ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2041/2018

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. și intervenienții în interes propriu DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., în contradictoriu cu pârâții Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Agenția Națională de Administrare Fiscală, au solicitat anularea ca nelegale a următoarelor acte administrative: (i) Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 617/13.08.2007 și art. 30, 31 și 35 din Normele metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea masurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate; (ii) Protocol nr. x/30.10.2007 încheiat între Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală; (iii) Actul adițional nr. x04.2009 la Protocol, încheiat între CNAS și ANAF.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 64 din 14.12.2015, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții: A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC.; - A admis, în parte, cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții în interes propriu: DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS.; - A dispus anularea Protocolului nr. x/30.10.2007 încheiat între pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a actului adițional nr. x(x/09.04.2009) la protocolul anterior indicat; - A respins, ca fiind fără obiect cererea formulată de reclamanții și intervenienții în interes propriu, sus indicați, de anulare a art. 35 din Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007; - A respins cererea formulată de reclamanții și intervenienții în interes propriu sus indicați pentru anularea art. 30, 31 din Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007; și - A obligat pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, și Agenția Națională de Administrare Fiscală să plătească, în solidar, în favoarea intervenienților KKK., LLL., MMM., NNN., câte 504,3 RON pentru fiecare intervenient cu titlu de cheltuieli de judecată și fără cheltuieli de judecată pentru cererea de chemare în judecată și restul cererilor de intervenție în interes propriu.

Calea de atac a recursului și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 64 din 14.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și Fiscal, în termen legal au declarat recurs pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate și, respectiv, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. ¤ Motivele de recurs înfățișate de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS), care, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Noul C. proc. civ. și solicitând, admiterea recursului, casarea sentinței recurate iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, a susținut, în esență, următoarele critici: - în mod eronat instanța de fond a reținut că nu se poate considera că transmiterea în cauză, cu referire la obiectul protocolului ANAF- CNAS, a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 10 din Directiva 95/46; - din cuprinsul Deciziei CJUE rezultă că CJUE s-a pronunțat exclusiv numai în ceea ce privește obligația de informare a persoanelor ale căror date au fost prelucrate de CNAS ca urmare a transmiterii acestora de către ANAF și nicidecum asupra aspectelor privind nelegalitatea ordinului președintelui CNAS nr. 617/2007 sau a Protocolului x/30.10.2007 și a Actului adițional nr. x la acesta, ceea ce rezultă cu claritate din respingerea de către CJUE a primelor 3 întrebări preliminare cu care a fost sesizată de către Curtea de Apel Cluj; - instanța de fond trebuia să tranșeze această problematică și se rețină, pe de o parte, că obligația de informare a persoanelor vizate de către CNAS și ANAF este o chestiune care ține exclusiv de punerea în executare a hotărârii CJUE de către aceste autorități, iar pe de altă parte se rețină că reclamanții în cauza de față nu au fost exonerați de la plata contribuției de asigurări de sănătate, aspect care de fapt se dorește de către aceștia prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată; - prevederile din dreptul intern care reglementează obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate nu au făcut obiectul controlului jurisdicțional exercitat de CJUE în ceea ce privește legislația națională aplicabilă asigurărilor sociale de sănătate; rezultă cu evidență că interpretarea curții privește respectarea de către autoritățile naționale a dispozițiilor din Directiva 95/46 sub aspectul informării prealabile a persoanelor vizate și, nicidecum, dreptul instituțiilor abilitate de a transmite informații în vederea stabilirii calității