ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3188/2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta A SRL în contradictoriu cu pârâta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a solicitat anularea adresei nr. P2035/18.04.2016, prin care CNAS a soluționat contestația/plângerea prealabilă formulată de reclamantă; anularea Ordinului Președintelui CNAS nr.519/29.07.2014; obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din data de 20.01.2017, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a cauzei, formulată de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Prin aceeași încheiere, a respins ca neîntemeiate excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, invocate de către pârâtă.

Prin Încheierea din 23.07.2019 s-a respins cererea reclamantei A SRL de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr.2675 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A SRLîn contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate; a anulat adresa nr.P2035/18.04.2016 și Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 519/29.07.2014 în ce privește partea ce depășește cuantumul de 19,60 al procentului „p” aferent trimestrului II 2014; a obligat pârâta la plata sumei de 6100 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

4.1. Împotriva Încheierii din 20 ianuarie 2017 și a Sentinței civile nr. 2675 din 20 decembrie 2019 ale Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de CNAS, prin raportare la natura juridică a Ordinului Președintelui CNAS nr.519/29.07.2014, a susținut că instanța de fond a făcut o eronată interpretare și aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c, coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în sensul în care pot face obiectul acțiunii judiciare numai actele administrative unilaterale prin care au fost aduse vătămări unei persoane, într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

Ordinul Președintelui CNAS nr. 519/29.07.2014 nu poate fi calificat drept act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004, dat fiind faptul că acesta nu este susceptibil să producă prin el însuși efecte juridice, în sensul de a naște, modifica și stinge raporturi juridice.

În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanta A SRL , prin raportare la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 430 alin. (1) și urm. Cod de procedură civilă, recurenta-pârâtă a arătat că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești sugerează faptul că o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, iar hotărârea dată în cauză se prezumă că exprimă adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de vreo altă hotărâre.

Astfel, a învederat că, în dosarul nr. x/2/2015, aflat pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta a înțeles să invoce excepția de nelegalitate a Ordinului Președintelui CNAS nr. 519/29.07.2014 prin care s-a aprobat procentul „p” aferent trimestrului II 2014, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din OUG nr.77/2011, cu modificările și completările ulterioare, excepție ce a fost respinsă de instanța de judecată.

Având în vedere cele de mai sus, conform principiului electa una via non datur recursus ad alteram, în cazurile prevăzute de lege, unei persoane i se recunoaște posibilitatea de a opta pentru sesizarea uneia dintre cele doua instanțe deopotrivă competente să rezolve cererea, nu și dreptul de a se adresa amândurora.

În ceea ce privește reținerile instanței de fond cu privire la anularea adresei CNAS nr. P/2035/18.04.2016, recurenta-pârâtă a arătat că plângerea prealabilă formulată de către reclamantă a fost respinsă întemeiat de către CNAS, aspectele învederate făcând obiectul procedurii contencioase, având deschisă astfel calea recursului jurisdicțional, în conformitate cu prevederile art. 483 și urm. C. proc. civ., și nu pe cea a plângerii prealabile, care reprezintă o procedură preliminară celei promovate în contencios administrativ, așa cum rezultă și din succesiunea art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul motivelor de recurs, a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C. proc. civ.

Instanța de fond, la pagina nr.14 (ultima pagină a hotărârii atacate) face o succintă referire, în doar două paragrafe, la elementele care au condus la pronunțarea în prezenta cauză, respectiv la faptul că din cuprinsul expertizei efectuate în prezenta cauză reiese incorectitudinea procentului „p” și la faptul că incorectitudinea datelor se coroborează cu cele reținute în Raportul de activitate al Casei Naționale de Asigurări Sociale de Sănătate pentru anul 2014.

Astfel, atât timp cât instanța de fond nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speța de față, soluția exprimată prin dispozitivul hotărârii rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei.

Mai mult, instanța de fond a reținut în mod eronat incidența în prezenta cauză a prevederilor art. 31 din OUG nr. 77/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada vizată, în situația în care art. 31 al OUG nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, astfel cum a fost completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.110/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniile sănătății și protecției sociale s-a aplicat exclusiv pentru perioada trim. I - III 2012.

Prevederile OUG nr.77/2011 au fost completate și modificate prin OG nr.17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, cu aplicare din trimestrul IV al anului 2012, prin care a fost înlăturat art. 31.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 7 din OUG nr.17/2012 prevederi aplicabile în perioada de referință cele două elemente ale formulei de calcul au următoarea formă:

CTt reprezintă valoarea consumului total trimestrial de medicamente pentru care există obligația de plată, suportată din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, raportată Casei Naționale de Asigurări de Sănătate de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate,

BAt reprezintă bugetul aprobat trimestrial, aferent medicamentelor suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, unde CTt și BAt nu includ taxa pe valoarea adăugată, iar BAt este de 1.515 milioane lei.

