ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1845/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. 1. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul Reprezentanțe Străine, Ambasade și Administrare a Contribuabililor Nerezidenți și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a solicitat ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să dispună:

- anularea Deciziei nr. 57385/13.12.2013 privind soluționarea contestației formulată de A. emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți;

- anularea Adresei nr. x/29.03.2012 privind răspunsul formulat de Serviciul Contribuabili Nerezidenți din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - Serviciul reprezentanțe străine, ambasade si administrare a contribuabililor nerezidenți la Cererea de acordare de dobânzi prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a Cererii de solicitare a dobânzilor depusă de Societate la data de 03.02.2012 și înregistrată la AFP Nerezidenți sub nr. x/03.02.2012;

- recunoașterea dreptului societății de a beneficia de dobânzi în sumă totală de 3,362,432 RON pentru soluționarea cu întârziere a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare depuse de societate pentru perioada martie 2010 - februarie 2011, dobânzi ce urmează a fi calculate de la data expirării termenului legal de 45 de zile de soluționare a deconturilor de TVA (începând cu data de 11.06.2010) până la data rambursării efective (25.11.2011) a sumei de 23.079.790 RON, reprezentând TVA admis la rambursare prin deciziile de rambursare;

- obligarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți la achitarea efectivă a sumei de 3,362,432 RON cu titlu de dobândă de întârziere pentru nerambursarea în termen legal a sumei aprobate la rambursare în cuantum de 23,079,790 RON aferente Deconturilor de TVA precum și la efectuarea oricăror formalități privind calculul dobânzilor cuvenite Societății în sumă de 3,362,432 RON sub sancțiunea plății de penalități către societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii acestui capăt de cerere în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea 554/2004; și

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Prin sentința civilă nr. 4993 din data de 03 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 57385/13.12.2013 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți și a adresei nr. x/29.03.2012 emis de Serviciul Contribuabili Nerezidenți din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București și a obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata sumei de 3.362.432 RON cu titlu de dobândă de întârziere pentru nerambursarea în termen legal a sumei aprobate la rambursare în cuantum de 23.079.790 RON aferente deconturilor de TVA depuse de societate pentru perioada martie 2010- februarie 2011.

Totodată, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata de penalități de întârziere în cuantum de 1000 RON pentru fiecare zi de întârziere, ca neîntemeiată și a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 7450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. 1. Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 4993 din data de 03.12.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul Reprezentanțe Străine, Ambasade și Administrare a Contribuabililor Nerezidenți și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți.

Indicând circumstanțele de fapt ale cauzei, recurentele arată că a fost prelungit termenul de soluționare DNOR, până la primirea unor informații și clarificare aspecte de fapt, măsură comunicată intimatei prin adresa x/17.06.2011.

Arată că ulterior primirii răspunsului, a fost reluată inspecția fiscală, în 18.07.2011 si finalizată în 23.09.2011, constatându-se TVA de rambursat în sumele solicitate de către intimată, conform DNOR.

Menționează că procedura de rambursare și de acordare dobânzi este reglementată de OMFP 1899/2004 și susține aplicarea și natura juridică a termenului de 45 zile, pentru soluționarea cererilor depuse de către contribuabil, ca fiind un termen de recomandare, având în vedere și jurisprudența ICCJ (decizia 182/2008, pronunțată în dosarul x/2006).

Susține și aplicarea Ordinului 263/2010 privind procedura de soluționare a DNOR, precum și a Ordinului ANAF 1181/2007 privind RIF, precum și ale art. 105 privind desfășurarea activității de inspecție fiscală în baza unor programe anuale, trimestriale, lunare, aprobate, necesitatea desfășurării acestei activității la Brașov, conform cererii formulate de către intimată, ca urmare a unui volum mare de documente fiscale, neconcordanțele constatate între informațiile raportate prin VIES și cele declarate de contribuabilul A., prin declarațiile recapitulative, aspect neavut în vedere de către instanța de fond și volumul lucrărilor respectiv deconturile TVA cu sume negative și opțiune de rambursare, coroborat cu numărul personalului din cadrul inspecției fiscale, ca și elemente de natură să justifice timpul necesar soluționării cererilor de rambursare ., Alte elemente de natură să justifice timpul necesar soluționării decurg din faptul că notele de restituire TVA de către Activitatea de Metodologie și Administrarea Veniturilor Statului - Serviciul Reprezentante Străine, Ambasade și de Administrare a Contribuabililor Nerezidenți, (întocmite în baza concluziilor Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/27.09.2011 și a deciziilor de rambursare), rambursându-se către A., suma de 23.079.790 RON, conform notei de modificare a Instrucțiunilor nr. 802520/03.07.2009 privind rambursarea lunară a TVA propusă de președintele A.N.A.F și aprobată de ministrul finanțelor publice, prin care se precizează:

(...) începând cu luna noiembrie 2009 principiile utilizate în selecția de rambursare a deconturilor cu decizie de rambursare sunt următoarele:

a) suma necesară pentru rambursarea lunară se va încadra într-o sumă stabilită la nivel național de comun acord cu Direcția generală trezorerie și contabilitate publica din cadrul M.F.P.

b) selecția deconturilor care urmează a fi rambursate, conform principiilor menționate, se realizează din baza de date națională cuprinzând deconturile cu decizie de rambursare, cu ajutorul aplicației informatice pusă la dispoziție de D.G.T.I. pe principiul cel mai vechi decont se stinge primul.

d) Decontarea lunară efectivă se realizează automat la 3 termene fixe, respectiv: Selecția deconturilor pe cele trei termene se realizează în ordinea vechimii".

