ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2014/2018

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.06.2014, reclamanta Societatea A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul reprezentanțe străine, ambasade și administrare contribuabili nerezidenți și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, - anularea Deciziei nr. 57385/13.12.2013 privind soluționarea contestației, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, prin care i-a fost respinsă contestația înregistrată la organele fiscale sub nr. x/2012; - anularea Adresei nr. x/2012 privind răspunsul formulat de Serviciul Contribuabili Nerezidenți din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București-Serviciul reprezentanțe străine, ambasade și administrare a contribuabililor nerezidenți la Cererea de acordare de dobânzi, prin care s-a dispus respingerea cererii de solicitare a dobânzilor depusă la data de 03.02.2012 și înregistrată la AFP Nerezidenți sub nr. x/2012; - recunoașterea dreptului Societății de a beneficia de dobânzi în sumă totală de 3.362.432 RON pentru soluționarea cu întârziere a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare depuse de reclamantă pentru perioada martie 2010 - februarie 2011, dobânzi ce urmează a fi calculate de la data expirării termenului legal de 45 de zile de soluționare a Deconturilor de TVA (începând cu data de 11.06.2010) până la data rambursării efective (25.11.2011) a sumei de 23.079.790 RON, reprezentând TVA admis la rambursare; - obligarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți la (i) achitarea efectivă a sumei de 3.362.432 RON cu titlu de dobândă de întârziere pentru nerambursarea în termen legal a sumei aprobate la rambursare în cuantum de 23.079.790 RON aferente Deconturilor de TVA și la (ii) efectuarea oricăror formalități privind calculul dobânzilor cuvenite Societății în sumă de 3.362.432 RON sub sancțiunea plății de penalități către Societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii acestui capăt de cerere; - plata cheltuielilor de judecată. Prin răspunsul la întâmpinările depuse de pârâtele D.G.F.P. București și D.G.R.F.P. Brașov, reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând obligarea, în solidar, a celor 3 pârâte la plata dobânzilor, conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ. 1.

Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 1653 din 10 iunie 2015, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și completată. În argumentarea recursului reclamanta a susținut următoarele: Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reclamanta recurentă susține că motivarea hotărârii instanței de fond nu respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Hotărârea recurată nu cuprinde nicio analiză pretențiilor reclamantei și nu prezintă motivele concrete pentru care argumente acesteia nu au fost considerate întemeiate. În acest sens, din analiza considerentelor criticate nu rezultă care sunt elementele de fapt și de drept ce au condus la adoptarea soluției de respingere, lipsind cu desăvârșire orice descriere a raționamentelor ce au condus instanța la concluzia netemeiniciei pretențiilor formulate. Din contră, ansamblul considerentelor denotă o preluare de tip "copy paste" a susținerilor intimatelor din cuprinsul întâmpinării (și, de altfel, al tuturor actele emise de intimate în cursul procedurii de soluționare a Cererii de dobânzi), fără nicio referire la motivele pentru care instanța a considerat că aceste afirmații ar trebui prevaleze în fața argumentelor de nelegalitate invocate de reclamantă. Hotărârea recurată nu prezintă niciun motiv pentru care prima instanță desconsiderat complet bogata jurisprudență națională și europeană în materia acordării dobânzilor pentru rambursarea cu întârziere a TVA. În acest context, judecătorul fondului avea datoria de a motiva, măcar la nivel minimal, raționamentul pentru care a decis nu aibă în vedere la analiza cauzei considerentele ce au stat la baza adoptării de că Î.C.C.J. și C.J.U.E. a numeroaselor soluții indicate expres de reclamantă. Or, în contextul în care practica Î.C.C.J. și a C.J.U.E. servește ca prim reper jurisprudențial pentru instanțele naționale, se apreciază că această omisiune a judecătorului fondului de a motiva înlăturarea aplicabilității principiilor reținute de aceste instanțe este natură să ridice serioase semne de întrebare cu privire la rigurozitatea analizei efectuate de prima instanță referitor la temeinica pretențiilor reclamantei. Prima instanță nu analizează, nici măcar tangențial, argumentele reclamantei referitoare la nelegalitățile de ordin procedural (punctul 11.2.2. din cererea de chemare în judecată), ce afectează, în opinia noastră, actele administrat fiscale atacate. În acest sens, sentința nu conține nicio referire cu privire la faptul că reclamanta a fost încadrată la categoria de risc fiscal mare fără a exista o motivare a acestei încadrări, în legătură cu faptul că organul de soluționare a contestației nu poate invoca motive noi direct în decizia de soluționare a contestației. În ce privește motivul de casare pevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamanta recurentă susține că judecătorul fondului a pronunțat o soluție în vădită contradicție cu dispozițiile legale naționale și comunitare ce reglementează dreptul contribuabililor de a obține dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA și jurisprudența constantă și unitară a ICCJ și CJUE în această materie. Prevederile legislației naționale și comunitare impun acordarea de dobânzi în cazul rambursării cu întârziere a TVA, reclamanta identificând în acest sens normele juridice aplicabile și exemplificând repere din jurisprudența Î.C.C.J. și C.J.U.E. în această materie. 1.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iunie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 12 octombrie 2017, Completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond. 1.