ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3450/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2013 din data de 26.09.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Radiodifuziune a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei:

- în subsidiar: la plata remunerațiilor plus TVA, egale cu 1/3 din sumele menționate în capătul 1 al cererii de chemare în judecată, remunerații reprezentând dreptul patrimonial de autor de a autoriza adaptarea operelor muzicale mai sus menționate și a drepturilor conexe de producător de fonograme și de interpret privind radiodifuzarea interpretării acestor opere fixate pe fonograme;

- cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Societatea Română de Radiodifuziune a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Tribunalul a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și, prin încheierea interlocutorie din 02.04.2014, a respins ca neîntemeiată excepția, pentru considerentele redate în cuprinsul încheierii.

Prin Sentința civilă nr. 1684/14.12.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei; s-a respins și cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 21A din 12 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva acestei decizii reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După reluarea situației de fapt reținute de instanțele de fond și enunțarea soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-reclamantă a învederat, cu titlu preliminar, că repertoriul A. S.R.L. este împărțit pe cataloage (colecții) distincte, potrivit cataloagelor (colecțiilor) ce aparțin fiecăruia dintre editorii și producătorii cu care A. S.R.L. a încheiat contracte prin care a dobândit, pentru teritoriul României, drepturile patrimoniale de autor, drepturile patrimoniale conexe de producător de fonograme și cele ale artiștilor interpreți ai prestațiilor artistice fixate pe fonograme.

Fonogramele ce fac obiect al fiecărei colecții (catalog) nu sunt comercializate niciunde în lume, în cauză nefiind administrate probe contrare.

În acest sens, recurenta susține că instanța de apel în mod nelegal i-a pus reclamantei în sarcină dovedirea unui fapt negativ, anume că fonogramele nu au fost comercializate în altă țară.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă SRR nu a dovedit că ar fi intrat în mod legal în posesia fonogramelor în litigiu, nedepunând niciun contract, proces-verbal ori alt act de proveniență a fonogramelor în litigiu, pe cale le-a utilizat.

Ceea ce s-a stabilit în mod cert este faptul că acestea nu provin de la A. S.R.L.

Prin înscrisuri (contracte și procese-verbale încheiate anterior între SRR și A. S.R.L. pentru alte fonograme) s-a dovedit că nu se comercializează fonograme din colecțiile (cataloagele) A. S.R.L. Fonogramele respective au fost puse la dispoziția SRR temporar, pe durata contractului, pentru utilizare exclusiv în limitele contractului, cu obligația restituirii integrale a acestora la încetarea contractului, indiferent de starea în care se aflau (bune sau deteriorate).

Restituirea integrală, indiferent de starea lor, reprezintă tocmai o măsură care să împiedice circulația ilicită a acestora, orice transmitere către terți având un caracter ilicit.

Recurenta susține că a dovedit în cauză că există un alt litigiu între A. S.R.L. și SRR generat tocmai de faptul că SRR, la încetarea contractelor, nu a restituit integral fonogramele primite temporar de la A. S.R.L. pe baza de contract și procese-verbale de predare-primire.

Fapta culpabilă a SRR de a refuza restituirea integrală a fonogramelor creează premisele săvârșirii altor fapte ilicite, fonogramele respective putând fi însușite ilegal de angajații SRR și transmise tot ilegal de către aceștia, după schimbarea locului de muncă sau înainte, sau chiar de către SRR, către alte posturi de radio, de televiziune sau către alți terți.

O astfel de transmitere este una ilicită și nu dă dreptul terțului să dobândească sau să utilizeze acea fonogramă.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Astfel, se arată că pe de o parte, instanța de apel a apreciat și a reținut că nu există o faptă ilicită a SRR, că nu există o încălcare a dreptului de autor de a permite adaptarea operelor muzicale și că fonogramele sunt supuse gestiunii colective, iar pe de altă parte, curtea de apel își exprimă nesiguranța și neîncrederea cu privire la propria hotărâre, întrucât acceptă că este posibil ca hotărârea să fie una nelegală și să fie casată de instanța de recurs.

O astfel de nesiguranță asupra legalității hotărârii rezultă în mod explicit din considerentele acesteia cu privire la prejudiciu: "o atare judecată nefiind utilă decât dacă prezenta decizie va fi casată, statuându-se definitiv că radiodifuzarea imputată intimatei SRR ar avea caracter ilicit (contrar deciziei de față).

Recurenta susține că instanța de apel nu analizează motivele și probele referitoare la prejudiciu, dar își exprimă opinia sau transmite indicații în sensul că, în cazul rejudecării, oricum despăgubirile "nu vor putea depăși câteva mii de euro."

În opinia recurentei, hotărârea recurată nu întrunește cerința de a constitui o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor.