Mai mult decât atât, arată că reclamanta a calculat și instanța de fond a admis dobânzi de întârziere și pentru perioada în care au solicitate informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei în soluționarea cererilor, aspect care atrage nelegalitatea hotărârii instanței de fond.

În plus, trebuie reținut și faptul că Raportul de inspecție Fiscală nr. x/27.09.2011, a fost înregistrat la D.G.R.F.P.B. sub nr. x/06.10.2011 și a intrat la Serviciul reprezentante străine, ambasade și administrare contribuabili nerezidenți în data de 10.10.2011. după data încărcării deciziilor de rambursare în SERADN, în vederea publicării raportului Deconturi cu decizii de rambursare pentru restituire, conform Selecției Naționale în luna octombrie 2011.

Deciziile de rambursare emise din SERADN în data de 19.10.2011, au fost selectate pentru restituire TVA conform Selecției Naționale pentru data de 24.11.2011, respectiv data restituirii efective a TVA către societatea A..

Face precizarea că Selecția națională se transmite lunar, conform Instrucțiunilor nr. 802.520/03.07.2009 privind rambursarea lunară a TVA, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții aplicabile la momentul rambursării TVA.

Concluzionând, se arată că motivele enumerate mai sus justifică în mod legal întârzierea în cuprinderea în planul de control a cererilor de rambursare a societății nerezidente A., prin stocul foarte mare de cereri existent în cadrul D.G.R.F.P.B, coroborat cu numărul personalului din cadrul inspecției fiscale, respectiv 4 echipe de inspectori, vechimea cererilor de rambursare, precum și termenele de restituire a sumelor aferente TVA aprobat la rambursare, conform transelor stabilite la nivel național.

Totodată, a arătat că reclamanta A. a calculat, în mod eronat dobânzi și pe perioada amânării inspecției fiscale pentru clarificarea neconcordantelor din VIES precum și de la data încheierii Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.09.2011 până la data restituirii sumelor aprobate la rambursare conform Selecției Naționale.

De asemenea, a solicitat a se avea în vedere următoarele dispoziții legale, de care instanța de fond nu a ținut cont:

Directiva 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare a fost transpusă în legislația țării noastre la pct. 49, alin. (31) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor pct. 49 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

"(21) După primirea cererii transmise pe cale electronică de autoritatea competentă din alt stat membru, organul fiscal competent din România îi comunică de îndată solicitantului, pe cale electronică, data la care a primit cererea. Decizia de aprobare sau respingere a cererii de rambursare se comunică solicitantului în termen de 4 luni de la data primirii cererii, dacă nu se solicită informații suplimentare conform alin. (22).

(22) În cazul în care organul fiscal competent din România consideră că nu are toate informațiile relevante pentru a lua o decizie privind cererea de rambursare în totalitatea ei sau privind o parte a acesteia, poate cere, pe cale electronică, informații suplimentare, inclusiv copii de pe documentele prevăzute la alin. (11), de la solicitant sau de la autoritățile competente din statul membru de stabilire, după caz, pe parcursul perioadei de 4 luni prevăzute la alin. (21). în cazul în care informațiile suplimentare sunt cerute de la o altă sursă decât solicitantul sau o autoritate competentă dintr-un stat membru, cererea se transmite prin mijloace electronice numai dacă destinatarul cererii dispune de astfel de mijloace. Dacă este necesar, se pot solicita alte informații suplimentare. Informațiile solicitate în conformitate cu prezentul alineat pot cuprinde depunerea facturii sau a documentului de import respectiv, în original ori în copie, în cazul în care există îndoieli întemeiate cu privire la validitatea sau acuratețea unei anumite cereri. în acest caz, plafoanele prevăzute la alin. (11) nu se aplică.

(23) Informațiile solicitate în temeiul alin. (22) trebuie furnizate în termen de o lună de la data la care solicitarea de informații suplimentare este primită de cel căruia îi este adresată.

(24) În cazul în care organul fiscal competent din România cere informații suplimentare, acesta comunică solicitantului decizia sa de aprobare sau respingere a cererii de rambursare în termen de două luni de la data primirii informațiilor cerute sau, în cazul în care nu a primit răspuns la cererea sa de informații, în termen de două luni de la data expirării termenului prevăzut la alin. (23). Cu toate acestea, perioada pentru luarea deciziei cu privire la cererea de rambursare, în totalitatea ei sau la o parte a acesteia, trebuie să fie întotdeauna de maximum 6 luni de la data primirii cererii de către statul membru de rambursare. în cazul în care organul fiscal competent din România cere alte informații suplimentare, acesta comunică solicitantului decizia sa privind cererea de rambursare, în totalitatea ei sau privind o parte a acesteia, în termen de 8 luni de la data primirii cererii.