Prin raportare la cele de mai sus, a susținut incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, prin raportare la aceleași prevederi, a susținut că instanța de fond a constatat eronat incorectitudinea procentului „p” aferent trimestrului de referință.

Lacunar, raționamentul instanței de fond reține de plano concluziile raportului de expertiză întocmit în prezenta cauză, neraportându-se la prevederile legale aplicabile în prezenta cauză, prevederi care sunt de altfel de strictă interpretare și aplicare.

A arătat recurenta că expertul desemnat a vizualizat și a analizat în SIUI datele aferente trimestrului de referință și a constatat faptul că nu există diferențe între valoarea acestora și valoarea cuprinsă în Ordinul Președintelui CNAS nr.519/29.07.2014 prin care a fost stabilită valoarea procentului „p" pentru trimestrul II 2014.

La punctul 2 al ordinului mai sus menționat se specifică în mod expres faptul că valoarea menționată la punctul nr.1 al acestuia, referitor la consumul total de medicamente, este aceea raportată în Platforma Informatică a Asigurărilor de Sănătate, astfel că atât expertul desemnat cât și instanța de fond s-au raportat în mod greșit doar la machetele de raportare ale Ordinului președintelui CNAS nr. 927/2011 pentru aprobarea machetei de raportare de către casele de asigurări de sănătate la Casa Națională de Asigurări de Sănătate a consumului centralizat de medicamente.

În ceea ce privește obligarea CNAS la plata sumei de 6100 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă, a precizat că solicitarea acestor cheltuieli este nejustificată, având în vedere obiectul litigiului și complexitatea cauzei.

Pe rolul instanței de judecată sunt înregistrate multe dosare, având obiecte asemănătoare, astfel că în prezenta cauză nu se pune problema unui grad de dificultate sporit, existând foarte multe hotărâri judecătorești pronunțate în spețe asemănătoare.

4.2. Împotriva Încheierii din 23 iulie 2017 și a Sentinței civile nr. 2675 din 20 decembrie 2019 ale Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs reclamanta A SRL, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârilor recurate, și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare formulate și suspendarea judecării cauzei în raport de art. 412 pct.7 C. proc. civ., respectiv, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze în temeiul art. 453 C. proc. civ.

A precizat recurenta-reclamantă că instanța de fond a reținut în mod corect nelegalitatea actelor atacate în considerarea motivelor de nelegalitate intrinsecă, respectiv greșita determinare a indicelui CTt și a procentului „p”, sens în care cererea de recurs nu se îndreaptă împotriva acestor considerente ale instanței de fond, pe care le apreciază ca fiind corecte și temeinice în raport de viciile de nelegalitate analizate și de probatoriul încuviințat și admnistrat în cauză.

În schimb, cererea de recurs se îndreaptă împotriva soluției instanței de respingere a cererii de sesizare a CJUE și a soluției de respingere a motivelor de nelegalitate extrinsecă care afectează legalitatea actelor contestate, soluții nelegale și netemeinice, care se impun a fi corectate de către instanța de recurs prin decizia ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Referitor la soluția de respingere a cererii de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare, recurenta-reclamantă a susținut că, contrar celor reținute de instanța de fond, se impune a se reține că deși taxa clawback nu este o sarcină fiscală armonizată la nivel comunitar, lipsa reglementării sale la nivelul Uniunii nu are relevanță față de obiectul sesizării, sens în care amintește și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție1, care statuează că admisibilitatea unei cereri de trimitere preliminară nu este condiționată de precizarea unui text de lege concret, indicarea principiilor de drept comunitar cu privire la interpretarea cărora se naște un dubiu serios fiind suficientă, tocmai în considerarea faptului că aceste principii se bucură de o consacrare normativă expresă, cunoscută îndeobște la nivel european.

Astfel cum a arătat și dezvoltat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, stabilirea contribuției trimestriale în modalitatea efectuată de CNAS contravine principiilor de drept comunitar la care a făcut referire anterior, precum și dispozițiilor art. 34 56 alin. (1) și art. 63 cuprinse în TFUE.

Instanța de fond nu a observat, însă, că trimiterea preliminară a întrebărilor indicate în cerere este necesară pentru justa soluționare a cauzei, din moment ce modul de aplicare și determinare a taxei clawback de către CNAS conduce la o încălcare a dispozițiilor comunitare privind siguranța circuitului civil, încrederea legitimă în actele de autoritate publică și transparența administrației publice, previzibilitatea și certitudinea care ar trebui să caracterizeze materia sarcinilor fiscale, precum și libertatea de circulație a capitalurilor și a mărfurilor.

