ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3446/2018

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal înregistrată la data de 31 octombrie 2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea art. 30, 31 și 35 din Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007, anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală precum și Actul adițional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menționat.

Prin Sentința civilă nr. 28/CA/2016-P.I. din 17 februarie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală;

- a admis excepția lipsei de interes invocată de către pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantul B.;

- a respins ca lipsită de interes acțiunea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâții Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală;

- a respins ca nefondată excepția lipsei de interes invocată de către pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamanții A., C., D., E., F., G., H. și I.

- a admis excepția lipsei de obiect a petitului privind anularea articolului 35 din Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007.

- a respins ca lipsit de obiect capătul de cerere privind anularea articolului 35 din Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007.

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâții Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală;

- a anulat Protocolul nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală precum și Actul adițional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menționat.

- a respins ca nefondate celelalte pretenții;

- a obligat pe pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata în favoarea reclamanților A., C., D., E., F., G., H. și I. a sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva Sentinței civile nr. 28/CA/2016-P.I. din 17 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

3.1. Prin recursul formulat, Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și menținerii actelor atacate ca fiind temeinice și legale.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material invocate în motivarea excepției inadmisibilității capetelor de cerere referitoare la anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat intre Casa Naționala de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscala și a Actului Adițional nr. 1 (nr. 181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocol, menționând în acest sens dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 - privind determinarea subiectelor de sesizare a instanței de contencios administrativ, precum și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a), b), c) și j), din același act normativ, privind definirea termenilor de persoană vătămată, autoritate publici și plângere prealabilă.

Protocolul încheiat în baza colaborării celor doua autorități publice nu are calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege, ci este o operațiune administrativă premergătoare întocmirii actului administrativ întrucât simpla furnizare de date cu privire la persoanele care fac parte din diferite categorii ce realizează venituri, luată separat nu este capabilă să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege nu poate fi conferita de faptul ca Protocolul stă la baza emiterii de către CNAS a deciziilor de impunere privind contribuțiile la FNUASS prin furnizarea de către administrațiile fiscale a veniturilor impozabile realizate de persoanele enumerate în Protocol.

Cu privire la fondul cauzei, arată că hotărârea primei instanțe este criticabilă întrucât este întemeiată exclusiv pe hotărârea CJUE pronunțată la data de 1 octombrie 2015 în cauza C-201/14, care a stabilit că reglementarea internă cuprinsă în actele administrative contestate în cauză contravine articolelor 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995.

Astfel, instanța de fond nu a dezvoltat un raționament propriu în urma căruia să arate cum a ajuns la soluția pronunțată, așa încât, sub acest aspect, hotărârea este nemotivată, întrucât soluția CJUE nu poate tine locul propriilor argumente de fapt și de drept ale instanței în susținerea hotărârii pe care a pronunțat-o.

Hotărârea CJUE a fost pronunțată pe baza informațiilor oferite de instanța de trimitere, așa cum rezultă din paragraful 29, 35, 37, 38 din hotărâre, informații care sunt distorsionate și în raport de care rezultă o altă situație de fapt decât cea din prezenta cauză, motiv pentru care hotărârea CJUE nu este pe deplin aplicabilă în cauză și nu poate constitui de drept temei al anulării Protocolului.

Astfel, hotărârea CJUE s-a bazat exclusiv pe informațiile și explicațiile oferite de instanța de trimitere (instanța de fond), informații și explicații eronate, instanța de trimitere precizând că pentru stabilirea calității de asigurat nu sunt necesare date privind veniturile realizate de persoanele fizice (paragraful 37 din hotărârea CJUE).

Stabilirea CAS se face în funcție de veniturile asiguraților, astfel încât hotărârea a fost pronunțată în baza unor informații eronate, se recunoaște calitatea de asigurat a anumitor categorii de persoane dar numai în anumite condiții, și în niciun caz nu se recunoaște calitatea de asigurați persoanelor fizice ce obțin venituri din activități independente precum intimații din prezenta cauză.