de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate național și implicit obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate; - Protocolul și Actul adițional sunt acte administrative cu caracter normativ, fiind acte cu caracter intern, încheiate între CNAS și ANAF având ca obiect un schimb de informații între cele două autorități pentru stabilirea calității de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate; astfel transferul de informații realizat în baza protocolului încheiat s-a efectuat în temeiul legii, în vederea stabilirii calității de asigurați a reclamanților și în vederea plății de către aceștia a contribuției de asigurări sociale de sănătate, obligație legală stabilită potrivit dispozițiilor din legislația națională în domeniul asigurărilor sociale de sănătate, în acord cu dispozițiile din dreptul comunitar și conform jurisprudenței CJUE; - scopul pentru care a fost introdusă acțiunea de față este acela de a amâna cat mai mult achitarea contribuției legale la asigurările sociale de sănătate pe care o au reclamanții, urmărindu-se în acest mod sustragerea de la plata unei contribuții legale prin intermediul unei hotărâri judecătorești; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, prin sentința atacată, este nelegală întrucât fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care cade în pretenții, culpă care in cauza de față nu există. ¤ Motivele de recurs înfățișate de recurenta pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), care, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. a susținut, în esență, următoarele critici: - instanța de fond și-a motivat soluția pronunțată, exclusiv pe hotărârea CJUE pronunțată la data de 01.10.2015, în dosarul C-201/14 CJUE, deși, respectiva hotărâre a fost pronunțată numai pe baza informațiilor oferite de instanța de trimitere care însă au fost distorsionate, prezentând o altă situație de fapt decât cea din prezenta cauză, astfel încât se apreciază că, hotărârea CJUE nu este deplin aplicabilă în speță și nu poate servi drept temei al anulării Protocolului x/30.10.2007, încheiat între Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a actului adițional nr. x (x/09.04.2009) la protocolul anterior indicat; - întrucât există texte legale ce prevăd obligativitatea transmiterii datelor în vederea stabilirii situației fiscale reale a contribuabilului, texte cunoscute sau care ar fi trebuit să fie cunoscute, prevederile art. 10 și art. 11 din Directiva 95/46 nu sunt incidente în cauză și nu pot institui obligații de informare a fiecărui contribuabil în parte despre măsura transferului datelor privind veniturile realizate; - de altfel încheierea protocolului de către CNAS și ANAF s-a realizat în baza unor măsuri legislative transpuse în prevederile art. 7 și art. 60-62 din O.G. nr. 92/2003, care, potrivit paragrafului 39 din Hotărârea CJUE pot constitui baza pentru a fi incidentă excepția prevăzută de art. 13 din Directivă; - în fine, concluzionând, recurenta ANAF a susținut că soluția CJUE se bazează pe o situație de fapt distinctă, situație în care nu poate fi aplicată în prezenta cauză, întrucât în legislația națională există acele măsuri legislative care să prevadă transmiterea de date între instituțiile publice, neîntemeiată fiind și măsura obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care, prin atitudinea sa, în cursul derulării procesului, ANAF nu a determinat aceste cheltuieli

Apărările formulate în cauză Reclamanții - intimați precum și intervenienții intimați QQQ. și SSS. au formulat întâmpinări în cauză, solicitând respingerea ambelor recursuri declarate de autoritățile pârâte, ca nefondate și menținerea hotărârii atacate, apreciată ca fiind legală și temeinică, menționându-se în cuprinsul întâmpinărilor și motivele de recurs cu privire la care s-a apreciat că exced cu desăvârșire obiectului cauzei, fiind astfel inadmisibile.

Procedura derulată în recurs În cauză, în baza dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului iar prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 12 octombrie 2017, completul de filtru a dispus comunicarea raportului, cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din Camera de Consiliu din data de 14 decembrie 2017, a fost respinsă excepția nulității recursurilor formulată de intimații TTT., LLL., MMM., NNN., și, reținându-se că prin raportul întocmit s-a menționat că recursurile au fost declarate admisibile în principiu, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date de CJUE prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-201/14 - A. și alții împotriva Președintelui CNAS, a CNAS și ANAF, Înalta