglementează drepturile cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizualului, astfel încât nu dă naștere efectuării unei plăți duble.

Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen, reclamanta Asociația R.C.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Motivându-și recursul, reclamanta a susținut că instanța de fond, la pronunțarea soluției, a ignorat prevederile art. 101 din Legea nr. 8/1996, care se referă atât la drepturile patrimoniale rezultate din prima fixare, cât și la drepturile conexe relative la utilizarea secundară, stabilind că se prezumă că aceste drepturi sunt cedate de către interpret, producătorului. Ori, hotărârea de guvern atacată, stabilind că atât drepturile legate de prima fixare, cât și cele derivate în utilizarea secundară, revin necondiționat interpretului, încalcă prevederile articolului de lege menționat.

A mai susținut că în mod eronat instanța de fond a reținut ca temei al hotărârii atacate, dispozițiile art. 131 alin. (1) - (4) al Legii nr. 8/1996, care, însă, nu se referă decât la modul de realizare a gestiunii colectiv, nu și la regula cedării drepturilor conexe, formulată în art. 101 din lege. A pretins că instanța în mod greșit a reținut că reclamanta ar fi contestat decizia de instituire a comisiei de negociere, când, în realitate, aceasta a precizat în acțiune că negocierea, care a făcut parte din procedura de elaborare a H.G. nr. 119/2002, nu s-a desfășurat conform prevederilor legale, dat fiind că organismul de gestiune colectivă, respectiv C.R.E.D.I.D.A.M. nu a elaborat tabelele și metodologiile prevăzute de art. 130 lit. b). A apreciat că în mod greșit instanța a înlăturat critica referitoare la modalitatea de stabilire a bazei de calcul și a modului în care ea poate fi determinată prin echivalență, cu încasările brute rezultate din utilizare.

A precizat că în sentința recurată se trece cu vederea faptul că H.G. nr. 119/2002 nu prevede nici o metodologie privind deducerea din obligațiile de plată în regim de gestiune colectivă, a plăților făcute în cadrul contractelor individuale, obligând, astfel, la plată dublă, prin contract individual și prin gestiune colectivă, pentru dreptul conex asociat unei aceeași prestații. În fine, a criticat soluția instanței de fond, pentru omisiunea de a se pronunța cu privire la susținerea ce viza contradicția dintre hotărârea atacată și reglementările internaționale în materie, respectiv legea de ratificare a Tratamentului O.M.P.I., adoptat la Geneva, la 20 decembrie 1996. Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu actele dosarului și normele legale incidente, se constată că recursul este nefondat.

Reclamanta a solicitat, prin acțiunea introductivă de instanță, anularea H.G. nr. 119/2002, pentru aprobarea tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și a metodologiilor privind utilizarea repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizual. Hotărârea a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 131 alin. (1) - (4) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum s-a menționat, în mod expres, în preambulul hotărârii. Ca urmare, susținerile recurentei cu privire la ignorarea de către prima instanță, a prevederilor art. 101 din Legea nr. 8/1996 și reținerea, ca temei a hotărârii de guvern, a dispozițiilor art. 131 alin. (1) - (4) din actul normativ precitat, nu pot fi reținute.

Instanța de fond a constatat în mod just că reclamanta a făcut confuzie între drepturile patrimoniale alte artiștilor interpreți, urmare a primei fixări, conform art. 101 din Legea nr. 8/1996 și drepturile conexe, urmare a utilizării secundare a prestațiilor artistice fixate pe un suport, conform art. 130 alin. (1) lit. a) din lege. Drepturile patrimoniale provenite din prima fixare pot fi gestionate individual sau colectiv, potrivit art. 123 alin. (1) din Legea privind drepturile de autor și drepturile conexe nr. 8/1996, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, drepturile patrimoniale provenite din utilizarea secundară fac imposibilă autorizarea individuală. În această din urmă categorie se încadrează și drepturile artiștilor interpreți ale căror prestații sunt utilizate pe teritoriul României și care au mandatat C.R.E.D.I.D.A.M., să colecteze remunerațiile datorate de utilizatori.

Critica ce vizează faptul că negocierea metodologiilor cu reprezentanții utilizatorilor și procedura de desfășurare nu s-ar fi efectuat conform prevederilor legale în materie, nu este fondată, din actele dosarului rezultând contrariul. În acest sens, din procesul/verbal încheiat la 6 ianuarie 2000, semnat de reclamantă și C.R.E.D.I.D.A.M. rezultă că numai pentru punctele rămase în divergență se vor adresa O.R.D.A., pentru procedura de mediere, procedură care a și avut loc, ulterior negocierilor. Dovada o constituie și decizia nr. 13/1999, emisă de conducerea O.R.D.A., prin care au fost constituite comisiile de negociere la lucrările cărora reprezentanții reclamantei au participat. Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (1) și ale art. 131 din Legea nr. 8/1996, procedura elaborării H.G.

nr. 119/2002, este supusă, spre avizare, O.R.D.A. și înaintată, spre aprobare, Guvernului. În acest sens, din actele dosarului și nota de fundamentare a H.G. nr. 119/2002 rezultă că această hotărâre a fost adoptată în baza și cu respectarea condițiilor impuse de Legea nr. 8/1996. Cât privește baza de calcul pentru remunerația prevăzută de H.G. nr. 119/2002, aceasta este reglementată de art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar modalitatea de stabilire a acesteia, așa cum corect a reținut instanța de fond, s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale menționate.

Astfel, potrivit art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, „organismele de gestiune colectivă, în cadrul negocierilor purtate conform art. 130 alin. (1) lit. b), în numele membrilor ale căror drepturi le gestionează, nu pot pretinde utilizatorilor, mai mult de 10% în total pentru drepturile de autor și, respectiv, 3% pentru drepturile conexe, din încasările brute, în lipsa acestora, procentul se datorează din cheltuielile ocazionate de utilizare”. Procentul prevăzut de H.G. nr. 119/2002, se încadrează în limitele prevăzute în textul legii, care stabilește numai limitele maxime ale procentelor ce pot fi solicitate de organismele de gestiune colectivă în cadrul negocierilor prevăzute de art. 131 din lege, nici motivul de casare ce critică soluția instanței sub acest aspect, nefiind întemeiat.

H.G. nr. 119/2002 reglementează drepturile cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizualului, fără a îngrădi libertatea artistului interpret sau executant, ca, prin convenție, să hotărască asupra dreptului exclusiv de exploatare a prestației sale, iar utilizatorii au posibilitatea de a folosi fie prestațiile artiștilor din repertoriul unui organism de gestiune colectivă, plătind remunerațiile stabilite în H.G. nr. 119/200, fie prestațiile artistice din afara acestui repertoriu, încheind cu artiștii interpreți sau executanți, contracte individuale, nefiind, deci, posibilă efectuarea unei plăți duble, cum greșit a susținut recurenta-reclamantă.

Referitor la ultimul motiv de recurs, prin care se susține omisiunea instanței de a se pronunța asupra contradicției dintre hotărârea atacată și reglementările internaționale în materie invocată de reclamantă, se constată că instanța a reținut că H.G. nr. 119/2002 a fost adoptată în temeiul și în limita dispozițiilor Legii nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare și cu respectarea cadrului normativ internațional, astfel că nici acest motiv nu poate fi reținut. În consecință, față de cele ce preced, se constată că hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, iar motivele de casare fiind nefondate, recursul urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Asociația R.C.A. împotriva sentinței civile nr. 827 din 18 septembrie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2005.