Prin urmare, este evident că motivarea hotărârii CJUE a plecat de la anumite premise eronate care au fost transmise de către instanța de fond, ceea ce determină schimbarea situației de fapt față de cea reală, iar o hotărâre pronunțată de CJUE se poate aplica de către o instanță națională numai dacă situația de fapt este identică.

În ceea ce privește aspectul reținut de instanța de fond, în sensul că există neconcordante între dreptul european și reglementările interne, arată că transferul de date nu este reglementat prin Protocolul încheiat între CNAS și ANAF, acest protocol doar stabilește modalitatea în care urma să se realizeze transferul datelor privind veniturile persoanelor ce realizează venituri din activități independente, însă dreptul CNAS de a stabili cuantumul contribuției prin raportare la venitul realizat, precum și transferul datelor de la ANAF cu privire la venituri sunt reglementate prin acte normative, pe care contribuabilii le cunoșteau.

Cu toate acestea, Protocolul nu este un act asimilat actelor administrative, iar acesta nu este temeiul de drept în baza căruia s-a realizat transferul, ci este actul prin care s-a prevăzut modalitatea în care aceste date vor fi transmise între cele două instituții, obligația de colaborare între instituțiile publice fiind reglementată de art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003.

În aceste condiții, Protocolul a fost încheiat pentru a lămuri modalitatea în care aceste date se transmit între cele două instituții, având în vedere că o mare parte dintre contribuabilii care desfășoară activități independente precum cei din prezenta cauză nu își declară și nu își plătesc obligațiile privind asigurările sociale de sănătate.

În acest context susține că, având în vedere ca există texte legale care prevăd obligativitatea transmiterii acestor date în vederea stabilirii situației fiscale reale a contribuabilul, texte ce sunt cunoscute sau trebuia să fie cunoscute de către orice cetățean al României, prevederile art. 10 și art. 11 din Directiva 95/46 nu sunt incidente în cauză și nu pot institui obligații în sarcina acestor obligații de informare a fiecărui contribuabil în parte despre măsura transferului datelor privind veniturile realizate.

De altfel, situația privind transferul datelor privind veniturile între cele două instituții (ambele organe fiscale, unul având competenta în ceea ce privește contribuția de asigurări de sănătate și altul în ceea ce privește impozitul pe venit), este similara celei privind colaborarea între organele fiscale din statele membre UE cu privire la stabilirea situației fiscale reale a contribuabilului, situație pentru care nu se impune o astfel de obligație de informare a persoanei de la care s-a colectat datele.

În concluzie, în raport de măsurile legislative adoptate prin art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003, în cauză își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 13 din Directiva 95/46 CE.

Susține că art. 13 din Directiva 95/46 își găsește aplicabilitatea în cauză, având în vedere că prin reglementarea prevăzută la art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003 privind obligativitatea transmiteri datelor între instituțiile publice ce administrează venituri datorate bugetului general consolidat al României pentru stabilirea situației fiscale reale, Statul a urmărit protejarea unui interes financiar important al sau în domeniul bugetar și fiscal.

Mai mult, trebuie observat că în paragraful 39, CJUE a analizat posibilitatea incidenței excepției prevăzute de art. 13 din Directiva, reținând că o astfel de transmitere de date cu caracter personal intră sub incidența acestui articol, însă plecând de la aceleași informații eronate furnizate de instanța de fond, a constatat că această măsură trebuie adoptată prin măsuri legislative, iar Protocolul nu constituție o astfel de măsură legislativă.

Or, în cauză măsura legislativă exista și era instituită prin Codul de procedură fiscală, act normativ în baza căruia își desfășoară activitatea atât ANAF cât și CNAS, dovadă fiind chiar actele emise de CNAS în care se menționează ca actele emise de acestea se pot contesta în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003.

În aceste condiții, susține că măsura legislativa la care face trimitere CJUE se regăsește în prevederile art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003 coroborate cu prevederile art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora organul fiscal (și așa cum s-a arătat la momentul încheierii protocolului CNAS avea calitatea de organ fiscal în ceea ce privește contribuția de asigurări de sănătate) este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului.