Soluția instanței constituie, astfel, o încălcare a prevederilor art. 20 și 22 C. proc. civ., nefiind exercitat de către judecător rolul activ în aflarea adevărului, aspect care reiese inclusiv din argumentația sumară expusă mai sus.

Dat fiind faptul că judecătorul național trebuie să pronunțe o hotărâre judecătorească în acord cu normele juridice incidente în cauză, fie ele naționale sau comunitare, și în contextul în care există dubii serioase cu privire la interpretarea principiilor de drept care reies din cuprinsul dispozițiilor TFUE, prin raportare situația de fapt existentă, refuzul sesizării CJUE cu o trimitere preliminară în legătură cu modalitatea de interpretare a acestor dispoziții comunitare constituie o încălcare flagrantă a rolului activ al instanței în aflarea adevărului.

Pronunțarea unei soluții juste și legale în prezentul litigiu presupunea, în primul rând, determinarea de către judecătorul național a compatibilității principiilor comunitare amintite cu modalitatea de stabilire a taxei clawback de către CNAS, dat fiind faptul că în speță: i) determinarea taxei clawback se realizează prin includerea adaosurilor comerciale (venituri care aparțin altor entități decât DAPP, respectiv distribuitorii angro și farmaciilor) în valoarea vânzărilor individuale trimestriale de medicamente; ii) există o neclaritate a legii, transpusă prin stabilirea și aplicarea greșită a taxei clawback de către CNAS; iii) din formula de calcul a taxei clawback, stabilită la art. 3 alin. (1) din OUG nr. 77/2011, rezultă că valoarea acestei taxe depinde de o serie de factori care nu sunt previzibili unui profesionist diligent; iv) determinarea taxei clawback și a elementelor care intră în componența acesteia se realizează fără a exista o transparență/ certitudine/ motivare din partea CNAS, situație care conduce la imposibilitatea determinării de către societatea reclamantă a modalității de calcul a taxei.

Astfel, pentru ca judecătorul național să poată face o astfel de analiză, prin care să aprecieze asupra compatibilității dintre modalitatea de stabilire și aplicare a taxei clawback și principiile egalității, al nediscriminării, al securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și al transparenței, consacrate la nivelul UE, era necesară clarificarea de către CJUE a modalității de interpretare și aplicare a principiilor menționate în această materie specifică (instituire și colectare taxe și impozite).

În mod evident, modalitatea de interpretare a principiilor desprinse din dispozițiile tratatelor UE are o înrâurire hotărâtoare asupra aprecierii caracterului legal al manierei de stabilire și aplicare a contribuției clawback, apreciere pe care instanța națională trebuie să o realizeze în funcție de rezultatul interpretării solicitate.

În final, considerentele instanței referitoare la întrebarea nr. 5 din cererea de sesizare a Curții de Justiție sunt greșite și ele deopotrivă. Astfel, după cum limpede se poate observa din cuprinsul cererii de înaintare a întrebărilor preliminare, reclamanta a solicitat interpretarea principiilor de drept comunitar reglementate prin actele normative primare emise la nivelul Uniunii Europene, respectiv Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referirile la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului fiind făcute în scopul de a arăta importanța și notorietatea acestor principii, consacrate atât la nivel european, cât și la nivel internațional. De altfel, principiul soluționării cauzei într-un termen rezonabil reiese, în mod indirect, din cuprinsul art. 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană și este prevăzut expres în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cadrul art. 47.

În ceea ce privește sentința recurată, recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea acesteia pentru aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 554/2004 în calificarea Ordinului nr.519/2014 ca fiind act individual, aplicare greșită care a determinat, în cascadă, respingerea motivului de nelegalitate al Ordinului vizând nepublicarea sa în Monitorul Oficial și a motivului de nelegalitate vizând nerespectarea transparenței decizionale - motiv de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante, Ordinul nr.519/2014 este un act normativ.

La baza distincției dintre un act administrativ normativ și un act administrativ individual stau atât sfera destinatarilor actului, cât și aptitudinea acestuia de a institui reguli general aplicabile, în cazul actelor normative, ori aptitudinea de a pune în aplicare reguli preexistente, în cazul actelor individuale (acte de executare a legii).

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra distincției între actele administrative individuale și cele normative, apreciind ca aceasta se realizează în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc. Astfel, actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană, sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul acestor acte. Înalta Curte a precizat că încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate nu se poate realiza prin „decuparea" unor dispoziții din acel act, afectând în acest mod caracterul unitar al acestuia, ci prin examinarea integrală a conținutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre cele două categorii de acte (Decizia nr. 1718/2013).