Acceptarea chiar de către instanța de apel a posibilității ca hotărârea să fie casată (pentru nelegalitate) constituie ea însăși un element neîndoielnic asupra faptul ca hotărârea nu constituie o garanție a legalității soluției pronunțate.

Nu în ultimul rând, garanția împotriva arbitrariului judecătorilor este înlăturată prin indicațiile pe care instanța de apel le dă prin hotărârea recurată pentru instanța de recurs cât și pentru instanța care ar rejudeca apelul, în sensul ca despăgubirile pe care se vor acorda "nu vor putea depăși câteva mii de euro."

În concluzie, susține recurenta, o astfel de hotărâre nu poate întruni cerința legalității, întrucât, astfel cum este motivată, soluția este una arbitrară.

Într-un al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea este dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Astfel, se învederează că decizia este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 123

1

alin. (1) lit. f) și art. 123

2

alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. b), art. 98 lit. b) și c) și alin. (4), art. 105 alin. (1) lit. a), b) și f), alin. (2) și alin. (3), art. 13 lit. a), b) și i), art. 10, art. 14, art. 33, art. 34, art. 35, art. 8, art. 10 lit. d) și art. 16 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.

Recurenta susține că instanța de apel nu a ținut seama de coroborarea textelor menționate. Interpretarea sistematică a legii impune calificarea raportului dintre norma cuprinsă la a art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 și norma de la art. 123

2

alin. (1) lit. f) din același act normativ.

Potrivit principiului generalia specialibus derogant este important să se stabilească în speță care dintre cele două norme este cea specială și care este cea generală.

Având în vedere că drepturile patrimoniale conexe sunt drepturi subiective și că exercițiul lor este în principal unul personal și individual, orice normă care îngrădește acest exercițiu va avea caracterul de normă specială în raport cu norma care permite exercitarea individuală a dreptului.

În mod clar, în speță art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 reprezintă norma specială și derogatorie față de norma generală cuprinsă la art. 123

2

alin. (1) lit. f) din același act normativ.

În atare condiții, art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 se aplică numai fonogramelor indicate în mod expres și limitativ în acest text de lege.

Orice alte drepturi de radiodifuzare a fonogramelor care nu se încadrează în ipoteza art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 sunt fie fonograme supuse gestiunii colective facultative potrivit art. 123

2

alin. (1) lit. f) din același act normativ fie, dacă nu se încadrează nici în această categorie, nu sunt supuse nici gestiunii colective facultative.

În opinia recurentei, potrivit interpretării sistematice, instanța trebuia să stabilească dacă fonogramele în litigiu sunt dintre cele gestionate colectiv obligatoriu. Per a contrario, dacă nu se încadrează în acesta categorie, ele pot fi gestionate în mod individual și nu poate fi opusă de SRR gestiunea colectivă obligatorie.

În mod fundamental greșit însă, instanța de apel a analizat dacă fonogramele se încadrează în norma generală, respectiv în cele două categorii invocate de instanță cu titlu de exemplu pentru astfel de fonograme, concluzionând astfel că este aplicabilă norma specială.

Ca atare, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe faptul că fonogramele în litigiu ar fi supuse gestiunii colective obligatorii.

Instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe interpretarea art. 123

1

alin. (1) lit. f) în raport de art. 123

2

lit. f) din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare, interpretare pe care a realizat-o însă fără coroborarea acestor texte legale cu celelalte dispoziții ale legii.

Din interpretarea celor două norme, curtea de apel a apreciat că fonogramele în litigiu sunt fonograme de comerț motiv pentru care sunt supuse gestiunii colective obligatorii.

Pentru a-și sprijini interpretarea și aplicarea greșită a legii, instanța de apel a făcut o speculație - a reținut că întrucât reclamanta nu a dovedit faptul negativ al necomercializării (nedistribuirii) fonogramelor în litigiu în orice altă parte a lumii, se poate presupune că acestea ar fi fost distribuite (vândute) în țări precum Hawai, Australia și Germania de unde să fi fost importate și revândute în România către intimata SRR. Totodată, trebuie menționat că SRR nu invocat și nu a dovedit niciun act licit prin care să fi intrat în posesia fonogramelor în litigiu. Pe de altă parte, instanța de apel a minimalizat prima speculație și, printr-o altă speculație, a pretins că o încălcare a dreptului de reproducere poate să constituie temei al radiodifuzării neautorizate.

Concret, s-a pretins că SRR putea să înregistreze emisiunile altui post de radio și să extragă muzica din acestea pentru a o folosi în propriile emisiuni. Un astfel de fapt nu a fost invocat de către SRR, nu ar reprezenta o copie privată sau o altă excepție de la dreptul de reproducere și ar constitui el însuși un fapt ilicit.