(25) În cazul în care cererea de rambursare se aprobă, rambursarea sumei aprobate este efectuată cel târziu în termen de 10 zile lucrătoare de la data expirării termenului prevăzut la alin. (21) sau, în cazul în care au fost solicitate informații suplimentare sau alte informații ulterioare, a termenelor menționate la alin. (24).

(...)

(31) În cazul nerespectării termenului de rambursare prevăzut la alin. (25) se plătește o dobândă solicitantului pentru suma ce va fi rambursată după expirarea acestui termen. Dobânda se calculează începând din ziua următoare ultimei zile prevăzute pentru plată în temeiul alin. (25) până în ziua în care suma este efectiv plătită. Ratele dobânzilor sunt egale cu rata dobânzii aplicabile rambursărilor de TVA către persoanele impozabile stabilite România.

(32) În cazul în care solicitantul nu transmite organului fiscal competent din România, în termenul prevăzut, informațiile suplimentare sau alte informații solicitate, prevederile alin. (31) nu se aplică. De asemenea, prevederile alin. (31) nu se aplică până în momentul primirii de către statul membru de rambursare a documentelor care trebuie trimise pe cale electronică în temeiul alin. (11). (...) (34) Prevederile alin. (1)-(33) transpun prevederile Directivei 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 44 din 20 februarie 2008, și ale Directivei 2010/66/UE a Consiliului din 14 octombrie 2010 de modificare a Directivei Consiliului 2008/9/CE de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoare adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 275 din 20 octombrie 2010,"

Prin urmare în mod nelegal instanța de fond a apreciat că în cauză operează termenul de 45 de zile prevăzut de către art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, întrucât în prezenta cauză este vorba de o persoană impozabilă stabilită în alt stat membru decât statul membru de rambursare și prin urmare devin aplicabile dispozițiile prevăzute de pct. 49. alin. (31) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, unde se arată că termenul de rambursare este de 4 luni de la data depunerii cererii și prin urmare și termenul de acordare a dobânzilor se calculează de la data expirării acestui termen.

Față de aceste motive în fapt și în drept, din care rezultă că soluționarea deconturilor de TVA s-a efectuat în termenul legal, cu respectarea prevederilor legale incidente și a calendarului și metodologiei aprobate la nivelul ANAF, măsura respingerii cererii reclamantei A. de acordare a dobânzilor pentru rambursarea TVA cu întârziere în cuantum de 3.362.432 RON, este legală .

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., « Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat »

Raportând dispozițiile legale de mai sus la prezenta cauza, a arătat că instanța de fond în mod nejustificat a dispus obligarea instituției la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că, aceste cheltuieli de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real efectuate, în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, față de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții ce conferă prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului avocațial cuvenit prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, suma stabilită de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată, este prea mare pentru munca prestată de avocat.

Instanța de judecată are abilitatea de a cenzura cuantumul onorariului avocatului fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistență legală și fără ca un asemenea efect să se producă, fie și indirect, câtă vreme instanța de judecată trebuie să vegheze la menținerea echilibrului procesual și la asigurarea garanțiilor pentru părți a desfășurării unui proces echitabil. O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să ii fie opozabil.

În sensul acesta este și jurisprudența C.E.D.O., care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În analiza onorariului avocat, instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puțin nu îl modifică sau anulează, raportul juridic generat de încheierea lui se menține în integralitatea sa; instanța în realitate nu mărește sau micșorează onorariile avocaților, ci doar micșorează în mod corespunzător cuantumului cheltuielilor la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

În acest sens, învederează și practica Curții Europene a Drepturilor Omului (în cauza Costin contra România, Hotărârea din 26 mai 2005 și în cauza Johanna Huber contra România, Hotărârea din 21 februarie 2008) care a reținut că, cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare și efectuate real în limita unui cuantum rezonabil.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnificând faptul că, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de prestarea serviciului, acestea să nu fie exagerate.

Este adevărat faptul că nimeni nu este obligat să se apere singur, chiar dacă are cunoștințe juridice, dreptul la apărare fiind un drept recunoscut tuturor, însă prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzute în pretenții, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de se valorifica pretențiile alegate.

La aprecierea cuantumului onorariului avocațial instanța trebuie să țină seama, nu numai de valoarea pretențiilor, ci și de complexitatea cauzei (prezenta cauză fiind una de complexitate relativ redusă), precum și de munca depusă de avocat.

În ceea ce privește onorariul de avocat, menționează că în legătură cu art. 451 alin. (2) -în forma veche art. 274 alin. (3) - din C. proc. civ., Curtea Constituțională s-a pronunțat prin deciziile 401/14.07.2005 și 493/29.05.2007, arătând că este prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea-activității depuse.

A apreciat că față de cele reținute de Curtea Constituțională, cererea este justificată.

În opinia sa, condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu este îndeplinită în această cauză, întrucât instanța avea posibilitatea cenzurării acestuia, având în vedere cuantumul foarte ridicat, aceasta cu atât mai mult cu cât contractul de asistență juridică a fost încheiat între reclamantă și societatea de avocatură, instituția fiind un terț la perfectarea lui.