Curte, în urma propriei analize și evaluări asupra modalității de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente la situația de fapt din cauză reține că recursurile de față sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prealabil examinării punctuale a motivelor de recurs înfățișate de cele două recurente, Înalta Curte arată, raportat și la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., că nu se impune reluarea situației de fapt generatoare a litigiului de față și nici reiterarea etapelor procesuale parcurse în cauză, incluzând sesizarea CJUE, prin încheierea de ședință din data de 31.03.2014, cu o serie de întrebări preliminare, toate aceste aspecte fiind în mod evident cunoscute părților, după cum învederează că, în măsura în care cele două cereri de recurs cuprind critici similare, acestora urmează a li se răspunde prin argumente comune. 6.1 Asupra recursului formulat de recurenta pârâtă CNAS Recurenta pârâtă CNAS a indicat în cererea de recurs, ca prim temei al demersului său procesual, motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ce vizează, în esență, nemotivarea hotărârii, respectiv că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Se remarcă însă că recurenta nu a înfățișat și nici nu a susținut critici efective cu referire la acest aspect, simpla indicare a temeiului juridic nefiind de natură a conduce la examinarea pretinsului motiv de recurs. Independent de aceasta, Înalta Curte remarcă că hotărârea primei instanțe supusă controlului judiciar este în mod coerent și cuprinzător motivată, fiind pe deplin satisfăcute cerințele art. 425 C. proc. civ. Cu referire la susținerile și criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reține că printr-un prim set de argumente, recurenta pârâtă CNAS a criticat hotărârea instanței de fond pe motiv că soluția ce a fost adoptată s-a fundamentat exclusiv pe hotărârea pronunțată de către CJUE la data de 01.10.2015, în dosarul C-201/14, (Cauza Bara) ceea ce este nelegal în opinia recurentei, pe de o parte, pentru că CJUE, în motivarea respectivei hotărâri ar fi plecat de la anumite premise eronate, care i-au fost transmise de către instanța de fond, ceea ce a determinat schimbarea situației de fapt față de cea reală, iar, pe de altă parte, întrucât CJUE nu s-a pronunțat asupra nelegalității Ordinului Președintelui CNAS nr. 617/2007 sau a Protocolului nr. P 5282/26.10.2017 și a Actului adițional nr. x la acesta. Nu sunt întemeiate aceste susțineri și ca atare nu pot fi primite, astfel cum a solicitat recurenta. Instanței de recurs constată că recurenta tinde practic la înlăturarea aplicării în cauza de față a hotărârii preliminare pronunțate de CJUE, ceea ce, în mod evident, nu poate fi acceptat, hotărârea respectivă fiind obligatorie pentru instanța investită cu soluționarea litigiului principal, fiind pronunțată în prezenta cauză urmare a solicitării de analiză a compatibilității protocolului a cărei anulare a fost solicitată de către reclamanții-intimați cu prevederile Directivei 95/46. Instanța națională este obligată să respecte interpretarea CJUE atunci când soluționează litigiul care a generat întrebarea preliminară, în acest sens fiind și dispozițiile art. 267 TFUE. În plus, susținerile referitoare la pretinsele premise factuale greșite pe care s-ar fi fundamentat interpretarea CJUE nu sunt întemeiate și nu pot fi primite, fiind evident, pe de o parte, că instanța de recurs, națională, nu poate în niciun mod evalua, altera sau nesocoti conținutul hotărârii adoptate, iar pe de altă parte, reținând că autoritățile pârâte din prezenta cauză au avut la dispoziție toate mijloacele procedurale pentru a-și efectua apărările și a prezenta toate elementele de fapt și de drept apreciate ca fiind relevante nu doar în fața instanței naționale dar și în fața CJUE. Nefondate sunt și susținerile vizând împrejurarea că CJUE nu s-ar fi pronunțat asupra nelegalității Ordinului Președintelui CNAS nr. 617/2007 sau a Protocolului nr. P 5282/26.10.2017 și a Actului adițional nr. x la acesta, în condițiile în care, în mod evident, în atribuțiile instanței comunitare nu intră soluționarea fondului cauzei, acesta fiind întotdeauna atributul instanței naționale ci numai pronunțarea pe chestiuni de drept, respectiv pe interpretarea dreptului unional și respectiv pe compatibilitatea normelor naționale cu acesta. Hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie pentru instanța de trimitere, în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară. Drept urmare, în mod judicios și deplin întemeiat judecătorul fondului s-a raportat și a acordat prevalență, în analiza