Instanța de apel a considerat că cele două modalități de utilizare indicate în mod speculativ cu privire la fonogramele în litigiu ar face ca acestea să fie unele de comerț, întrucât în aceasta modalitate ar fi unele accesibile publicului și că, în acest caz, trebuie să fie clasificate ca fiind unele de comerț.

Recurenta pretinde că raționamentul instanței de apel este unul nelegal.

Se arată că instanța nu a analizat concret pentru fonogramele în litigiu, dacă este sau nu posibilă exercitarea individuală a drepturilor patrimoniale conexe de producător de fonograme.

Acesta reprezintă criteriul legal ce poate fi avut în vedere pentru a distinge între fonograme pentru care drepturile patrimoniale conexe sunt supuse gestiunii colective facultative sau dacă, dimpotrivă, ar fi supuse gestiunii colective obligatorii.

Curtea de apel a pornit de la o premisă fundamental nelegală în sensul că pot fi gestionate colectiv facultativ numai următoarele fonograme:

- fonogramele destinate folosirii de către un singur post de radiodifuziune;

- fonogramele realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu și numai dacă produsul sau serviciul aparține unui terț față de postul de radiodifuziune.

De asemenea, instanța de apel a reținut în mod nelegal că fiind radiodifuzate de SRR, în afara contractelor încheiate cu apelanta A., nu intră în cele două categorii de mai sus și nu pot fi dintre cele pentru care, potrivit legii, gestiunea colectivă este facultativă.

Pentru a distinge între fonogramele gestionate colectiv obligatoriu și cele gestionate colectiv facultativ, instanța de apel trebuia să țină seama de criteriul esențial reprezentat de imposibilitatea, respectiv posibilitatea urmăririi și exercitării individuale a drepturilor patrimoniale conexe de producător de fonograme.

Pentru distinge între fonogramele de comerț și cele publicate în scop comercial, respectiv între cele gestionate colectiv obligatoriu și cele gestionate colectiv facultativ, instanța trebuia să țină seama în primul rând de dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Textul legal citat indică în mod expres faptul că metodologiile se elaborează pentru operele (în speță, pentru fonogramele), pentru care nu este posibilă autorizarea individuală de către titulari.

Norma citată trebuie coroborată cu art. 14

1

și cu art. 105 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din aceeași lege.

Din coroborarea acestor texte rezultă în mod clar că fonograma de comerț este fonograma al cărei original sau a cărei copie a făcut obiect al unei distribuiri autorizate de către titular.

Prin distribuire, în sensul legii, se înțelege numai vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum și oferirea publică a acestora.

În speță, fonogramele în litigiu nu sunt destinate distribuirii. Ele nu sunt vândute, nu sunt transmise și nu sunt oferite publicului.

Aceste fonograme au o destinație specială, aceea de a fi folosite prin sincronizare în programe de radio, de televiziune, filme sau spoturi publicitare.

Numai pe baza unui contract, fonogramele în litigiu se pun temporar la dispoziția cocontractantului (nu se distribuie) cu obligația acestuia de a le restitui, indiferent de starea în care acestea se află la sfârșitul perioadei contractuale.

Cocontractantului îi este interzisă transmiterea fonogramelor către un terț.

Recurenta susține că în speță a dovedit această modalitate de exploatare a fonogramelor din cataloagele A. S.R.L. și prin cele două contracte încheiate anterior cu SRR pentru alte două cataloage.

Mai mult, a dovedit că SRR a refuzat să restituie integral fonogramele primite temporar pe durata celor două contracte., motiv pentru care A. S.R.L. a chemat în judecată pe SRR pentru obligarea acesteia la restituirea fonogramelor, indiferent de starea în care s-ar afla.

Întrucât nu există o vânzare sau un transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere (fonogramele în litigiu), nu se poate invoca o epuizare a dreptului de distribuire și o pretinsă proveniență licită a acestora (fonogramele în litigiu, utilizate de SRR).

Proba provenienței licite, în speță, incumbă intimate-pârâte SRR, însă în mod nelegal instanța de apel a reținut că ar fi în sarcina A. S.R.L. să probeze faptul negativ că nu s-ar fi comercializat fonogramele în litigiu.

Întrucât fonogramele în litigiu nu fac obiect al distribuirii nu este posibilă dobândirea lor de către posturile de radio fără un contract încheiat în prealabil cu A. S.R.L.

Pe cale de consecință, în raport de prevederile art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, aceste fonograme nu fac obiect al metodologiilor privind drepturile conexe invocate de instanța de apel și nu sunt supuse gestiunii colective obligatorii.

Dimpotrivă, este specific acestor fonograme faptul că nu pot intra în mod legal în posesia radiourilor și nu pot fi radiodifuzate fără să încheie în mod direct un contract cu S.C. A. S.R.L.