Aplicarea raționamentelor anterior expuse la speța dată reflectă ignorarea de către instanța de fond a destinatarilor Ordinului Președintelui CNAS - toți deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor sau reprezentanții legali ai acestora existenți la data emiterii acestuia. Astfel, raportat la mulțimea subiectelor de drept asupra cărora actul administrativ generează drepturi și obligații, având aptitudinea de a se lărgi sau de a se micșora ulterior, face ca actul în discuție să fie unul normativ.

De altfel, natura juridică a Ordinelor Președintelui CNAS în materie a fost delimitată clar în practica instanțelor de judecată, sens în care face referire la Sentința civilă nr. 3672/12.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.y/2/2015*, rămasă definitivă prin Decizia nr.3677/21.07.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

A mai invocat recurenta-reclamantă nelegalitatea sentinței recurate pentru motivare lacunară/necorespunzătoare, denegare de dreptate și aplicare greșită a normelor de drept material - art. 291 din Legea nr. 95/2006, art. 5 alin. (3) și art. 18 din Statutul Casei Naționale de Asigurări Sănătate, art. 5 alin. (1) din Statut corob. cu art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (7) din OUG nr.77/2011 - în analiza nelegalității Ordinului nr.519/2014 din perspectiva necompetenței președintelui CNAS în emiterea acestuia - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ..

În cauză, se observă lipsa examenului efectiv al argumentelor invocate de reclamantă - în concret, în ceea ce privește analiza competențelor președintelui CNAS - care fundamentează motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii recurate.

Fără a se apleca asupra argumentelor invocate, prima instanță a decis că președintele CNAS avea dreptul de a emite Ordinul atacat, considerând suficient faptul că nu există o dispoziție limitativă a atribuțiilor sale. Considerentele instanței sunt lacunare și, la fel de grav, profund greșite, raționamentul instanței permițând extinderea fără drept/injustă a atribuțiilor unui organ de conducere.

Instanța nu arată care sunt considerentele în raport de care președintele CNAS are competență materială, internă, respectiv funcțională eliminând cu o motivare necorespunzătoare acest motiv de nelegalitate formală și neanalizând capacitatea de drept administrativ a Președintelui care să îi permită emiterea ordinului contestat.

Totodată, instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material în analiza necompetenței materiale a Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate în ceea ce privește emiterea ordinului de stabilire a valorilor procentului „p" și a indicelui CTt, corespunzătoare T2/2014.

Astfel, instanța de fond nu a observat că emiterea unui ordin de stabilire a valorii procentului „p" și a consumului total trimestrial de medicamente suportat din bugetele publice - în speță, Ordinul nr. 519/2014 - nu se încadrează în atribuțiile/nu este de competența Președintelui CNAS, întrucât o asemenea atribuție nu se regăsește în niciuna dintre dispozițiile care reglementează competența acestei entități, deși, în alte cazuri, legiuitorul a făcut-o atunci când a dorit.

De asemenea, instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material în analiza necompetenței interne a Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate de a stabili/aproba procentul „p”.

Astfel cum a observat și instanța de fond, dispozițiile legale care stabilesc atribuțiile ce întră în competența internă a Președintelui CNAS, respectiv art. 291 din Legea nr. 95/2006 și art. 18 din Statutul Casei Naționale de Asigurări Sănătate, nu prevăd în mod expres și atributul stabilirii/ aprobării procentului „p".

În plus, din coroborarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Statut cu cele ale art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (7) din OUG nr. 77/2011, care stabilesc în mod expres faptul că Autoritatea este cea care stabilește și comunică datele corespunzătoare către DAPP, rezultă în mod clar că o asemenea atribuție intră în sfera competenței Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, iar nu a Președintelui CNAS.

A mai invocat recurenta-reclamantă și aplicarea greșită normelor de drept material în analiza necompetenței funcționale Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate de a emite acte administrative.

Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la atribuțiile președintelui CNAS, reținând greșit competența Președintelui CNAS de a emite ordine prin care să stabilească procentul în cauză, cu toate că, așa cum a arătat, este vorba de dispoziții speciale, de strictă interpretare, iar legiuitorul s-a preocupat, în anumite situații, să atribuie în mod expres competența Președintelui Autorității, iar nu CNAS; cu toate acestea, emiterea Ordinului de stabilire a procentului „p" nu se numără printre acestea.