În sensul că partea care a căzut în pretenții este un terț la încheierea contractului s-a pronunțat și literatura de specialitate: B. - C. proc. civ. comentat și adnotat, edit. AII Beck, 2001, pag. 583.

Astfel, față de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții ce conferă prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului avocațial cuvenit prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse cât și cu valoarea pricinii, solicită modificarea sentinței recurate în sensul diminuării cheltuielilor de judecată acordate, având în vedere faptul că, în opinia sa, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond este nejustificat.

Împotriva aceleiași hotărâri judecătorești a declarat recurs și DGRFP Brașov, invocând aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția de admitere în parte a contestației și de anulare a deciziei 57385/2013 și a adresei x/2012, precum și a soluției de acordare a cheltuielilor de judecată .

Susține că nu poate fi reținută o depășire a termenului de 45 zile, în reglementarea art. 117 alin. (2) sau art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, atât timp cât a operat suspendarea, amânarea inspecției fiscale, etc.

Susține caracterul de termen de recomandare al termenului reglementat de art. 70 alin. (2), precum și ipoteza prelungirii termenului în cazul solicitării de informații suplimentare și arată, totodată, faptul că intimata s-a aflat n culpă pentru prelungirea perioadei de control iar prima instanță a invocat jurisprudență CJUE neaplicabilă în speță și a ignorat aspectele de fapt și de drept invocate în apărare .

Susține că au fost inițiate măsuri de control începând cu data primirii delegării de competență nr. 867 058 din 09.02.2011, solicitându-se declarații recapitulative și rapoarte VIES, declarație de înregistrare fiscală, etc., inspecția fiscală începând în 29.03.2011 și ca urmare a cererilor de amânare formulate de către intimată (adresa x/17.03.2011 și ulterior 2455/28.03.2011); menționează că intimata a calculat dobânzi și pentru această perioadă, dar și faptul că intimata a considerat stare de pasivitate a organelor de inspecție fiscală, ca urmare a solicitării clarificărilor cu o întârziere de 34 zile, perioadă în care organele de inspecție fiscală au verificat documentele din evidența contabilă, au verificat neconcordanțele între declarațiile de achiziții intracomunitare, achizitor și furnizor, au fost solicitate intimatei documente fiscale din care să rezulte scutirea de taxă pentru operațiuni intracomunitare și clarificare informații neconcordante, intimata formulând răspuns în 11.04.2011, dar fără clarificarea informațiilor neconcordante, timpul alocat fiind de peste 60 zile (adresa x/14.06.2011).

Arată că i-a fost comunicată intimatei reclamante (adresa x/17.06.2011) prelungirea termenului de soluționare DNOR, până la primirea informațiilor solicitate DGCIF București prin adresa x/17.06.2011 .

Menționează o a doua delegare de competență, nr. 864 147/18.05.2011 de la Direcția generală Coordonare Inspecție fiscală, precizând că i-au fost transmise DNOR pentru martie 2010, septembrie2010- ianuarie 2011, fapt ce a impus solicitarea din 26.07.2011, ca reclamanta să facă dovada scutirii de taxă a operațiunilor intracomunitare din această perioadă, reclamanta înaintând înscrisuri în 2.08.2011 și 5.09.2011 (beneficiind astfel de prelungirea termenului de soluționare DNOR); au fost solicitate informații din rapoarte și aplicații informative, inspecția fiscală fiind finalizată la 27.09.2011.

Arată că reclamanta a calculat dobânzi și pentru zilele în care a fost amânată începerea inspecției fiscale, la solicitarea sa, dar și pentru perioada în care au fost solicitate documente sau clarificări cu privire la situația de fapt fiscală .

Susține că nu se regăsesc, în considerentele instanței de fond, apărările și concluziile recurentei, iar concluziile instanței de fond nu se întemeiază pe modul în care s-a realizat inspecția fiscală .

În justificarea criticilor privind existența unei motivări expeditive a primei instanțe se formulează critici fundamentate în raport de jurisprudența comunitară potrivit căreia termenul de rambursare poate fi rezonabil prelungit, în vederea efectuării unui control fiscal, persoana impozabilă putând fi compensată prin plata dobânzilor (C-107/10), respectiv principiul neutralității sistemului fiscal al TVA impunând ca pierderile generale (de rambursarea cu întârziere, văzută ca o indisponibilizare a sumelor de bani), să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere (C-431/12), apreciindu-se că aceasta nu poate fi asociată cu starea de fapt prin care reclamanta - entitate nerezidentă și-a desfășurat activitatea în România.

Menționează că reclamanta nu este persoană juridică înregistrată la ONRC și nu are obligația de a conduce contabilitate proprie în limba română, fiind înregistrată fiscal în baza Ordinului 2157/2006 privind organizarea activității de administrare a contribuabililor nerezidenți, care nu au pe teritoriul României un sediu permanent, depunând Declarația 090 însoțită de o copie autentificată a Certificatului de înregistrare eliberat de autoritatea fiscală din Germania .