În concluzie, autorizarea individuală nu numai că este posibilă în speță, dar este și singura modalitate în care aceste fonograme pot fi dobândite în mod licit.

Pe de altă parte, recurenta susține că în speță a probat că A. S.R.L. nu este membru al UPFR sau CREDIDAM sau al altui organism care gestionează drepturi conexe, motiv pentru care nu poate fi invocată nicio eventuală gestiune colectivă facultativă.

În concluzie, instanța de apel nu ținut seama de dispozițiile legale pentru a distinge între fonogramele de comerț și cele publicate în scop comercial, respectiv de prevederile: art. 14

1

referitoare la distribuire și epuizarea dreptului de distribuire. Fonogramele care pentru care s-a epuizat dreptul de distribuire sunt fonograme de comerț, utilizarea acestor fiind imposibil de urmărit, motiv pentru care nu este posibilă exercitarea individuală a drepturilor; de asemenea, s-a ignorat și conținutul art. 130 alin. (1) lit. b), text esențial pentru a face distincția între fonogramele supuse gestiunii colective obligatorii și cele supuse gestiunii colective facultative.

Calificarea fonogramelor de comerț sau publicate în scop comercial după titularul drepturilor (post de radio sau producător de spoturi publicitare), așa cum s-a reținut în hotărârea recurată, nu este una legală. Nu există vreo dispoziție legală care să prevadă și să permită o astfel de distincție prin raportare la titularul drepturilor sau la modul de radiodifuzare.

Distincția legală decurge din aplicarea coroborată a art. 130 alin. (1) lit. b) cu art. 14

1

alin. (2), art. 105 alin. (2) și art. 98 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 cu modificările ulterioare.

Hotărârea recurată încălcă și prevederile art. 105 alin. (1) lit. e) și alin. (3), art. 98 alin. (1) lit. f) art. 13 lit. c) coroborat cu art. 14

2

din Legea nr. 8/1996.

Recurenta susține că instanța de apel a speculat că fonogramele în litigiu ar fi fost distribuite în alte țări, dar nu s-a indicat nicio probă în acest sens.

Trecând peste faptul că nu s-a probat o astfel de distribuire, chiar și în această situație pur ipotetică invocată de instanța de apel, hotărârea recurată este nelegală întrucât încălcă prevederile legale anterior citate, referitoare la dreptul de import.

Nu s-a făcut dovada autorizării importului pe teritoriul României a copiilor fonogramelor pretins a fi fost distribuite în alte țări.

Recurenta afirmă că hotărârea recurată încalcă și prevederile art. 105 alin. (1) lit. a) și alin. (2), art. 98 alin. (1) lit. b) și alin. (4) raportat la art. 14 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.

Contrar considerentelor deciziei instanței de apel, SRR nu a dobândit dreptul conex de a reproduce fonogramele în litigiu și nu poate face o astfel de reproducere fără autorizarea prealabilă din partea A. S.R.L.

Recurenta mai arată că înregistrarea altor posturi de radio și extragerea muzicii nu a fost invocată de către SRR, nu a fost probat și nu este legală.

Totodată, excepțiile de la dreptul de reproducere sunt expres și limitativ prevăzute prin lege.

În speță, nu au fost realizate copii în scop privat și nu este aplicabilă excepția reglementată de art. 34 din Legea nr. 8/1996.

Nu sunt incidente în speță nici prevederile art. 33 din aceeași lege și nici cele de la art. 38 din Legea nr. 8/1996, întrucât nu există un contract prin care să fi fost cesionate către SRR drepturile patrimoniale conexe de radiodifuzare cu privire la fonogramele în litigiu.

Greșit au fost interpretate și aplicate și dispozițiile art. 13 lit. i) coroborate cu art. 16, art. 10 lit. d) art. 8 și art. 113 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.

Pe de o parte, autorizarea radiodifuzării operelor muzicale nu include și dreptul de a utiliza acele opere muzicale pentru realizarea unor opere derivate.

Din această perspectivă, recurenta învederează că hotărârea recurată este data cu încălcarea dispozițiilor exprese ale art. 13, care reglementează drepturi patrimoniale distincte, precum și ale art. 41 și 42 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.

De asemenea, au fost încălcate și dispozițiile art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 care recunosc în mod expres dreptul autorului la păstrarea integrității operei sale. Singura excepție o reprezintă realizarea de opere derivate care nu este însă posibilă fără o autorizare prealabilă corespunzătoare acestui drept patrimonial distinct.

În consecință, ori de câte ori utilizarea este una fragmentată sau, mai mult, așa cum este cazul de fața, când fragmentarea este făcută în scopul realizării unei operei noi (piesa de teatru radiofonic), al unui single sau promo al postului de radio căruia să îi fie asociată muzica ori pentru a crea ilustrația muzicală, utilizarea operei muzicale nu este una licită dacă nu a fost încheiat un contract privitor la dreptul patrimonial distinct de autorizare a realizării de opere derivate.