sa, considerentelor și interpretărilor cuprinse în decizia CJUE, rezultând totodată, fără echivoc, din considerentele sentinței atacate că nu doar aceste argumente au fost avute în vedere în adoptarea soluției pronunțate. În acord cu cele reținute de instanța de fond, și contrar susținerilor înfățișate de ambele recurente de altfel, și instanța de recurs apreciază pertinența și relevanța în cauza de față a paragrafelor 36- 44 din decizia CJUE, ce nu se mai impun a fi reproduse, acestea susținând concluzia obligatorie a hotărârii în sensul că, "Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretată în sensul că se opunea unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite unei instituții publice a unui stat membru să prelucreze datele cu caracter personal care au fost transmise de o altă instituție publică, în special datele privind veniturile persoanelor vizate, fără ca acestea din urmă să fi fost informate în prealabil cu privire la transmitere și cu privire la prelucrare." Nefondată este în opinia instanței de recurs și afirmația recurentei CNAS potrivit cu care, se impunea ca instanța de fond să rețină în cuprinsul sentinței pronunțate că reclamanții nu au fost exonerați de la plata contribuției de asigurări de sănătate. Instanța de recurs, din perspectiva legalității și a caracterului judicios al sentinței verificate retine că nu era obligatorie inserarea unei astfel de mențiuni în considerentele hotărârii, în condițiile în care, instanța nu a fost investită cu atare cerere, chestiunea obligativității plății contribuției de asigurări de sănătate, fiind distinctă și străină de prezentul litigiu care nu a avut ca obiect plata contribuției de asigurări de sănătate. Astfel, nu se poate concluziona în sensul că, prin soluția adoptată, reclamanții intimați au fost exonerați de la îndeplinirea obligațiilor legale ce le incumbă, respectiv de la plata contribuției de asigurări de sănătate, mai cu seamă că prevederile din dreptul intern care reglementează obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate nu făcut nici obiectul controlului exercitat de CJUE în ceea ce privește legislația națională aplicabilă asigurărilor sociale de sănătate. Prin susțineri și motive distincte recurenta CNAS s-a referit la obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate de către reclamanți și la cadrul legal aplicabil, instanța de recurs constatând, în acord și cu cele susținute și de către intimații-reclamanți, că acestea nu poți fi apreciate ca fiind veritabile motive de recurs și ca atare nici nu se impune a fi analizate, raportat tocmai la obiectul cauzei, sus arătat deja, și care nu a vizat analiza obligației de plată a contribuției de asigurări de sănătate. În cuprinsul cererii de recurs, la pct. III, recurenta-pârâtă a reiterat susținerea potrivit cu care, în mod eronat, instanța de fond a reținut că nu se poate considera că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 din Directiva 95/46 pentru ca un stat membru sa poată deroga de la drepturile și obligațiile care decurg din art. 10 din aceeași directivă, apreciind totodată că interpretarea CJUE nu a vizat și aceste aspecte și arătând că protocolul și actul adițional nu sunt acte administrative cu caracter normativ, fiind numai acte administrative cu caracter intern încheiate între CNAS și ANAF ce nu pot face obiectul acțiunii în anulare fiind expresia unui acord de voință cu scopul de a da naștere, a modifica și a stinge drepturi și obligații și nu o manifestare de voință în vederea executării sau organizării executării legii. Și aceste motive sunt neîntemeiate, instanța de recurs reținând cu prioritate împrejurarea că, încheierea de ședință din data de 25.11.2013 prin care instanța de fond a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâți în ceea ce privește natura juridică a protocolului în discuție și actului adițional la acesta, stabilindu-se ca acest protocol este un act asimilat actelor administrative, susceptibil așadar de-a face obiectul unei acțiuni în anulare, nu formează obiectul recursului de față, respectiv nu a fost atacată odată cu sentința instanței de fond, astfel cum se impunea în măsura în care pârâții ar fi apreciat ca nelegală respingerea excepției de inadmisibilitate precum și calificarea naturii juridice a actelor în discuție conferita de judecătorul fondului. În fine, cu privire la cel de-al 4-lea motiv de recurs înfățișat de recurenta CNAS, vizând prejudicierea bugetului FNUASS, Înalta Curte reține, în acord cu cele înfățișate și de intimații-reclamanți, ca și acesta este străin de obiectul cauzei și ca atare nu se impune a fi examinat ca veritabil