Prin urmare, Protocolul încheiat de către CNAS și ANAF s-a realizat în baza unor măsuri legislative transpuse în prevederile art. 7, art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003, care potrivit paragrafului 39 din hotărârea CJUE pot constitui baza pentru a fi incidentă excepția prevăzută de art. 13 din Directiva.

Concluzionând, în raport de cele arătate, arată că soluția CJUE se bazează pe o situație de fapt distinctă, caz în care hotărârea nu poate fi aplicata în cauza, întrucât în legislația națională existau acele măsuri legislative care să prevadă această transmitere de date între instituțiile publice.

În final, recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanțe și în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, arătând că nu au fost avute în vedere criteriile legale de stabilire a acestor cheltuieli. Consideră că instanța de fond, respingând acțiunea în parte ca rămasă fără obiect, nu putea reține că pârâta se află în culpă procesuală și nici că partea care le solicita a câștigat în mod irevocabil procesul.

3.2. Prin recursul declarat, pârâta Casă Națională de Asigurări de Sănătate a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Președintele CNAS este reprezentantul legal al instituției emitente al actului administrativ a cărui nelegalitate se invocă și are atribuțiile stabilite în mod expres, prevăzute la art. 281 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 280 din actul normativ mai sus invocat, Președintele CNAS este ordonator principal de credite pentru administrarea și gestionarea fondului și reprezintă CNAS în relațiile cu terții și pe asigurați în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, componente ale sistemului asigurărilor sociale de sănătate și îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilității ministeriale.

Pe cale de consecința, nu există identitate între persoana pârâtului și persoana care este titulară a drepturilor și obligațiilor în raportul juridic dedus judecății.

Calitatea procesuală pasivă și implicit, calitatea de emitent al actului administrativ contestat în acest dosar o are Casa Națională de Asigurări de Sănătate în conformitate cu art. 266 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia CNAS este instituție publică, autonomă, de interes național, cu personalitate juridică, care are ca principal obiect de activitate asigurarea funcționării unitare și coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România.

Referitor la data emiterii Ordinului nr. 617/2007 - pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor, datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate - 24 septembrie 2007, prin întâmpinare a precizat că Președintele CNAS, domnul J., nu este semnatarul acestui act administrativ cu caracter normativ, întrucât la acea dată nu deținea funcția de membru în Consiliului de administrație și de președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

Astfel, Decizia CJUE privește cererea de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, pentru interpretarea articolului 124 TFUE, precum și a articolelor 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.

CJUE a soluționat cauza mai sus menționată la data de 1 octombrie 2015 și a declarat că "articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare".

În speța dedusă judecății sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, deși s-a raportat la soluționarea de către CJUE a celei de a patra întrebări preliminare, respectiv dacă pot fi prelucrate datele personale de către o autoritate căreia nu i-au fost destinate aceste date, Curtea de Apel Oradea trebuia, în cuprinsul sentinței recurate, să delimiteze în mod strict chestiunile legate de obligația instituțiilor publice de informare a acestor persoane și care reprezintă o chestiune ce excede învestirii instanței naționale, aceasta fiind îndrituită să se pronunțe numai asupra cererii de anulare a actelor administrative cu care a fost învestită.

Astfel, instanța de fond trebuia să rețină, pe de o parte, că obligația de informare a persoanelor vizate de către CNAS și ANAF este o chestiune care tine exclusiv de punerea în executare a hotărârii CJUE de către aceste autorități, iar pe de altă parte, că reclamanții în cauza de față nu au fost exonerați de la plata contribuției de asigurări de sănătate, aspect care de fapt se dorește de către aceștia prin promovarea prezentei acțiuni.

Abordarea primei instanțe echivalează cu o aplicare necorespunzătoare a dispozițiilor Curții Europene de Justiție care a stabilit în mod clar doar asupra chestiunii de drept privind interpretarea articolelor 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, nu și asupra altor reglementări din legislația națională în domeniul asigurărilor sociale de sănătate.