Menționează că reclamanta a fost înregistrată pe o perioadă scurtă de timp, ce nu depășește 6 luni și că și-a desfășurat activitatea fără salariați, fără resurse tehnice, materiale, respectiv fără nici un efort care implică achiziții sau livrări, iar aceasta nu poate conduce automat la recunoașterea unor drepturi, respectiv a pretențiilor formulate.

Susține și inexistența unui prejudiciu, cauzat de întârzierea soluționării deconturilor, arătând că, după achizițiile și livrările efectuate de la și către alte entități afiliate, aparținând aceluiași grup, nu poate fi reținut risc de aprovizionare, de neîncasare, sau de sancționarea unor întârzieri de plată .

Menționează că, atât în RIF, cât și în dosarul instanței nu se regăsesc situații privind furnizori restanți sau de datorii, sau prezentarea de către reclamantă a evaluării unui prejudiciu, care să fie compensat prin dobânzile solicitate .

Reluând aspectele mai sus menționate, apreciază că pretențiile reclamantei sunt inadmisibile .

Recurenta susține aplicarea art. 451 alin. (1) și (2) C. proc. civ. în ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitând exonerarea de plata cheltuielilor de judecată în fond, respingerea eventualelor cheltuieli de judecată în recurs, iar în subsidiar, reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu apărător ales, până la minimul prevăzut de legea specială aplicabilă .

Susține că nu a dat dovadă de rea-credință sau conduită neglijentă și că nu sunt întrunite condițiile art. 453-455 C. proc. civ., neexistând culpă procesuală și nici o atitudine care să genereze cheltuielile de judecată, actele întocmite și contestate fiind legale .

În concluzie arată că necesitatea reformării sentinței intervine ca urmare a existenței unui mod de calcul stabilit expres de către legiuitor, dar nesocotit de către instanță, care a aplicat un mod de calcul greșit .

Intimata pârâtă DGRFP Brașov a formulat întâmpinare solicitând admiterea recursurilor declarate de DGRFP București, dar și a propriului recurs și a arătat că își însușește criticile de nelegalitate aduse, în temeiul art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate, cu cheltuieli de judecată .

În apărare evidențiază circumstanțele de fapt ale cauzei și subliniază întârzierile (pe care le apreciază a fi semnificative) aduse cererilor de rambursare TVA, prin modul de derulare al inspecției fiscale.

Menționează că, urmare a cererii de acordare a dobânzilor datorate pentru sumele de TVA rambursate cu depășirea termenului legal (nr. x/03.02.2012), prin adresa x/29.03.2012 i s-a comunicat faptul că i-a fost respinsă cererea, apreciindu-se că nu sunt motive pentru datorarea dobânzilor de întârziere întrucât acestea au fost calculate pe perioada amânării inspecției fiscale, dar și pe perioada dintre data finalizării RIF și până la restituirea efectivă .

Indicând parcursul dosarului și făcând sinteza argumentelor recurentelor, intimata arată că sentința recurată este motivată în fapt și în drept, neputând a fi reținut motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și faptul că sentința a fost pronunțată legal, nefiind aplicabil art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Indică normele aplicabile în cauză, jurisprudența națională în materia momentului de la care încep să curgă dobânzile, precum și jurisprudența comunitară asupra interpretării art. 183 din Directiva TVA.

Invocă, ca fiind de reținut în favoarea sa și considerentele Deciziei CCR 694/2015, precum și reperele jurisprudenței ICCJ privind natura termenului de soluționare a DNOR (decizia ICCJ 6567/2013).

Susține caracterul nefondat al cererilor de recurs, ce vizează soluția dată cererii privind cheltuielile de judecată și arată că, în opinia sa, au fost corect aplicate art. 453 C. proc. civ., există culpă procesuală manifestată prin refuzul recunoașterii drepturilor sale, iar onorariul avocațial reflectă obiectiv munca depusă, prin prisma criteriilor reglementate e art. 127 din Statutul profesiei de avocat.

III . Considerentele instanței de recurs

Recurentele critică legalitatea sentinței, prin prisma soluțiilor date cererii privitoare la plata dobânzilor de întârziere, precum și cererii privitoare la cheltuielile de judecată .

Este de menționat faptul că intimata reclamantă a formulat cerere de plată a dobânzilor, precum și contestație împotriva refuzului de plată, contestație respinsă ca neîntemeiată, prin decizia de soluționare nr. 57358/13.12.2013.

Este de menționat faptul că intimata reclamantă a depus cererea de plată a dobânzilor, sub nr. x/03.02.2021, susținând nerespectarea termenului de 45 zile privind rambursarea TVA, conform DNOR depuse pentru perioada martie 2010- februarie 2011 .

Prima instanță a admis, în parte, acțiunea și a anulat decizia de soluționare a contestației, apreciind că reclamanta are dreptul la rambursarea dobânzilor aferente TVA nerestituit în termen legal, pentru perioada mai sus menționată, dar nu și dreptul la plata penalităților de întărziere solicitate .

Această soluție este criticată, de către recurente, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind susținută încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 70, coroborat cu art. 124 din Codul de procedură fiscală, ca teză de casare .