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene În fața instanței de recurs, pentru termenul din 8 februarie 2018, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, respectiv: "Dreptul comunitar permite ca legislația națională să prevadă sau, după caz, să poată fi interpretată, în sensul că o persoană impozabilă, ce a solicitat și a obținut rambursarea excedentului de TVA, să nu poată obține din partea administrației fiscale dobânzi de întârziere aferente rambursării cu întârziere a taxei, în ceea ce privește următoarele perioade: (i) pentru perioada desfășurării controlului fiscal, deși acest control a început după expirarea termenului legal de soluționare a cererii de rambursare a taxei; pentru perioada desfășurării controlului fiscal, în ipoteza în care, după expirarea termenului legal de soluționare a cererii de rambursare, organele de control anunță demararea controlului însă îl amână la cererea contribuabiluluiș (ii) pentru perioada în care, în cursul controlului fiscal ce a debutat după expirarea termenului legal de soluționare a cererii de rambursare a taxei, controlul este suspendat: a) pe de o parte, pentru a permite contribuabilului să efectueze verificări și corecții cu privire la anumite operațiuni pentru care autoritățile fiscale constată neconcordanțe. b) pe de altă parte, pentru a permite autorităților fiscale să obțină o confirmare oficială cu privire la efectuarea de către contribuabil a unor corecții în sistemul VIES. (iii) pentru perioada cuprinsă între momentul emiterii actului administrativ de finalizare a controlului fiscal și momentul rambursării efective a taxei de către contribuabil". Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a formulat punct de vedere asupra cererii de înaintare a întrebării preliminare, solicitând respingerea acesteia, apreciind că sesizarea instanței cu privire la încălcarea unei norme de drept comunitar nu se încadrează în niciuna dintre cele două proceduri ale întrebărilor preliminare, respectiv trimiterea spre interpretarea unei norme europene de drept primar ori secundar sau trimiterea în vederea aprecierii validității unei norme de drept secundar. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți 2.1. Examinând cererea recurentei - reclamante Societatea A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, se constată că aceasta vizează interpretarea dreptului unional cu privire la împrejurarea dacă organul fiscal datorează dobânzi de întârziere pentru perioada cuprinsă între momentul expirării termenului legal de soluționare a cererii de rambursare a taxei și momentul rambursării efective a acestei taxe, dacă în acest interval de timp s-a interpus o inspecție fiscală, declanșată de organul fiscal după expirarea termenului de rambursare a taxei, inspecție care a fost suspendată pe o anumită perioadă, la cererea contribubilului, pentru a-i permite acestuia să efectueze verificări și corecții cu privire la anumite operațiuni pentru care autoritățile fiscale constată neconcordanțe, iar organului fiscal să obțină o confirmare oficială cu privire la efectuarea de către contribuabil a unor corecții în sistemul VIES. În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune", iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea." Totuși, potrivit unei practici constante a CJUE, instanța națională nu are această obligație dacă este îndeplinită una din următoarele condiții: - dacă se stabilește că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecății; - dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE; - dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Înalta Curte constată că raportat la aspectele litigioase ale cauzei, la cadrul procesual fixat prin recurs și la conținutul întrebării preliminare este incidentă condiția irelevanței. Lipsa de pertinență a întrebărilor preliminare înaintate de recurenta reclamantă este reținută de către Înalta Curte, în contextul în care motivul principal de recurs, asupra căruia este ținută a se pronunța cu prioritate, este legată de nemotivarea hotărârii instanței de fond, critică care va fi validată în cele ce urmează, pentru analiza căruia dezlegarea C.J.U.E. nu prezintă relevanță. Pe de altă parte, în contextul general al cauzei, se poate afirma că este îndeplinită și cea de a doua ipoteză, respectiv cea referitoare la faptul că prevederile unionale de care se prevalează reclamanta au făcut deja obiectul interpretării CJUE, reperele jurisprudențiale indicate prin cererea de chemare în judecată, prin cererea de recurs și chiar prin cererea de de sesizare a C.J.U.E., demonstrând cu prisosință acest lucru. Prin urmare, față de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurenta - reclamantă Societatea A.. 2.2. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Criticile formulate de recurenta - pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt întemeiate. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor. Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Din alt punct de vedere, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 înlătură arbitrariul și face posibil controlul judiciar. Sub aspectul calității motivării, orice hotărâre judecătorească trebuie să fie inteligibilă, redactată într-un limbaj clar și simplu, condiție esențială pentru a fi înțeleasă de părți și de public. Această inteligibilitate necesită o structură coerentă a hotărârii și enumerarea argumentației într-un stil clar și accesibil tuturor. Motivarea trebuie să fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții. Ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta, de natură a susține și justifica soluția adoptată. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii, care, în fapt, reprezintă o reproducere a apărărilor formulate de pârât prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond. În acest sens, deși, în cadrul criticilor privind nelegalitatea actelor administrative contestate, reclamantul aduce argumente de fapt și de drept de natură a demonstra temeinicia pretențiilor sale, precum și un număr important de exemple jurisprudențiale din practica Înalte Curți de Casație și Justiție sau a Curți de Justiție a Uniunii Europene în materia dedusă judecății, prima instanță nu a făcut vizibile rațiunile și argumentele pentru care pretențiile și apărărilor reclamantei au fost înlăturate sau nu au format convingerea judecătorului fondului. În aceste condiții, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze reclamantei dovada că susținerile și mijloacele de apărare pe care le-a formulat prin cererea dedusă judecății au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei. Prin urmare, întrucât în cauza de față motivarea hotărârii de fond nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța și-a format convingerea asupra fondului cauzei și determină imposibilitatea instanței de recurs de a exercita controlul judiciar, se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe. 2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.