În fine, recurenta-reclamanta a susținut nelegalitatea hotărârii recurate pentru motivare necorespunzătoare și pentru aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 31 alin. (1) și (2), art. 56 alin. (2), art. 148 alin. (2) din Constituția României - în analiza nelegalității Ordinului nr.519/2014 din perspectiva nemotivării corespunzătoare a modului de stabilire a valorilor procentului „p" și a indicelui Ctt aferente T2/2014 - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chiar din probatoriul încuviințat și administrat rezultă că Ordinul (și, de altfel, nici documentația la care reclamanta a avut acces) nu conține suficiente elemente pentru a permite analiza modului de stabilire a valorilor procentului „p" și a indicelui Ctt aferente T2/2014, considerentele instanței cu privire la motivarea Ordinului fiind nelegale.

Simpla comunicare a procentului „p" și a valorii aferente consumului centralizat de medicamente suportat din fondurile publice nu este suficientă, fiind necesară și o transmitere de date suplimentare, care să permită verificarea corectitudinii/acurateței calculelor efectuate în scopul determinării cuantumului contribuției datorate, atât de către contribuabil, cât și de către organele având atribuții de control - fiind incluse aici și instanțele de judecată.

5.1. Recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a depus întâmpinare la recursul formulat de către reclamantă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la recursul formulat împotriva Încheierii din 23 iulie 2019, a susținut că soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la respingerea cererii de sesizare a CJUE este temeinică și legală, întrucât în cauză nu se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la calificarea ordinului ca fiind act administrativ cu caracter normativ, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestora, având în vedere că Ordinul președintelui CNAS nr. 519/29.07.2014 nu cuprinde reglementări formulate abstract, cu caracter obligatoriu pentru un număr nedeterminat de subiecte de drept, neindentificabile, dat fiind natura specifică a contribuției trimestriale stabilită prin OUG nr.77/2011, cu completările șl completările ulterioare.

Raportat la criticile recurentei privind motivul de nelegalitate reprezentat de inexistența Ordinului în raport de lipsa publicării sale, sau a necomunicării sale, în accepțiunea în care acesta ar fi act administrativ cu caracter normativ, a precizat că Ordinul contestat de recurentă reglementează valoarea procentului ,,p” pentru ttrimestrul II 2014, valoare care este opozabilă tuturor deținătorilor de autorizație de punere pe piață care au obligația de a plăti trimestrial pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, pentru medicamentele cu sau fără contribuție personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripție medicală prin farmaciile cu circuit deschis, pentru medicamentele utilizate în tratamentul spitalicesc, precum și pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale de asigurări sociale de sănătate acordate prin centrele de dializă suportate din FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății.

De asemenea, neavând un regim juridic specific, Ordinul președintelui C.N.A.S. este motivat prin însăși natura juridică pentru care a fost emis (în baza temeiului legal preambulul acestuia) și anume prin faptul că stabilește valoarea procentului „p” care stă la baza emiterii Notificării aferentă trimestrului II 2014, contestată de recurentă.

A mai susținut recurenta-pârâtă că emiterea Ordinului nr. 519/29.07.2014 de către președintele C.N.A.S. se circumscrie atribuțiilor reglementate de legislația în materie, motiv pentru care a solicitat respingerea ca nefondate a susținerilor reclamantei referitoare la „depășirea competențelor expres și limitativ prevăzute de lege ale președintelui C.N.A.S.

5.2. Recurenta-reclamanta A SRL a depus, la rândul său, întâmpinare la recursul formulat de pârâtă, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Încheierea de ședință din 20.01.2017 este legală și temeinică cât privește respingerea cererii de suspendare a cauzei, instanța de fond reținând în mod corect, pe de parte, că obiectul celor două cauze vizează acte administrative distincte, și, pe de altă parte, că este esențial pentru soluționarea dosarului nr. x/2/2015 (care are ca obiect Adresa nr. P7342/04.09.2014 și Adresa nr. P/6260/31.07.2014 emise în baza Ordinului atacat în prezenta cauză) să fie soluționat cu prioritate prezentul dosar având ca obiect anularea ordinului.

De asemenea, încheierea recurată este legală și temeinică și în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității bazată pe susținerea că actul administrativ atacat reprezintă în realitatea o operațiune administrativă care nu produce efecte juridice proprii.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Ordinul nr.519/29.07.2014 întrunește caracteristicile actelor administrative, această calificare fiind constatată cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2/2015.

Alături de autoritatea de lucru judecat, a invocat și justețea celor constatate de către instanța de fond, Ordinul producând efecte juridice, în sensul că a dat naștere la drepturi și obligații cu caracter fiscal.