În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la faptul că, prevederile din dreptul intern care reglementează obligația contribuției de asigurări sociale de sănătate nu au făcut obiectul controlului jurisdicțional exercitat de Curtea Europeană de Justiție în ceea ce privește legislația națională aplicabilă asigurărilor sociale de sănătate, astfel că nici instanța națională nu era îndrituită să se raporteze la aceasta și să aplice în mod greșit normele de drept material.

Prima instanță trebuia să aibă în vedere că legislația națională are ca scop asigurarea funcționării sistemului de finanțare a ocrotirii sănătății populației, fiind un mijloc de realizare a dreptului constituțional la ocrotirea sănătății, că obligația plății contribuției de asigurări de sănătate reprezintă o obligație prevăzută în mod expres de Legea-cadru în domeniul sănătății, respectiv de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare la data promovării acțiunii de către reclamanți, precum și faptul că prin intermediul asigurărilor sociale de sănătate se asigură ocrotirea și protecția socială din partea statului atât a angajatorilor și a salariaților, cât și a persoanelor inactive care nu mai realizează venituri și a membrilor familiilor acestora.

- persoanele care fac parte din următoarele categorii: persoane care realizează venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi și din cedarea folosinței bunurilor, din agricultură și silvicultură care sunt impozitate conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, de către ANAF către CNAS, în scopul exercitării atribuțiilor legale ale acestora.

- plata Contribuțiilor datorate de angajator și angajat la FNUASS, pentru persoanele fizice care au calitatea de angajat.

Aceste date sunt transmise de către ANAF către CNAS, în scopul exercitării atribuțiilor legale ale acesteia, respectiv în vederea stabilirii calității de asigurat a persoanelor.

Astfel, ANAF, prin intermediul structurilor de profil subordonate, în calitate de autoritate națională fiscală, furnizează în suport electronic baza de date cu privire la veniturile persoanelor care realizează venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi și din cedarea folosinței bunurilor, din agricultură și silvicultură și plata contribuțiilor la FNUASS de către angajatori, iar lunar actualizarea acestei baze de date.

Pentru obligațiile de plată față de fond, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, baza de impunere pentru stabilirea contribuțiilor datorate de persoanele care realizează venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi și din cedarea folosinței bunurilor, din agricultură și silvicultură se stabilește de ANAF, prin intermediul structurilor de profil subordonate fiind ulterior transmisă CNAS, potrivit Protocolului încheiat între CNAS și ANAF mai sus menționat.

În acest context subliniază că persoanele care realizează venituri din activități independente au avut și au obligația legală (stabilită începând cu anul 1998 prin Legea nr. 145/199, din anul 2003 prin O.U.G. nr. 150/2002, și ulterior, din 2006, prin Legea nr. 95/2006) de a achita contribuția de asigurări sociale de sănătate calculată asupra veniturilor realizate.

Art. 315 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, prevede că datele necesare pentru stabilirea calității de asigurat vor fi transmise în mod gratuit caselor de asigurări de sănătate de către autoritățile, instituțiile publice și alte instituții, pe bază de protocol.

Astfel, în temeiul prevederilor legale mai sus menționate, Protocolul nr. P 5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între CNAS și ANAF, precum și Actul adițional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la acesta, reglementează transferul bazei de date dintre ANAF și CNAS/CAS cu privire la veniturile realizate de persoanele fizice raportat la contribuțiile plătite de acestea, astfel încât să se poată stabili calitatea de asigurat a respectivelor persoane.

Totodată, trebuie precizat faptul că C.N.A.S. deține calitatea de operator de date cu caracter personal în înțelesul Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare (în forma în vigoare la momentul respectiv), prevedea în sarcina CNAS/CAS stabilirea contribuției de asigurări sociale de sănătate, pe baza dalelor transmise de ANAF, în condițiile în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligația de a declara veniturile realizate, potrivit legii.

Din cele mai sus menționate, rezultă că nu există un acces preferențial al CNAS la datele transmise în mod legal de ANAF cu privire la veniturile impozabile realizate de persoanele fizice care realizează venituri din activități independente, având în vedere că datele sunt transmise pentru efectuarea de către CAS a unei obligații legale.