Contrar dispozițiilor legale mai sus menționate, fără a indica vreun text legal care să deroge de la art. 13 lit. i) și art. 10 lit. d), instanța de apel a instituit prin hotărârea recurată o excepție de la dreptul patrimonial legal de a autoriza și de interzice utilizarea operei muzicale la realizarea de opere derivate și de la dreptul de a pretinde respectarea integrității operei.

Recurenta mai susține că instanța de apel nu analizat și nu s-a pronunțat cu privire la probele administrate sub aspectul întinderii prejudiciului.

Instanța de apel a considerat că, în raport de faptul că a reținut că nu a există o fapta ilicită nu se mai impunea să analizeze și nu a analizat și motivele de apel, apărările și probele referitoare la prejudiciu.

Cu toate acestea, fără a invoca motive de drept sau de fapt, curtea de apel a făcut o apreciere arbitrară în sensul că, pentru cazul în care hotărârea sa va fi casată, arată ca, "orientativ" prejudiciul "nu ar fi putut oricum depăși câteva mii de euro", cu precizarea că aceasta evaluare orientativă a prejudiciului este făcută pentru a fi avută în vedere de instanța de rejudecare a apelului, după casarea hotărârii recurate.

Hotărârea este în mod evident nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 211, art. 425 lit. b) și art. 479 - 480 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SRR, în termen legal, a depus întâmpinare la motivele de recurs ce i-au fost comunicate, solicitând respingerea recursului ca nefondat; recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, după comunicarea acestuia.

După parcurgerea etapei prealabile a comunicărilor și întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, Înalta Curte, în complet de filtru, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 12 iulie 2018 a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și a fixat termen în ședința publică de azi, 5 octombrie 2018.

Recursul, în raport cu criticile formulate, este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel pe temeiul a două motive de casare - art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv, a susținut că hotărârea atacată conține motive contradictorii, concluzionând că, astfel cum este motivată, soluția este una arbitrară sau că aceasta nu oferă suficiente garanții împotriva arbitrariului judecătorilor.

S-a arătat că, deși curtea de apel a reținut că intimata-pârâtă nu a săvârșit o faptă ilicită, în sensul că nu există o încălcare a dreptului de autor de a permite adaptarea operelor muzicale, iar fonogramele utilizate sunt supuse gestiunii colective obligatorii, cu toate acestea, și-a exprimat nesiguranța cu privire la condiția prejudiciului, recurenta ilustrând această susținere cu reproducerea pasajului din motivarea deciziei în care instanța arată limitele rejudecării în cazul casării deciziei date în apel.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, având în vedere că cererea de chemare în judecată s-a fundamentat, din punct de vedere juridic, în esență, pe instituția răspunderii civile delictuale pentru pretinsa încălcare a unor drepturi morale și patrimoniale ale autorilor operelor muzicale, ale artiștilor interpreți și executanți, precum și ale producătorilor unor fonograme utilizate de către intimata-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune în emisiunile sale, fonograme adunate în mai multe colecții muzicale (arătate în petitul cererii) și cu privire la care instanța de apel a reținut că reclamanta este deținătorul drepturilor patrimoniale pe teritoriul României.

Ca atare, curtea de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea normelor de drept incidente de către prima instanță, în mod legal s-a raportat la verificarea condițiilor legale necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția autorului faptei.

Or, potrivit considerentelor deciziei, instanța de apel a reținut și demonstrat că intimata-pârâtă nu a săvârșit niciuna dintre faptele ilicite imputate de către reclamantă, întrucât prin radiodifuzarea operelor muzicale în cadrul emisiunilor sale nu a realizat o operă derivată pentru care să fi fost necesară autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra pieselor muzicale și nici nu datorează remunerațiile echitabile reclamantei pentru pretinsa încălcare a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți și executanți ori ale producătorilor de fonograme, având în vedere că fonogramele în litigiu intră sub incidența gestiunii colective obligatorii.

Cum constatarea săvârșirii unei fapte ilicite este una dintre condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în mod corect instanța de apel a arătat că devine inutilă analizarea celorlalte cerințe ale răspunderii, fiind suficientă neîntrunirea uneia dintre acestea pentru ca răspunderea să fie inoperantă.