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că normele de procedură invocate părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționând încălcarea textelor de lege ce sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, în litera sau spiritul acestora sau interpretarea acestora, prea restrânsă sau dimpotrivă, prea întinsă, ori cu totul eronată, astfel instanța de fond aplicându-le greșit .

Nu este inclusă în competența Înaltei Curți, ca instanță de recurs, reaprecierea probelor pe baza cărora a fost dat dispozitivul sentinței și nici cenzurarea situației de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Temeiul în drept al cererii de acordare a dobânzilor este constituit de art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia, "pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul al dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz . Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor" .

Conform art. 70 alin. (1), cererile depuse către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, conform alin. (2), acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.

Cu privire la natura juridică a termenului reglementat la art. 70 alin. (1), recurentele susțin că acesta este un termen de recomandare și nu un termen de decădere, sau alt termen imperativ și absolut, aducând ca argument jurisprudențial, decizia ICCJ 182/2008, pronunțată în dosarul x/2006 și precizând că, prevederile alin. (2) permit prelungirea acestuia .

Prima instanță a reținut că acest termen este imperativ, prezentând argumente de jurisprudență CJUE, ulterioare pronunțării deciziei 182/2008, examinând totodată modalitatea de prelungire a acestui termen .

Potrivit art. 70 din O.G. nr. 92/2003, normă în vigoare la data solicitării de către intimată a dobânzilor pentru nerambursarea TVA, la termen, "cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate".

Natura juridică a termenului de soluționare, nu este cea susținută de către recurente, în mod corect, prima instanță statuând că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 este un termen imperativ, și nu unul de recomandare, astfel încât autoritatea fiscală are obligația să respecte acest termen, orice modificare a termenului intervenind în condițiile alin. (2) al textului, alineat ce este supus unei interpretări restrictive .

În acest sens trebuie reținut și că, potrivit art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contribuabilii au dreptul la dobândă, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz.

Prima instanță a reținut corect ca fiind aplicabile și prevederile pct. 6 din Cap. I al Ordinului MFP nr. 1857/2007, potrivit cărora solicitările de rambursare se soluționează în termen de 45 zile, în ordinea cronologică a înregistrării lor, iar în maxim 35 zile de la data depunerii DNOR, compartimentul cu atribuții de inspecție fiscală, transmite organului de specialitate dosarul solicitării, împreună cu raportul de inspecție fiscală, decizia de impunere (privind obligații suplimentare de plată) sau decizia de nemodificare bazei de impunere, după caz (lit. C), pct. 5, Cap. II).

Este de menționat și faptul că, deși se invocă în recurs, nerespectarea prevederilor din Cap. II al Procedurii de soluționare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare din 22.02.2010, aprobată prin Ordinul 263/2010, precum și a pct. 4 din OMFP 1181/2007 privind modelul și conținutul raportului de inspecție fiscală, aceste acte administrative nu conțin prevederi care să conducă la altă concluzie, decât cea reținută de prima instanță .

Astfel, potrivit pct. 6 și 7 din Cap. I al Procedurii aprobate prin Ordinul 263/2010, deconturile cu sume negative de TVA se supun procedurii de soluționare, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termenul prevăzut la art. 70 din Codul de procedură fiscală, menționându-se că aceste deconturi sunt în curs de soluționare în perioada cuprinsă între data depunerii decontului și data compensării/restituirii efective a sumelor aprobate la rambursare. Totodată, la lit. C), pct. 5 din Cap. II al Procedurii se reproduc prevederile Lit. C., pct. 5, Cap. II, inserate în Metodologia aprobată prin OMFP 1857/2007, prevăzându-se în mod expres faptul că singura posibilitate de prelungire a termenului de soluționare este aceea prevăzută la art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (lit. C), pct. 6.1).

În aceeași ordine de idei trebuie constatat și faptul că OPANAF 1181/2007 arată metoda de inspecție, obiectul acesteia, metoda de control asupra deconturilor, actele administrativ fiscale emise ulterior inspecției, precum și circuitul intern al acestora, fără a intra în coliziune cu normele mai sus menționate .

Iar faptul că inspecția fiscală se desfășoară conform planificărilor aprobate și în condițiile stabilite prin ordin al președintelui ANAF, conform art. 105 alin. (6), nu sunt relevante în cauză; activitatea de inspecție fiscală a fost delegată în octombrie 2010 iar inspecția fiscală a fost finalizată, iar cererea de rambursare a fost soluționată, în septembrie 2011, putându-se reține încălcarea termenului de soluționare reglementat de art. 70 din Codul de procedură fiscală .

Totodată, în raport de considerentele mai sus expuse, se reține și că prima instanță a determinat corect natura juridică a termenului de 45 zile, de soluționare a cererii de restituire TVA.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că recurentele susțin caracterul de termen de recomandare, susținere justificată și prin prisma jurisprudenței ICCJ indicată în prima cerere de recurs, dar care vizează textul art. 70, în vigoare în perioada pre-aderare.