Este de menționat, în ceea ce privește obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate, argumente de aceeași natură au fost reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 172 din 17 aprilie 2004, Decizia nr. 934 din 14 decembrie 2006, Decizia nr. 775 din 12 mai 2009, Decizia nr. 335 din 10 martie 2011 și Decizia nr. 307/2013 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 208, art. 211 alin. (1), art. 215 alin. (3) și art. 257 alin. (2) și (3) din Legea nr. 95/2006.

Pe cale de consecință, este obligatorie plata contribuției de asigurări sociale de sănătate și de către persoanele care realizează venituri din activități independente, inclusiv de către reclamanți, atât potrivit Legii nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, cât și potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, modificat prin O.U.G. nr. 125/2011, care stipulează la art. 296 alin. (1) că persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator, precum și entitățile prevăzute la art. 296 lit. f) și g) au obligația de a calcula, de a reține și de a vira contribuțiile de asigurări sociale obligatorii. În continuare, Codul fiscal la alin. (3) al aceluiași articol, reglementează expres cotele de contribuții sociale obligatorii.

Codul fiscal prevede fără echivoc că persoanele care realizează venituri din profesii libere au calitatea de contribuabil (art. 296 alin. (1) lit. d) de la Capitolul II. "Contribuții sociale obligatorii privind persoanele care realizează venituri impozabile din activități independente, activități agricole, silvicultură, piscicultura, din asocieri fără personalitate juridică, precum și din cedarea folosinței bunurilor").

Reclamanții au obligația de a se asigura în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, întrucât "instituirea acestei obligații are o justificare constituțională, și se aplică tuturor persoanelor prevăzute de norme de lege, fără privilegii ori discriminări" (Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 775 din 12 mai 2009 publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 459 în data de 2 iulie 2009).

Reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de a comunica casei de asigurări de sănătate în evidențele căreia figurau veniturile impozabile, în vederea stabilirii și achitării contribuției, pentru a evita executarea obligației legale de plată a contribuției al FNUASS.

Dispozițiile statuate de Curtea Europeană de Justiție referitor la textul de lege al art. 315 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare se referă strict la interpretarea dacă art. 315 din Legea nr. 95/2006 poate constitui, în sensul articolului 10 din Directiva 95/46, o informație prealabilă care să permită scutirea operatorului de obligația de a informa persoanele de la care colectează date privind veniturile lor despre destinatarii acestor date.

Curtea a statuat faptul că nu se poate considera că transmiterea în cauză a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor articolului 10 din Directiva 95/46 .

Drept urmare, rezultă cu evidență că interpretarea Curții privește respectarea de către autoritățile naționale a dispozițiilor din Directivă sub aspectul informării prealabile a persoanelor vizate și nicidecum dreptul instituțiilor abilitate de a transmite informații în vederea stabilirii calității de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate național și implicit obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate.

Totodată, arată că Protocolul și Actul Adițional nu sunt acte administrative cu caracter normativ, acestea fiind acte administrative cu caracter intern încheiate între CNAS și ANAF având ca obiect un schimb de informații între cele două autorități pentru stabilirea calității de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Menționează în acest sens că prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, care la art. 60 - 62 din Secțiunea a 5-a - Colaborarea dintre autoritățile publice - reglementează în mod expres utilizarea protocolului ca formă juridică privind schimbul de informații.

De asemenea, aceste acte administrative nu se supun rigorii publicării în Monitorul Oficial a României, în raport de prevederile art. 5 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, cu modificările și completările ulterioare.

Trebuie avut în vedere faptul că, în situația de față este vorba de o manifestare de voință concordantă exprimată în vederea executării ori a organizării executării legii și nu despre un acord de voință cu scopul de a da naștere, a modifica și a stinge drepturi și obligații.

În speța dedusă judecății, protocolul și actul adițional reprezintă un acord de voință prin care cele două instituții, în îndeplinirea obligației legale de colaborare, stabilesc conținutul obligației și dreptului corelativ de furnizare a datelor sus menționate.