Împrejurarea că deși nu analizează condiția prejudiciului, instanța de apel face totuși anumite aprecieri cu privire la modalitatea de evaluare a acestuia, precum și la cuantumul acestuia, opinie cu privire la care a arătat în mod explicit că este exprimată în subsidiar și că nu este de natură a susține dispozitivul deciziei date în apel, nu poate conduce la stabilirea vreunei contradicții chiar între aceste considerente excedentare și soluția pronunțată cu privire la calea de atac, având în vedere că instanța de apel a analizat în mod real și efectiv criticile susținute prin motivele de apel, soluția fiind în mod judicios argumentată în fapt și în drept, astfel cum se va arăta la momentul evaluării criticilor susținute în recurs pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte apreciază că anticiparea etapelor de analiză în eventualitatea infirmării în recurs a hotărârii date în apel nu afectează legalitatea deciziei recurate din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în contextul cercetării acestor critici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectivele considerente având numai un caracter supraabundent; atare constatare însă nu poate fi valorificată în prezenta cale de atac, în condițiile în care recurenta nu a învestit instanța de recurs exclusiv cu un recurs împotriva acestor considerente, pe temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., ci a ales să valorifice aceste susțineri prin invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se verifică în speță.

Recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 123

1

alin. (1) lit. f) și art. 123

2

alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. b), art. 98 lit. b) și c) și alin. (4), art. 105 alin. (1) lit. a), b) și f), alin. (2) și alin. (3), art. 13 lit. a), b) și i), art. 10, art. 14, art. 33, art. 34, art. 35, art. 8, art. 10 lit. d) și art. 16 din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare.

Preliminar, se impune precizarea că deși între textele anterior enumerate recurenta-reclamantă a inclus și dispozițiile art. 8 și din Legea nr. 8/1996 (ce reglementează opera derivată ca obiect al dreptului de autor), art. 13 lit. i), precum și art. 16 din aceeași lege (referitoare la realizarea operelor derivate), norme care au fost analizate de instanța de apel în legătură cu încălcarea drepturilor morale și patrimoniale ale autorilor creațiilor muzicale incluse în colecțiile muzicale NN., OO. și PP., recurenta-reclamantă, în dezvoltarea acestui motiv de casare, nu aduce critici concrete prin care să susțină interpretarea și aplicarea greșită de instanța de apel a acestor norme, ci formulează exclusiv critici de netemeinicie, astfel cum se va arăta.

Așadar, Înalta Curte constată că inexistența faptei ilicite în legătură autorii operelor muzicale, bazată pe constatarea lipsei activității de creație intelectuală a intimatei-pârâte în utilizarea acestor opere muzicale în cadrul emisiunilor sale, astfel încât să fi realizat o operă derivată pornind de la aceste piese muzicale preexistente - este o chestiune intrată sub autoritatea lucrului judecat și care nu poate fi reanalizată în această etapă procesuală, din perspectiva aplicării dispozițiilor legale menționate, în absența unor critici de nelegalitate invocate de către recurentă; în realitate, recurenta ignoră dezlegările date de instanța de apel cu privire la neidentificarea unor opere derivate, astfel încât doar reia criticile formulate în apel cu același obiect.

Referitor la drepturile conexe dreptului de autor, recurenta pretinde că instanța de apel nu a stabilit în mod corect raportul dintre art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 și art. 123

2

alin. (1) lit. f) din același act normativ, din perspectiva dihotomiei normă generală - normă specială.

Art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 prevede astfel: "Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora."

Iar art. 123

2

alin. (1) lit. f) din aceeași lege stabilește că: "Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora."

În sfârșit, art. 123

3

din Legea nr. 8/1996 prevede că: "Drepturile recunoscute în prezentul capitol, cu excepția celor prevăzute la art. 123

1

și 123

2

, pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi."

Contrar celor susținute de către recurentă, din perspectiva textelor citate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel era ținută (astfel cum a și procedat) a face calificarea fonogramelor în litigiu - fie în fonograme de comerț, fie în fonograme publicate în scop comercial - prin a căror radiodifuzare s-a pretins că au fost încălcate drepturile artiștilor interpreți și ale producătorilor de fonograme, neavând vreo relevanță pentru dezlegarea pricinii eventualul raport dintre norma generală și norma specială; atare premisă, odată stabilită, permitea și determinarea regimului legal de gestiune a dreptului de radiodifuzare - gestiune colectivă obligatorie sau gestiune colectivă facultativă.

Cum recurenta-reclamantă nu a contestat că în cauză modalitatea de utilizare a fonogramelor în litigiu privește radiodifuzarea, drept patrimonial al artiștilor interpreți și executanți, precum și al producătorilor de fonograme reglementate de art. 98 lit. g) și art. 105 alin. (1) lit. f) - și cum nu a individualizat o altă categorie de fonograme decât cele enunțate explicit (între alte norme) de art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 - fonograme de comerț și de art. 123

2

alin. (1) lit. f) din același act normativ - fonogramelor publicate în scop comercial, pentru a fi necesar a se recurge la interpretarea coroborată a altor texte decât cele anterior menționate, rezultă că prezintă relevanță pentru speță doar calificarea fonogramelor ca fiind fie fonograme de comerț, fie fonograme publicate în scop comercial.