Totodată, încheierea recurată este legală și temeinică cât privește respingerea excepției autorității de lucru judecat/inadmisibilității - inexistența unei hotărâri judecătorești care să stabilească asupra legalității Ordinului nr. 519/2014 emis de CNAS.

Din perspectiva reținerii nelegalității actelor atacate, cererea de recurs formulată împotriva hotărârii recurate se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

Sentința instanței de fond s-a întemeiat pe concluziile expertizei efectuate în cauză și cu o referire la înscrisurile pe care le-a găsit relevante, abordare care respectă întocmai cerințele art. 425 C. proc. civ.

În mod judicios prima instanță a constatat nelegalitatea actelor contestate din perspectiva greșitei determinări a indicelui CTt și a procentului "p", în baza unui examen temeinic și complet al probatoriului încuviințat și a argumentelor de fapt și de drept evocate în cauză, hotărârea fiind motivată corespunzător.

În fine, recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea recurată este pe deplin legală și temeinică în ceea ce privește constatarea nelegalității intrinseci a actelor atacate.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 ci reprezintă un motiv de netemeinicie, invocând în acest sens Decizia RIL nr. 3/20.01.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/1/2019.

Recurenta-reclamanta A SRL a depus și răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă.

La termenul de judecată din 6 iunie 2023, Înalta Curte a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct.1 C. proc. civ., suspendarea judecarii recursului declarat de recurenta-reclamantă A împotriva Încheierii din data de 23 iulie 2019 și a Sentinței civile nr. 2675 din 20 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal și a recursului declarat de recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva Încheierii din data de 20 ianuarie 2017 și a Sentinței civile nr. 2675 din 20 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal.

La termenul de judecată din 2 aprilie 2024, urmare a cererii de repunere pe rol formulate de ambele părți, având în vedere pronunțarea Deciziei nr. 577/2023 de către Curtea Constituțională a României, Înalta Curte, a dispus repunerea cauzei pe rol.

Tot la acest termen de judecată, recurenta-reclamantă, a depus cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare cu privire la/ menite să ofere o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă în dezlegarea de către instanța națională a cazului, față de următoarele probleme de drept:

(a) în primul rând: compatibilitatea cu principiul securității juridice și protecției încrederii legitime a unei legislații naționale care permite aplicarea taxei clawback, în contextul în care valoarea acesteia depinde de o serie de factori care nu sunt previzibili unui profesionist diligent;

(b) în al doilea rând: compatibilitatea cu principiul transparenței a unei practici a unei autorități administrative care impune valoarea procentului "p", ce stă la baza determinării taxei clawback, fără a da posibilitatea celor obligați la plata acestei taxe de a înțelege modalitatea de determinare a acestei valori;

(c) în al treilea rând: compatibilitatea cu principiul egalității și principiul nediscriminârii a modalității de determinare a taxei clawback, și anume determinarea valorii procentului "p" prin raportare atât la consumul DAPP (obligat la taxa clawback), cât și prin raportare la consumul unor entități ne-DAPP (neobligate la plata clawback).

„Întrebarea nr. 1

Este conformă cu principiul securității juridice și protecției încrederii legitime (recunoscut la nivelul jurisprudenței CJUE1) modalitatea de aplicare a taxei clawback prevăzute la art. 1 și art. 3 alin. (2) din OUG nr. 77/2011, anume că valoarea taxei clawback depinde de o serie de factori care nu sunt previzibili unui profesionist diligent?

Întrebarea nr. 2

Este conformă cu principiul transparenței (recunoscut la nivelul jurisprudenței CJUE2 și din interpretarea art. 1 din TUE și art. 15 din TFUE) modalitatea de aplicare a taxei clawback prevăzute la art. 1 și art. 3 alin. (2) din OUG nr. 77/2011, mai exact faptul că valoarea procentului "p" (care stă la baza determinării taxei clawback) este impusă celor obligați la plata taxei clawback fără a se da acestora posibilitatea de a înțelege modalitatea de determinare a acestei valori în baza unor documente justificative care să asigure certitudinea taxei fiscale astfel impuse?

Întrebarea nr. 3

Este conformă cu principiul egalității și principiul nediscriminarii (recunoscute la nivelul jurisprudenței CJUEJ și din interpretarea art. 4 alin. (3) din TUE, art. 40 alin. (2) și art. uo din TFUE) modalitatea de determinare a taxei clawback aplicată de CNAS în temeiul OUG nr. 77/2011, și anume determinarea valorii procentului "p" (care stă la baza determinării taxei clawback) prin raportare atât la consumul Deținătorului de Autorizație de Punere pe Piață (DAPP), obligat la taxa clawback, cât și prin raportare la consumul altor entități, ne-DAPP și neobligați la palta clawback, mecanism care impune în final DAPP plata taxei clawback pentru venituri de care nu a beneficiat?”