Astfel, trebuie subliniat faptul că prevederile acestui protocol au urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului. În acest sens, se poate considera că statul cunoaște direct propria societate și nevoile sale și că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public".

Scopul pentru care a fost introdusă acțiunea inițială privind presupusa nelegalitate a Ordinului nr. 617/2007 precum și a Protocolului nr. P 5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între CNAS și ANAF, precum și a Actului adițional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la acesta, este de a amâna cât mai mult achitarea contribuției legale la asigurările sociale de sănătate pe care o au reclamanții, urmărindu-se prin acest mod, anularea Ordinului și protocolului mai sus menționate, iar pe fondul cauzei, sustragerea de la plata unei contribuții legale prin intermediul unei

În consecința, solicită admiterea recursului formulat C.N.A.S. în sensul respingerii acțiunii inițiale ca neîntemeiată, în integralitatea sa.

Intimații, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare.

Intimata D., în reprezentarea intimaților reclamanți, prin notele de ședință înregistrate a solicitat respingerea recursului, învederând că prin Decizia nr. 2041 din 17 mai 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/2013* a respins recursurile formulate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței Curții de Apel Cluj nr. 64 din 14 decembrie 2015, prin care s-a admis în parte acțiunea reclamanților și s-a dispus anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală precum și a Actului adițional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menționat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 21 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal,precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 1 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2018.

Analizând excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prima instanță a constatat că protocolul contestat precum și actul adițional au natura juridică a unui act administrativ deoarece din conținutul acestora rezultă că două autorități publice, respectiv pârâtele, în regim de putere publică și în vederea organizării executării legii, respectiv a prevederilor art. 315 din Legea nr. 95/2006, au stabilit condițiile în care informații legate de veniturile obținute de anumite categorii de persoane vor fi transmise de la o autoritate publică la alta.

În consecință, prima instanță a înlăturat apărările pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, în sensul că protocolul, și actul adițional la acesta, ar avea natura juridică a unei operațiuni administrative prealabile, reținând că prin însăși conținutul lor actele respective dau naștere la un raport juridic al cărui conținut cuprinde dreptul unei autorități publice a primi informații legate de veniturile unor categorii determinate de persoane și obligația corelativă a unei alte autorități publice de a furniza aceste informații.

Cu privire la fondul cauzei, în ceea ce privește petitul privind anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală precum și a actului adițional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menționat, prima instanță a constatat că, potrivit hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 1 octombrie 2015 pronunțată în cauza C-201/14 (ECLI:EU:C:2015:638), "articolele 10, 11 și 13 din Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare."

De asemenea, pentru a analiza conformitatea actelor administrative atacate cu legea în sens larg, prima instanță a indicat actele normative cu forță juridică superioară, principiul constituțional consacrat de art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție privind supremația tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte față de legile interne, precum și Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia dreptul european se aplică cu prioritate față de orice reglementare internă contrară, chiar și atunci când o astfel de contrarietate ar exista față de normele constituționale ale statelor membre (cauza Simmenthal, C-106/77). În consecință, a reținut că un act administrativ intern, cum sunt protocolul și actul adițional la acesta, contestate în prezenta cauză, nu poate conține reglementări contrare prevederilor unei directive europene astfel cum acestea sunt interpretate de către instanța abilitată în acest sens prin tratate, respectiv Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În continuare, reamintind concluzia Curții de Justiție a Uniunii Europene exprimată în hotărârea din data de 01 octombrie 2015, pronunțată în cauza C-201/14 (ECLI:EU:C:2015:638), în sensul că reglementarea internă cuprinsă în actele administrative contestate în prezenta cauză contravine articolelor 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date dacă persoanele ale căror date cu caracter personal au fost transmise în temeiul actelor administrative contestate nu sunt informate despre această transmitere sau despre această prelucrare, și, ținând seama că, deși li s-a pus în vedere, pârâții nu au făcut dovada informării fiecărui reclamant în parte prealabil transmiterii datelor cu caracter personal care formează obiectul actelor administrative contestate, acestea neprevăzând o astfel de informare, prima instanță a constatat că sancțiunea care intervine în acest caz nu poate fi alta decât nulitatea.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenții-pârâți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ședința publică din data de 22 octombrie 2018 instanța de recurs a pus în discuție efectele Deciziei nr. 2041 din 17 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2013*, privind respingerea recursurilor formulate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței Curții de Apel Cluj nr. 64 din 14 decembrie 2015, sentință prin care s-a admis în parte acțiunea reclamanților și s-a dispus anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală precum și a Actului adițional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menționat.

