ÎCCJ, decizie (scj.ro #83092)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83092) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Majorarea capitalului social. Conversia
datoriilor societății în acțiuni. Drept de preferință. Inaplicabilitate
Cuprins pe materii : Drept comercial.
Modificarea actului constitutiv
Index alfabetic : conversia datoriilor
-
drept de
preferință
-
majorare
a capitalului social
Legea
nr
.
31/1990,
art
. 127 alin. (1),
art
.
210 alin. (2),
art
. 216
Conversia datoriilor
societății în acțiuni nu reprezintă propriu-zis o compensare, ci o transformare
a creanței în acțiuni, obligația de plată a creanței de către societate
transformându-se în obligația de a emite acțiuni de o valoare egală sau într-un
anumit raport cu valoarea creanței pe care să le distribuie creditorului.
În situația majorării
capitalului social prin compensarea împrumuturilor acordate societății de către
acționarul principal (creditorul -
n.r
.), nu poate
opera dreptul de preferință, deoarece acest drept nu se poate exercita decât în
legătură cu acțiunile emise în cazul depunerii în numerar, iar nu în cadrul conversiei
datoriilor.
Secția comercială, Decizia
nr
.
2513 din 30 iunie 2010
Prin sentința
nr
. 3 din 16 februarie 2008, Tribunalul
Prahova a respins acțiunea formulată de
SIF
Muntenia
SA, în contradictoriu cu pârâta SC C.C.C. SA, acțiune ce a avut drept obiect
anularea Hotărârii AGEA din data de 24 mai 2007.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin hotărârea
contestată acționarii din cadrul pârâtei au hotărât majorarea capitalului social
de la 25.687,50 lei la 522.485 lei, prin emisiunea unui număr de 198.719
acțiuni, cumpărate în totalitate de C.D.M.
S-a mai reținut că majorarea capitalului social s-a realizat din împrumuturile
făcute de acționarul majoritar C.D.M. prin aportul acestuia conform
prevederilor contractului
nr
. 53/2000 încheiat cu
societatea.
S-a apreciat că față de dispozițiile
art
. 210 alin.
(5) din Legea
nr
. 31/1990 și ale
art
.
216 alin. (1), reclamantei nu i s-a încălcat dreptul de preferință întrucât
acest drept nu putea fi exercitat, având în vedere modalitatea în care s-a
realizat majorarea capitalului social.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca
nefondat
prin decizia
nr
. 13 din
30 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, Secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal.
În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că este
nefondată
susținerea reclamantei potrivit cu care nu și-ar
fi putut exercita dreptul de preferință pentru a-și putea conserva cota de
capital deținută la societatea pârâtă din moment ce a avut cunoștință despre
ședința AGEA și a mandatat-o pe numita R.L.C. să participe la aceasta și să
voteze împotriva operațiunii de majorare a capitalului social.
Din copia procesului – verbal de ședință rezultă că mandatara nu s-a prezentat
la adunare, dar a anunțat că operațiunea de majorare a capitalului social nu
prezintă interes pentru acționara
SIF
Muntenia
ceea ce denotă că reclamanta nu a dorit să-și exercite dreptul de preferință.
De asemenea, s-a mai avut în vedere că operațiunea de majorare a capitalului
social s-a făcut în contextul în care societatea se afla în pericol de
dizolvare ca urmare a acțiunii promovate de Registrul Comerțului de pe lângă
Tribunalul Prahova.
Pe de altă parte, instanța a apreciat că față de modalitatea în care s-a
efectuat majorarea, prin compensarea împrumuturilor acordate societății de
către acționarul principal, nu putea opera dreptul de preferință, deoarece
acest drept nu se poate exercita decât în legătură cu acțiunile emise în cazul
depunerii în numerar, iar nu în cadrul conversiei datoriilor.
S-a constatat că este
nefondată
și critica ce a vizat
pretinsa încălcare a
art
. 127 alin. (1) din Legea
nr
. 31/1990 ce nu se aplică în cazul societăților pe
acțiuni, iar în ceea ce privește sancțiunea prevăzută de lege în această
situație, prevederile
art
. 127 alin. (2) instituie
răspunderea pentru daunele aduse societății și nicidecum nulitatea Hotărârii
AGEA.
În fine, instanța de apel a înlăturat și critica privind
nerespectarea
formelor de publicitate, în sensul că nu s-ar fi publicat textul integral
privind propunerea majorării capitalului social, constatându-se că dispozițiile
art
. 117 alin. (7) din lege au fost respectate
întocmai.