Prin cererea de sesizare a CJUE formulată, recurenta-reclamanta a susținut îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a întrebărilor propuse, precum și faptul că sesizarea CJUE cu întrebările preliminare este necesară, iar răspunsul CJUE este util: a) pentru a clarifica dacă principiile de drept UE împiedică aplicarea taxei de clawback în situația în care aceasta din urmă depinde de o serie de factori care nu sunt previzibili unui profesionist diligent; b) pentru a clarifica dacă practica autorității administrative de a impune taxa fără a putea justifica în mod transparent modalitatea de determinare a acesteia este contrară principiului transparenței; c) pentru a clarifica daca principiile de drept UE împiedică impunerea taxei clawback pe baza unor elemente influențate nu doar de contribuabilul obligat la plata acelei taxe, ci și de alți participanți la activitățile economice, în condițiile în care cei din urmă sunt scutiți de la plata acestei taxe;

Drept consecință, s-a dispus amânarea judecării cauzei la termenul de judecată din data de 28 mai 2024.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând încheierile și sentința atacate, prin prisma criticilor formulate de recurente, a cadrului normativ aplicabil și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul recurentei-pârâte Casa Națională de Asigurări de Sănătate

II.1.1. Recursul împotriva Încheierii de ședință din 20 ianuarie.2017

Încheierea de ședință din 20 ianuarie 2017 este legală și temeinică în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2/2015.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 413 alin. (1) pct.1 C. proc. civ., potrivit căreia instanța poate suspenda judecata atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul altei judecăți, având în vedere că obiectul dosarului nr.x/2/2015 îl constituie anularea notificării nr.P/6260/31.07.2014, transmisă de CNAS către A SRL, în calitate de reprezentant legal al deținătorilor de B GMBH, C AS și D AS, prin care au fost comunicate datele necesare stabilirii contribuției claw-back pentru trimestrul II al anului 2014, precum și anularea adresei de răspuns a CNAS nr. P/7342/04.09.2014, referitoare la contestația depusă de reclamantă împotriva notificării contestate.

Faptul că în dosarul sus menționat s-a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 519/2014, care face obiectul cererii de anulare în prezentul dosar, nu poate conduce la concluzia că dezlegarea acestei cauze depinde de soluția ce urmează a se pronunța în dosarul nr.x/2/2015.

Încheierea de ședință din 20 ianuarie 2017 este legală și temeinică și în ceea ce privește respingerea excepției autorității de lucru judecat, prima instanță reținând în mod corect că nu este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele două dosare, întrucât cauza este distinctă, respectiv în dosarul nr.x/2/2017 anularea Ordinului nr.519/2014 a fost solicitată pe calea excepției de nelegalitate, dosarul având ca obiect anularea notificării nr.P/6260/31.07.2014 și anularea adresei nr.P/7342/04.09.2014, iar în cauza de față ordinul anterior menționat a fost contestat pe calea acțiunii în anulare.

În schimb, criticile recurentei-pârâtei referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererii de anulare a Ordinului Președintelui C.N.A.S. nr.519/29.07.2014 de către instanța de fond sunt întemeiate.

Prin acest ordin s-a stabilit în baza elementelor înregistrate în sistemul asigurărilor sociale de sănătate valoarea procentului „p” egal cu 20,15 prevăzut de art. 3 alin. (2) din OUG nr.77/2011, în baza căruia se calculează contribuția trimestrială, pentru trimestrul II/2014.

Întinderea acestui procent „p” a fost comunicată reclamantei recurente prin Notificarea nr. P/6260/31.07.2014, alături de valoarea consumului centralizat de medicamente pentru perioada de referință.

Pentru a-i putea fi contestată legalitatea în fața instanțelor de contencios administrativ, ordinul în discuție trebuie să îndeplinească calitățile unui act administrativ, așa cum sunt ele evidențiate de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Potrivit acestei norme actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Acest ordin nu îndeplinește exigențele unui act administrativ pentru simplul motiv că, nu produce prin el însuși efecte juridice, respectiv nu dă naștere, nu modifică și nu stinge raporturi juridice.

Prin acest act se cuantifică procentul aplicabil trimestrului de referință, pe baza metodei de calcul prevăzută de lege, care aplicat valorii aferente a consumului centralizat de medicamente definitiv, determină întinderea contribuției trimestriale datorate de fiecare contribuabil, prin declarație fiscală asumată, care este un act administrativ fiscal, conform art. 88 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Această funcție îl califică ca operațiune administrativă care precede emiterea notificării prevăzute de OUG nr. 77/2011, ce stabilește unul din elementele pe baza cărora se determină procentul „p” – element de calcul al contribuției clawback supus, alături de valoarea consumului de medicamente, comunicării către deținătorul autorizației de punere pe piață prin intermediul notificării.