Reprezentantul pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate a susținut, în esență, că hotărârea judecătorească definitivă prin care au fost anulate actele administrative care formează obiectul prezentei judecăți produc efecte doar inter partes. Cu alte cuvinte, în opinia recurentei pârâte, anularea unui act administrativ, în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ produce efecte față de emitentul actului respectiv numai în relația cu reclamanții a căror acțiune a fost admisă.

Înalta Curte nu poate împărtăși opinia exprimată de recurenta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, apreciind că, în temeiul art. 435 C. proc. civ., sunt obligatorii și opozabile acesteia efectele substanțiale ale hotărârii judecătorești definitive date în litigiul anterior, prin care s-au anulat actele administrative emise, întrucât în calitate de emitent a avut calitate de parte în respectivul proces, și nu calitate de terț, care ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii în cazul în care ar face dovada contrară celor statuate de instanță.

Astfel, art. 435 alin. (1) C. proc. civ., stabilește, cu referire la efectul substanțial al actului jurisdicțional prin care se produce modificarea situației juridice dintre părțile în litigiu prin aplicarea regulii de drept la împrejurarea de fapt, că hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Cu toate acestea, alin. (2) al aceluiași articol extinde sfera persoanelor față de care efectual substanțial se produce, stabilind că hotărârea este opozabilă oricărei persoane atât timp cât aceasta nu face, în condițiile legii, dovada contrară.

Din acest efect al hotărârii derivă și cea privind puterea de lucru judecat de care beneficiază soluția instanței de contencios administrativ prin care s-a anulat un act administrativ, care pe plan procesual înseamnă că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția de validitate și regularitate, iar pe plan substanțial, pe fond, se manifestă prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Așa fiind, potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 430 C. proc. civ., atât părțile cât și terții, dar și instanța, pot să opună lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu litigiul din urmă, și împiedică emitentul actului administrativ atacat care a pierdut procesul să repună în discuție aceleași apărări, invocând același temei juridic în susținerea legalității actului anulat.

Prin sentința Curții de Apel Cluj nr. 64 din 14 decembrie 2015, definitivă prin Decizia nr. 2041 din 17 mai 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat cu autoritate de lucru judecat natura juridică de acte administrative a Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală precum și a Actului adițional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menționat.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității invocate de pârâta ANAF, că protocolul este un act asimilat actelor administrative având ca obiect prestare de servicii publice, în speță de sănătate.

De asemenea, cu referire la legalitatea actelor administrative atacate, în cadrul litigiului menționat s-a stabilit că sunt neconcludente apărările recurentelor pârâte analoage celor invocate în prezenta cauză, întrucât nu se mai poate fi pune în discuție caracterul obligatoriu al interpretării date Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din data de 1 octombrie 2015 în cauza C-201/14 (ECLI:EU:C:2015:638) prin care s-a arătat că "articolele 10, 11 și 13 din Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare".

În aceeași ordine de idei, prin Decizia nr. 2041 din 17 mai 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la recursul pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a statuat:

"Instanța națională este obligată să respecte interpretarea CJUE atunci când soluționează litigiul care a generat întrebarea preliminară, în acest sens fiind și dispozițiile art. 267 TFUE.