În plus, Înalta Curte constată, din economia legii dreptului de autor, că nu se poate identifica și o altă categorie de fonograme și, consecutiv, să fie necesar a se stabili natura gestiunii dreptului patrimonial decurgând din radiodifuzarea lor.

Se susține în mod corect de către recurentă că instanța de apel trebuia să stabilească dacă fonogramele în litigiu sunt dintre cele gestionate colectiv în mod obligatoriu, omițând însă analiza juridică realizată de curtea de apel ale cărei elemente de conținut vizează întocmai această premisă: demonstrarea includerii fonogramelor în litigiu în categoria fonogramelor de comerț, sens în care curtea de apel s-a prevalat în explicitarea acestor noțiuni de cele arătate în Decizia civilă nr. 153A/12.05.2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a pentru cauze civile și de proprietate intelectuală, publicată în M. Of. nr. 470/5.07.2011, și prin care s-a stabilit forma finală a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune.

Odată realizată această analiză (ce nu se mai impune a fi reluată și în prezenta decizie), rezultă că s-a putut determina și regimul juridic al exploatării dreptului patrimonial de radiodifuzare a acestor fonograme, anume, în condițiile art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fiind incidentă gestiunea colectivă obligatorie.

Efectul acestei constatări este acela că utilizatorul - intimata-pârâtă SRR - era ținută a achita remunerațiile echitabile datorate artiștilor interpreți și executanți pentru utilizarea prestațiilor fixate ale acestora, precum și remunerațiile echitabile datorate către producătorii de fonograme către organismul de gestiune colectivă care, pentru fiecare categorie de titulari de drepturi conexe, a fost desemnat, potrivit unei proceduri prevăzute de lege, drept colector unic al remunerațiilor.

Așa fiind, rezultă că recurenta-reclamantă nu este îndreptățită a pretinde remunerațiile echitabile direct de la utilizator, în numele titularilor de drepturi, pe temeiul unei pretinse gestiuni individuale, în condițiile în care nu se poate reține că recurenta-reclamantă însăși exercită o astfel de gestiune individuală, ci, așa cum a susținut în mod constant pe parcursul soluționării cauzei, gestionează un întreg repertoriu protejat, o universalitate - "Arhiva de Producție Muzicală" în termenii contractuali, de ex., ai celui de la dosar fond, încheiat cu OO., QQ. și RR. -, iar nu doar un album sau o colecție muzicală și cu atât mai puțin opere sau creații intelectuale individuale.

În plus, din conținutul clauzelor contractelor încheiate cu editorii străini, rezultă că nici intenția părților nu a fost în sensul de a fi autorizat subeditorul (în speță, recurenta-reclamanta) să colecteze direct de la utilizatori remunerațiile datorate de aceștia, ci această colectare să aibă loc prin intermediul organismelor de gestiune colectivă desemnate, potrivit legii române, drept colectori unici ai remunerațiilor echitabile (în acest sens, a se vedea, de ex., clauzele 4 și 7 din contractul de la dosar fond sau clauza 4.2 din contractul de la dosar fond).

În acest context, se poate constata că în mod corect curtea de apel a stabilit, în cadrul aceluiași demers de calificare, că fonogramele în litigiu radiodifuzate de către intimată sunt fonograme de comerț, luând în considerare și faptul că, în principiu, acestea sunt destinate distribuirii și comunicării publice, fiind mai puțin relevant cum anume intimata-pârâtă a intrat în posesia acestora pentru ca, ulterior, să fi procedat la radiodifuzarea lor.

Deși recurenta a susținut că fonogramele în discuție nu au fost produse pentru a fi destinate comercializării, ci exclusiv pentru producții radio și de televiziune, inclusiv spoturi publicitare sau promo ori ca muzică de fundal pentru emisiuni de radio sau televiziune și pentru realizarea de alte opere audiovizuale, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut o atare dovadă și, mai mult decât atât, fonogramele în litigiu nu intră în categoria bunurilor a căror circulație este restricționată de lege.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut că fonogramele nu au un regim de circulație diferit de al oricăror alte fonograme de comerț sau fonograme publicate în scop comercial.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că la dosar a fost depus un CD care conține aceste piese muzicale, împrejurare de natură a permite concluzia că suporturi conținând aceste fonograme există în circulație și, ca atare, ele au putut fi achiziționate de către orice terț, prin urmare, și de către intimată; constatarea este susținută, de ex., și de clauza de la art. 2 lit. a) din contractul "PP." de la dosar fond, din conținutul căreia rezultă că operele muzicale, prestațiile artiștilor interpreți și executanți sunt fixate pe suporturi convenționale, ceea ce corespunde definiției legale a fonogramei sau înregistrării sonore de la art. 103 din Legea nr. 8/1996: "Se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală."