motiv de recurs, în condițiile în care litigiul de față nu vizează obligația de plată a asigurărilor de sănătate de către reclamanți, ci legalitatea emiterii de către autoritățile recurente a unor acte administrative producătoare de efecte juridice. Edificatoare este și împrejurarea la care de altfel și instanța de fond a făcut trimitere, în sensul că prin sentința nr. 835 din 8 februarie 2012 a Curții de Apel București, art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui CNAS a fost anulat în parte, respectiv în privința posibilității organului fiscal competent al Casei de Asigurări de Sănătate de a emite decizii de impunere, casele de sănătate nefiind organe fiscale, sentința fiind rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6192/17.09.2013 a ICCJ - SCAF, prin anularea ca netimbrat a recursului declarat de CNAS. Concluzionând, raportat la toate argumentele sus arătate, urmează ca Înalta Curte să respingă criticile și motivele înfățișate de recurenta CNAS, apreciind că nu subzistă niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate astfel că nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond în sensul solicitat. În temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, urmează așadar ca recursul CNAS să fie respins ca nefondat. 6.2 Asupra recursului formulat de recurenta pârâtă ANAF La rândul său recurenta pârâtă ANAF a criticat hotărârea instanței de fond, susținând similar pârâtei CNAS, nelegalitatea acesteia în principal pe împrejurarea că judecătorul fondului și-a motivat soluția adoptată exclusiv pe hotărârea CJUE care, la rândul său, s-a fundamentat pe informații distorsionate de fapt ce i-au fost oferite. Înalta Curte, a examinat mai sus criticile similare înfățișate de recurenta CNAS (a se vedea pct. 6.1 din prezenta) și s-a pronunțat deja pe aceste aspecte, arătând argumentele pentru care a constatat că atare afirmații și critici nu se susțin, ce își păstrează deplin valabilitatea și în contextul examinării recursului de față. A mai susținut recurenta ANAF că prevederile art. 10 și 11 din Directiva 95/46 nu sunt incidente în cauză și nu pot institui în sarcina autorităților obligații de informare a fiecărui contribuabil în parte, în speța dedusă judecății găsindu-și aplicabilitatea art. 13 din Directiva 95/46, prin raportare la dispozițiile art. 60-62 din O.G. nr. 92/2003 care reglementează obligația de colaborare între instituțiile publice astfel că protocolul contestat reprezintă doar reglementarea modalității în care datele se transmit între cele două instituții și nu constituie temeiul legal în baza căruia s-a realizat transferul de date. Nu sunt întemeiate aceste susțineri și ca atare ele nu pot fi primite, în condițiile în care, în cuprinsul hotărârii CJUE pronunțată în Cauza Bara, în paragrafele 81-85, s-a arătat în mod expres, în examinarea măsurii în care lipsa informării persoanelor vizate, în legătură cu situația din litigiul principal, este în mod alternativ susceptibilă de a intra sub incidența cerințelor prevăzute la art. 13 din Directiva 95/46, că "nu poate fi admis argumentul invocat de guvernul român, potrivit căruia dispozițiile legale care impun ANAF obligația de a transmite către CNAS datele necesare pentru îndeplinirea sarcini sale și protocolul din 26 octombrie 2007 încheiat între cele două instituții care organizează această transmitere, ar constitui măsura legislativă prevăzută la articolul 13 alin. (1) din respectiva directivă pentru a deroga de la obligația de informare care le revine operatorilor de date cu caracter personal." Chestiunea așadar rezolvată, obligatorie, nu poate fi repusă în discuție și nici anihilată pe calea controlului exercitat de instanța de recurs, susținerile recurentei ANAF fiind vădit nefondate, mai cu seamă că protocolul a cărei anulare a fost solicitată și a actului adițional la acesta nu au fost încheiate în aplicarea dispozițiilor art. 60-62 din O.G. nr. 92/2003, republicată, ci în aplicarea prevederilor art. 35 din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007. În fine, nefondate sunt și susținerile ambelor recurente de altfel, vizând obligarea în solidar la plata cheltuielilor de judecată, parțială, numai către intervenții ce le-au solicitat, în condițiile în care instanța de fond, în mod legal, a precizat și a aplicat dispozițiile art. 453 C. proc. civ. în raport numai de capetele de cerere admise din acțiunea principală. Prin urmare, față de toate considerentele sus arătate ce demonstrează caracterul nefondat și al criticilor recurentei pârâte ANAF, reconfirmând legalitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat și acest recurs.