În plus, susținerile referitoare la pretinsele premise factuale greșite pe care s-ar fi fundamentat interpretarea CJUE nu sunt întemeiate și nu pot fi primite, fiind evident, pe de o parte, că instanța de recurs, națională, nu poate în niciun mod evalua, altera sau nesocoti conținutul hotărârii adoptate, iar pe de altă parte, reținând că autoritățile pârâte din prezenta cauză au avut la dispoziție toate mijloacele procedurale pentru a-și efectua apărările și a prezenta toate elementele de fapt și de drept apreciate ca fiind relevante nu doar în fața instanței naționale dar și în fața CJUE.

Nefondate sunt și susținerile vizând împrejurarea că CJUE nu s-ar fi pronunțat asupra nelegalității Ordinului Președintelui CNAS nr. 617/2007 sau a Protocolului nr. P 5282 din 26 octombrie 2017 și a Actului adițional nr. x la acesta, în condițiile în care, în mod evident, în atribuțiile instanței comunitare nu intră soluționarea fondului cauzei, acesta fiind întotdeauna atributul instanței naționale ci numai pronunțarea pe chestiuni de drept, respectiv pe interpretarea dreptului unional și respectiv pe compatibilitatea normelor naționale cu acesta.

Hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie pentru instanța de trimitere, în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară.

Drept urmare, în mod judicios și deplin întemeiat judecătorul fondului s-a raportat și a acordat prevalență, în analiza sa, considerentelor și interpretărilor cuprinse în decizia CJUE, rezultând totodată, fără echivoc, din considerentele sentinței atacate că nu doar aceste argumente au fost avute în vedere în adoptarea soluției pronunțate.

În acord cu cele reținute de instanța de fond, și contrar susținerilor înfățișate de ambele recurente de altfel, și instanța de recurs apreciază pertinența și relevanța în cauza de față a paragrafelor 36 - 44 din decizia CJUE, ce nu se mai impun a fi reproduse, acestea susținând concluzia obligatorie a hotărârii în sensul că, "Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretată în sensul că se opunea unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite unei instituții publice a unui stat membru să prelucreze datele cu caracter personal care au fost transmise de o altă instituție publică, în special datele privind veniturile persoanelor vizate, fără ca acestea din urmă să fi fost informate în prealabil cu privire la transmitere și cu privire la prelucrare."

Nefondată este în opinia instanței de recurs și afirmația recurentei CNAS potrivit cu care, se impunea ca instanța de fond să rețină în cuprinsul sentinței pronunțate că reclamanții nu au fost exonerați de la plata contribuției de asigurări de sănătate.

Instanța de recurs, din perspectiva legalității și a caracterului judicios al sentinței verificate retine că nu era obligatorie inserarea unei astfel de mențiuni în considerentele hotărârii, în condițiile în care, instanța nu a fost învestită cu atare cerere, chestiunea obligativității plății contribuției de asigurări de sănătate, fiind distinctă și străină de prezentul litigiu care nu a avut ca obiect plata contribuției de asigurări de sănătate.

Astfel, nu se poate concluziona în sensul că, prin soluția adoptată, reclamanții intimați au fost exonerați de la îndeplinirea obligațiilor legale ce le incumbă, respectiv de la plata contribuției de asigurări de sănătate, mai cu seamă că prevederile din dreptul intern care reglementează obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate nu făcut nici obiectul controlului exercitat de CJUE în ceea ce privește legislația națională aplicabilă asigurărilor sociale de sănătate.

Prin susțineri și motive distincte recurenta CNAS s-a referit la obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate de către reclamanți și la cadrul legal aplicabil, instanța de recurs constatând, în acord și cu cele susținute și de către intimații-reclamanți, că acestea nu poți fi apreciate ca fiind veritabile motive de recurs și ca atare nici nu se impune a fi analizate, raportat tocmai la obiectul cauzei, sus arătat deja, și care nu a vizat analiza obligației de plată a contribuției de asigurări de sănătate.

În cuprinsul cererii de recurs, la pct. III, recurenta-pârâtă a reiterat susținerea potrivit cu care, în mod eronat, instanța de fond a reținut că nu se poate considera că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 din Directiva 95/46 pentru ca un stat membru să poată deroga de la