Întrucât la momentul formulării cererii în litigiu, aceasta intră în sfera drepturilor și obligațiilor asumate prin acquis-ul comunitar, prima instanță a examinat jurisprudența Curții Europene de Justiție, relevantă asupra dreptului contribuabilului de a încasa dobânzi pentru restituirea cu întârziere a TVA, iar considerentele prezentate, inclusiv în ceea ce privește cenzurarea efectelor normelor de drept intern privind suspendarea sau prelungirea inspecției fiscale.

În plus, trebuie reținut faptul că ambele recurente prezintă critici privind modul de calcul al dobânzilor, justificate în primul rând prin necesitatea prelungirii termenului de soluționare, în condițiile art. 70 alin. (2), prin suspendarea inspecției fiscale, iar în cel de al doilea rând ca urmare a conduitei intimatei reclamante, exemplificată în situații în care întârzierea s-a produs din culpa sa .

Dar aceste aspecte nu prezintă relevanță prin prisma fundamentului obligației de plată a dobânzilor; acesta intervine (la data formulării cererii de plată a dobânzilor) ca urmare a depășirii unui termen rezonabil și anume a termenului prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA impune ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

Și luând în considerare prevederile art. 104 din O.G. nr. 92/2003, nu se poate reține întârzierea în soluționarea deconturilor de TVA și depășirea termenului reglementat de pct. 6 din Cap. I al Ordinului MFP nr. 1857/2007, ca urmare a conduitei intimatei (în esență, inspecția fiscală dispunându-se în octombrie 2010, finalizându-se prin raport de inspecție fiscală și decizie de impunere nr. x, decizie de nemodificare a bazei de impunere nr. x, la data de 27.09.2011).

Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentelor, faptul că principiile jurisprudenței comunitare, scoase în evidență de către instanța de fond, sunt în mod direct aplicabile speței, neputându-se face o distincție bazată doar pe calitatea de persoană nerezidentă, înregistrată fiscal în România, în vederea administrării activității de către organele fiscale interne .

Astfel, chiar dacă în cauza C-107/10, Curtea europeană de justiție verifică respectarea principiului neutralității fiscale, prin raportare la normele interne ce nuanțează data de la care sunt datorate dobânzi la o sumă reprezentând taxa pe valoarea adăugată și raportat la calitatea de contribuabil al statului membru în cauză (similar și în C-25/07) o diferență de regim juridic poate fi constatată numai în privința obiectului de reglementare al Directivei 2008/9/CE, de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoare adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare (diferență limitată la reglementarea unor termen sau condiții de formă diferite).

În rest, este suficientă calitatea de persoană impozabilă (nefăcându-se distincția între rezidenți sau ne-rezidenți), pentru a recunoaște persoanei impozabile, dreptul de a recupera în condiții adecvate totalitatea creanței care rezultă din excedentul de TVA, aceasta implicând ca rambursarea să fie efectuată într-un termen rezonabil, prin plata în numerar sau într-un mod echivalent, și ca, în orice caz, modul de rambursare adoptat să nu implice niciun risc financiar pentru persoana impozabilă. De asemenea, deși statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condițiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiții nu pot aduce atingere principiului neutralității fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe. În special, astfel de condiții trebuie să (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2001, Comisia/Italia, C-78/00, Rec., p. I-8195, punctele 32-34, precum și Hotărârea nr. 7 din 10 iulie 2008, Sosnowska, C-25/07, Rep., p. I-5129, punctul 17).

Iar respectarea neutralității fiscale implică existența unei restituiri a TVA, într-un termen rezonabil.

Din această perspectivă trebuie menționat și faptul că, prin decizia de soluționare a contestației nr. 57.385 din 13.12.2013, organul de soluționare a contestației administrative a omis să examineze caracterul rezonabil al termenului de soluționare a cererii de rambursare, mărginindu-se să constate caracterul justificat al depășirii termenului de soluționare, ca urmare a volumului mare de activitate, a volumului mare de documente fiscale supuse inspecției, a neconcordanțelor între declarațiile fiscale depuse de către intimată și informațiile transmise prin platforma VIES, precum și și prin insuficiența personalului din cadrul inspecției fiscale .

Or aceste aspecte nu sunt relevante, prin prisma condițiilor de rambursare a TVA și a obligației reglementate de art. 124 Codul de procedură fiscală .

Revenind la Directiva 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008, de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoare adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare, implementată prin pct. 49 alin. (31) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că prima recurentă susține că instanța de fond a aplicat prevederile art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, în speță operând termenele și condițiile reglementate de pct. 49 din Norme .

Această susținere este nouă, nu a fost examinată prin decizia de soluționare a contestației administrative și nu a fost invocată, ca apărare de fond, prin întâmpinarea depusă în procedura de primă instanță .

Pe de altă parte, prevederile Directivei 2008/9/CE, astfel cum au fost implementate prin pct. 49 al Normelor, nu sunt aplicabile în speță .