Astfel, în dezacord cu punctul de vedere al judecătorului fondului, instanța de control judiciar consideră că cererea de anulare a ordinului în discuție era inadmisibilă.

Pe de altă parte, procentul „p”, astfel determinat, și în baza căruia se calculează contribuția trimestrială, reprezintă o cotă legală de impozitare, determinată pe baza formulei p = {[(E)] / CTt} x 100, prevăzute la art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr.77/2011, parametrii în funcție de care se determină fiind obiectiv stabiliți, întinderea lor nefiind de natură a vătăma drepturile sau interesele unui particular.

Variațiile acestui procent de la un trimestru la altul, care sunt influențate de diferențele trimestriale ale consumului total trimestrial de medicamente pentru care există obligația de plată prevăzută la art. 1 suportată din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, raportată Casei Naționale de Asigurări de Sănătate de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate, din care se exclude consumul pentru medicamentele prevăzute la art. 12 pentru care se încheie contracte cost-volum/cost-volum-rezultat din sume suplimentare alocate în bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, celălalt parametru fiind constant conform art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, nu-i schimbă natura legală a acestei cote de impozitare, care aplicată bazei de impozitare determină întinderea contribuției trimestriale datorate.

Dat fiind natura legală a acestei cote de impozitare, valoarea ei nu poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ, cererea reclamantei cu acest obiect fiind inadmisibilă.

În ceea ce privește motivul de recurs privitor la cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că prin Decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020 emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca urmare, nu vor fi analizate criticile din recurs care antamează chestiunea proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial acordate de prima instanță reclamantei care a câștigat procesul.

Pe de altă parte, prin admiterea recursului pârâtei, se va respinge integral acțiunea reclamantei, astfel că se va înlătura total căderea în pretenții a recurentei-pârâte și implicit obligarea acesteia la cheltuieli de judecată.

II.1.2. Recursul formulat împotriva Sentinței civile nr.2675 din 20 decembrie 2019

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate reține ca fiind fondată critica nemotivării sentinței.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 Cod de procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp.art. 22 alin. (2) și art. 425 Cod de procedură civilă. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

„În continuare, Curtea reiterează că, deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).”

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, constatând nelegalitatea actelor contestate din perspectiva greșitei determinări a indicelui CTt și a procentului "p", în baza unui examen temeinic și complet al probatoriului încuviințat și a argumentelor de fapt și de drept evocate în cauză.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct.6 Cod de procedură civilă, este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., având în vedere soluția preconizată a se da excepției inadmisibilității, prin considerentele precedente, se apreciază ca fiind de prisos a se analiza criticile recurentei-pârâte referitoare la reținerea eronată de către instanța de fond a incidenței în cauză a prevederilor art. 31 din OUG nr. 77/2011 și constatarea incorectitudinii procentului „p”, aferent trimestrului de referință.

II.2. Recursul recurentei-reclamante A SRL

II.2.1. Recursul formulat împotriva Încheierii din 23 iulie 2019

Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, pe care, ulterior, instanța națională să le aplice la contextul factual dedus judecății.

Instanța de fond, raportându-se la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și având în vedere jurisprudența constantă a CJUE, în cadrul procedurii prevăzute de acest art., a respins ca neîntemeiată cererea de sesizare a CJUE, reținând, pe de o parte, că obiectul contestației în prezentul dosar este reprezentat de modalitatea de calcul a unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli din domeniul sănătății, contribuție ce nu este reglementată la nivelul Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, că întrebările, deși din modul în care sunt formulate par a viza interpretarea unor principii din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, în realitate tind la dezlegarea unor aspecte ce țin fie de dreptul național, fie de situația de fapt dedusă judecății.

În acord cu reținerile primei instanțe, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în privința întrebărilor formulate, aspectele invocate de reclamantă nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene. Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, se reține că reclamanta tinde în realitate să obțină o „decizie de îndrumare” în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea CJUE, ceea ce evident excede competenței acestei din urmă instanțe.

Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind atributul instanței naționale.

Mai mult, în cauza de față nici măcar nu se solicită compatibilitatea actului normativ intern aplicabil – în baza căruia a fost emis actul administrativ - cu dreptul UE, ci compatibilitatea actului administrativ emis de autoritate cu principii ale dreptului european, respectiv principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, transparenței administrației, al nediscriminării și egalității. Or, instanța național