Împotriva deciziei
reclamanta a declarat recurs prin care a invocat prevederile
art
. 304
pct
. 9 C.
proc
.
civ
., susținând
următoarele:
1.au fost încălcate
prevederile
art
. 211,
art
.
216 și 217 din Legea
nr
. 31/1990, reținându-se greșit
că a existat o renunțare la dreptul de preferință din partea
SIF
MUNTENIA și că
dreptul de preferință nu se poate exercita decât în legătură cu acțiunile
emise, în cazul depunerii în numerar în contul societății.
1.1. Recurenta a
susținut că instanța a aplicat greșit normele privind reprezentarea atunci când
s-a reținut că dovada renunțării la dreptul de preferință a constat în
comunicarea verbală făcută de mandatara sa, contra mandatului special comunicat
societății din care rezultă clar împuternicirea de a vota împotriva operațiunii
de majorare a capitalului social.
1.2. Instanța apelului
a interpretat și aplicat greșit
art
. 216 din Legea
nr
. 31/1990, întrucât textul nu face
nicio
distincție între tipurile de operațiuni de majorare a capitalului social,
adăugându-se la lege, fiind evident că în situația în care acordarea dreptului
de preferință nu ar fi obligatorie, împrumutarea societății și compensarea
creanțelor cu acțiuni ar fi o modalitate de eludare a dispozițiilor alin. (3)
din
art
. 216.
1.3. S-au interpretat
și aplicat greșit prevederile
art
. 127 alin. (1) din
Legea
nr
. 31/1990, reținându-se greșit că acesta nu
are aplicabilitate în cazul societăților pe acțiuni.
Prin întâmpinare,
intimata a solicitat respingerea recursului.
Analizând decizia
atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte a constatat că recursul
este
nefondat
pentru următoarele considerente:
Contrar susținerilor
recurentei, în cauză nu se constată încălcarea prevederilor legale incidente de
către instanța apelului.
În speță, adunarea generală a acționarilor a hotărât majorarea capitalului
social în forma compensării unei creanțe lichide și exigibile asupra societății
cu acțiuni (
art
. 210 alin. (2) din Legea
nr
. 31/1990).
Această operațiune juridică, denumită și conversia datoriilor societății în
acțiuni, nu reprezintă propriu-zis o compensare, ci o transformare a creanței
în acțiuni, obligația de plată a creanței de către societate transformându-se
în obligația de a emite acțiuni de o valoare egală sau într-un anumit raport cu
creanța, pe care să le distribuie creditorului.
În acest caz, în care majorarea se face prin conversia creanțelor în acțiuni,
ea beneficiază numai creditorului societății, iar acest raționament a stat și
la baza soluției date de instanța apelului atunci când a analizat prevederile
art
. 216 din Legea
nr
. 31/1990 în
cauza de față.
Așa fiind, în mod corect s-a reținut că dreptul de preferință privește exclusiv
majorarea capitalului social prin subscrierea acțiunilor noi, în schimbul unor
aporturi în numerar.
Este adevărat că
motivarea instanței de apel cu privire la interpretarea acelei rețineri din
procesul-verbal al ședinței, în sensul căreia numita L.C. – deși a fost
mandatată să participe la ședință nu s-a prezentat, dar a anunțat că
operațiunea de majorare nu prezintă interes pentru acționarul
SIF
–
excede
oarecum problematicii cauzei, însă instanța de apel nu și-a fundamentat soluția
pe această chestiune, urmând a fi înlăturată din motivarea deciziei.
Nici critica privind
interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor
art
.
127 alin. (1) din Legea
nr
. 31/1990 nu poate fi
primită, în condițiile în care
nerespectarea
interdicției instituite de textul evocat nu atrage nulitatea hotărârii adunării
generale luate cu votul acționarului aflat în conflict de interese, ci doar
atragerea răspunderii materiale a acestuia dacă prin votul său s-a format
majoritatea necesară și societatea a fost prejudiciată.
Pentru considerentele
expuse, Înalta Curte, a respins ca
nefondat
recursul,
conform
art
. 312 alin. (1) C.
proc
.
civ
.
Având în vedere dispozițiile
art
. 274 C.
proc
.
civ
., recurenta a fost
obligată să suporte cheltuielile de judecată în cuantum de 4.200 lei,
reprezentând onorariu de avocat.