Astfel, persoana impozabilă nestabilită în România, astfel cum este definită de art. 2 și 3 din directiva menționată, dar și pct. 49 alin. (1) lit. a) și b) (pct. 49 introdus prin H.G. nr. 1620/2009) este persoana care, pe parcursul perioadei de rambursare nu a avut în România sediul activității sale economice sau un sediu fix de la care să fi efectuat operațiuni economice sau, în lipsa unor astfel de sedii fixe, domiciliul sau reședința sa obișnuită și care nu este înregistrată și nici nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA, în România, conform art. 153 Codul fiscal (aprobat prin Legea 571/2003, cu modificările și completările ulterioare).

După cum rezultă din Cap. III - Constatări fiscale, al raportului de inspecție fiscală, intimata are domiciliul fiscal stabilit în România și este înregistrată fiscal, intrând în administrarea Serviciului de administrare a contribuabililor nerezidenți din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București, conform Ordinului 2157/2006 .

Ca urmare, nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a pct. 49 din Norme, termenul de soluționare a deconturilor fiind, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, cel de 45 de zile, reglementat de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite, în speță, condițiile de casare a sentinței recurate, în aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta DGRFP Brașov susține nelegalitatea sentinței prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, trebuie reținut că motivarea hotărârii judecătorești se impune ca un element esențial al hotărârii judecătorești, judecătorul cauzei fiind dator să arate că a examinat fiecare pretenție sau apărare formulată de către părți și să își formuleze considerentele rezultate din procesul de analiză logică, bazat pe starea de fapt, precum și pe temeiurile în drept aplicabile, iar prin deducția logică bazată pe aceste elemente, trebuie să prezinte o concluzie care să fie suficient argumentată, pentru a convinge părțile litigante, precum și pentru a rezista controlului judiciar, în cadrul căilor de atac .

Astfel, motivarea hotărârii judecătorești constituind o garanție a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie clară, precisă, completă (cuprinzând răspunsurile la toate susținerile și apărările părților) neechivocă și să exprime justețea soluției pronunțate, prin argumentele și raționamentele juridice, precum și prin modul de aplicare a principiilor și regulilor dreptului substanțial și a celui procesual, fiind excluse formulările generale.

Dar motivarea hotărârii judecătorești nu constituie o problemă de volum, ci de calitate sau de conținut, fiind necesare considerentele decisive, eventual alternative sau subsidiare, din care să rezulte, pe de o parte, fundamentarea soluției pronunțate și înlăturarea susținerilor sau apărărilor părților, nefiind necesar ca instanța de contencios administrativ să examineze fiecare pretenție sau apărare concretă, formulată de către părți, ci să le grupeze în raport de natura juridică și similaritatea acestora și totodată nefiind necesar a respinge explicit acele susțineri și apărări care sunt vădit de neconciliat cu soluția adoptată .

Din această perspectivă, recurenta susține că instanța de fond nu prezintă o analiză a apărărilor formulate prin întâmpinare, nu prezintă o analiză a modului în care s-a realizat inspecția fiscală, prezintă o greșită aplicarea a principiilor jurisprudenței comunitare, față de calitatea intimatei și arată că pretențiile acesteia sunt inadmisibile.

Aceste susțineri sunt greșite .

Astfel, recurenta a formulat întâmpinare față de cererea de chemare în judecată susținând lipsa calității procesuale pasive a sa, în favoarea DGRFP București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, inadmisibilitatea petitului în anularea adresei x/2012 emise de Serviciul Contribuabili Nerezidenți din cadrul DGRFP București și a formulat, în esență, apărări în fapt și în drept similare celor formulate de pârâta DGRFP București .

Cu privire la cele două excepții, lipsa calității procesuale pasive și inadmisibilitatea, ceea ce omite recurenta este faptul că, în primul ciclu procesual, prin încheierea din 12.11.2014, instanța de contencios administrativ a respins cele două excepții, ca nefondate, făcând aplicarea art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Este de menționat faptul că, deși hotărârea judecătorească pronunțată în primul ciclu procesual a fost casată, cu efectele prevăzute de art. 500 C. proc. civ., prin decizia 2014 din 17 mai 2018, pronunțată de ICCJ SCAF în dosarul x/2014, casarea a avut în vedere doar nemotivarea sentinței 1653/2015 a Curții de Apel București S VIII, nu și procedura urmată în prima instanță .

Că este așa rezultă din faptul că doar reclamanta a formulat recurs, iar recursul a vizat doar sentința 1653/2015 .

Ca urmare, instanța de fond, în cel de al doilea ciclu procesual era datoare să reia procedura de judecată, în limitele stabilite prin decizia de casare, fără a se putea reține că instanța de recurs a reevaluat soluția dată celor două excepții (în esență, neexistând o cerere de recurs în acest sens).

În ceea ce privește argumentele și apărările similare celeilalte pârâte, instanța de fond prezintă o motivare completă și judicioasă și care are ca obiect legalitatea deciziei de soluționare a contestației administrative și, în exprimarea nelegalității modului de soluționare a cererii privind dobânzile datorate pentru depășirea termenului de rambursare TVA, asupra condițiilor de fond și de exercițiu asupra acestei cereri .

Or din examinarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rezultă caracterul ireconciliabil al apărărilor în fapt și în drept ale intimatelor pârâte, raportat la obiectul acțiunii formulate .

Ca urmare, nu sunt îndeplinite condițiile de casare, reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. .