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanță împrejurarea că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că fonogramele în litigiu nu au fost puse în vânzare niciunde în lume, cu alte cuvinte proba unui fapt negativ, întrucât tot curtea de apel a reținut dovada faptului pozitiv vecin și conex - depunerea la dosar a unui CD (fonogramă) conținând piesele muzicale în litigiu; în consecință, lipsa dovezii faptului negativ nu a primit nicio semnificație juridică în cadrul evaluării globale a materialului probator al cauzei și, ca atare, lipsește orice vătămare a recurentei generată de această inexactitate de ordin procedural a curții de apel.

Recurenta-reclamantă a mai susținut prin motivele de recurs că instanța de apel nu a verificat în concret pentru fonogramele în litigiu dacă este sau nu posibilă exercitarea individuală a drepturilor patrimoniale conexe de producător de fonograme.

Înalta Curte apreciază că o astfel de analiză nu era utilă în soluționarea cauzei, întrucât chestiunea relevantă pentru speță era doar aceea a categoriei de fonograme utilizate de către intimata-pârâtă prin radiodifuzare, astfel cum deja s-a arătat.

Cu toate acestea, pornind de la premisa demonstrată în mod riguros de către curtea de apel, în sensul că fonogramele în litigiu se încadrează în categoria fonogramelor de comerț, în privința artiștilor interpreți și executanți în mod evident nu este posibilă o astfel de formă de exercitare a prerogativei patrimoniale în discuție, date fiind prevederile art. 98 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora: "Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice următoarele: g) radiodifuzarea sau comunicarea publică a interpretării sau a execuției sale, în afara cazului în care interpretarea sau execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată ori realizată pe baza unei fixări, caz în care are dreptul numai la remunerație echitabilă."

Ca atare, acest drept patrimonial al artiștilor interpreți sau executanți se valorifică exclusiv prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, câtă vreme aceștia nu au îndreptățirea de a autoriza sau interzice radiodifuzarea interpretărilor sau execuțiilor lor anterior fixate.

În ceea ce îi privește pe producătorii de fonograme de comerț, deși, spre deosebire de producătorii fonogramelor publicate în scop comercial, au dreptul patrimonial de a autoriza sau interzice radiodifuzarea fonogramelor lor - art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, și acestora li se cuvin remunerații echitabile pentru radiodifuzare, drept supus gestiunii colective obligatorii - art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 (în timp ce pentru producătorii de fonograme publicate în scop comercial, dreptul privind radiodifuzarea poate fi gestionat colectiv în mod facultativ, conform art. 123

2

alin. (1) lit. f) din aceeași lege).

Astfel cum deja s-a arătat, și cum implicit a reținut și instanța de apel, deși, în principiu, dreptul producătorilor de fonograme de comerț ar putea fi gestionat și în mod individual, în speță nu s-a demonstrat că intenția părților decurgând din contractele încheiate de recurenta-reclamantă cu producătorii de fonograme a fost aceea de a se gestiona individual acest drept patrimonial.

Dimpotrivă, s-a prevăzut în mod neîndoielnic faptul că această colectare a remunerațiilor datorate de utilizatori se realizează de către organismele de gestiune colectivă (referirea concretă vizând organismul de gestiune colectivă a drepturilor autorilor compozițiilor muzicale - UCMR - ADA), în următorii termeni: "Sub-Editorul (A. SRL) va avea dreptul să primească 50% din drepturile de difuzare realizate în cadrul zonei sublicențiate, aceste drepturi de autor vor fi plătite de UCMR - ADA" - clauza 4 din contractul de la dosar fond; sau potrivit clauzei 7 din același contract: "Sub-Editorul va trebui să țină evidențe contabile reale și corecte și va primi detalii privind profiturile Editorului (OO. și Companiile Asociate, QQ. Și RR.) de la UCMR - ADA, care vor fi achitate Editorului în termen de 30 de zile de la primire. (...)".

În plus, recurenta critică și cele reținute de instanța de apel ca încadrându-se în categoria fonogramelor publicate în scop comercial: fonogramele destinate folosirii de către un singur post de radiodifuziune și fonogramele realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu și numai dacă produsul sau serviciul aparține unui terț față de postul de radiodifuziune.

Similar situației anterior reținute cu referire la drepturile conexe dreptului de autor, anume drepturile artiștilor interpreți sau executanți, Legea nr. 8/1996 nu recunoaște dreptul patrimonial al producătorilor de fonograme publicate în scop comercial de a autoriza și de a interzice