ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2679/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții D.G.R.F.P. Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, să se dispună anularea deciziei de impunere nr. x/27.05.2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/27.05.2014.

Prin sentința nr. 349 din data de 9 aprilie 2015 Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a înaintat dosarul spre competentă soluționare Curții de Apel Ploiești.

Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 137 din 3 iunie 2015, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 137 din 3 iunie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs, reclamanta A. S.A., în condițiile art. 483 din Noul C. proc. civ. ( în continuare noul C. proc. civ.).

Se constată că recurenta-reclamantă A. S.A., a invocat ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la O.G. nr. 92/2003.

În esență, și reluând argumentele formulate în fața instanței de fond, recurenta- reclamantă a susținut că prin refuzul nejustificat al organului fiscal de a soluționa contestația administrativă și execitarea abuzivă a artibuțiilor conferite acesteia prin lege apreciind că astfel se încearcă o îngrădire a accesului la justiție și împingerea societății către faliment.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița nu a înțeles să formuleze întâmpinare.

Recurenta- reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit in cauză, reiterând considerentele esențiale ale sentinței.

Procedura derulată în recurs

Prin încheierea pronunțată la data de 9 mai 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A, stabilindu-se ca soluționarea căii de atac să se realizeze în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În recurs, nu s-au administrat înscrisuri noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.G.R.F.P. Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, anularea deciziei de impunere nr. x/27.05.2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/27.05.2014 emis de aceasta din urmă.

Înalta Curte constată, așadar, că obiectul prezentului litigiu îl constituie Decizia de impunere nr. x/27.05.2014 care este titlu de creanță și un act administrativ fiscal în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în sensul stabilirii obligațiilor fiscale menționate în decizie, în sarcina de plată a reclamantei.

Raționamentul constant al instanțelor a fost în esență următorul: instanța de contencios fiscal se poate învesti numai cu judecarea unei acțiuni îndreptate împotriva unei soluții fiscale definitive.

O decizie de impunere contestată nu este o soluție definitivă în sistemul căilor administrative de atac, în lipsa unei decizii administrative de soluționare numai aceasta din urmă putând face obiectul judecății în fond.

Este de menționat că, în practica instanțelor s-a mai reținut că organul administrativ de soluționare a contestației mai are și opțiunea legală de a suspenda soluționarea contestației în anumite condiții, opțiune ce nu poate fi îngrădită de faptul învestirii instanței cu o acțiune pe fond chiar în lipsa unei decizii administrative de soluționare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 218 Codul de procedură fiscală

Comunicarea deciziei și calea de atac

(1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condițiile art. 44, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacata.

(2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Art. 210

Decizia sau dispoziția de soluționare (1) În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. (2) Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este efinitivă în sistemul căilor administrative de atac.

CAPITOLUL IV Soluții asupra contestației Art. 216 Soluții asupra contestației (1) Prin decizie contestația va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. (2) În cazul admiterii contestației se decide, după caz, anularea totală sau parțială a actului atacat. (3) Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare. (4) Prin decizie se poate suspenda soluționarea cauzei, în condițiile prevăzute de art. 214.

Raționamentul constant al instanțelor, a fost în esență următorul: instanța de contencios fiscal se poate învesti numai cu judecarea unei acțiuni îndreptate împotriva unei soluții fiscale definitive (218.2). O decizie de impunere contestată nu este o soluție definitivă în sistemul căilor administrative de atac, în lipsa unei decizii administrative de soluționare (210.2), numai aceasta din urmă putând face obiectul judecății în fond. În practica instanțelor s-a mai reținut că organul administrativ de soluționare a contestației mai are și opțiunea legală de a suspenda soluționarea contestației în anumite condiții (216.4), opțiune ce nu poate fi îngrădită de faptul învestirii instanței cu o acțiune pe fond chiar în lipsa unei decizii administrative de soluționare.

Raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nu are trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ, scopul emiterii lui nefiind producerea de efecte juridice de sine-stătătoare, specifice dreptului administrativ, ci doar constată existența unor fapte și împrejurări din activitatea contribuabilului, în vederea valorificării lor prin decizia de impunere.

Raportat la petitul acțiunii și temeiul de drept invocat, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte reține caracterul inadmisibil al cererii introductive de instanță, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice…", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale "și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Așa cum se poate observa din analizarea textelor enunțate, susceptibile de a fi anulate sunt numai actele administrative definite ca atare de legea contenciosului administrativ.

De altfel, Codul de procedură fiscală face referire la obligativitatea emiterii avizului doar din perspectiva dreptului contribuabilului de a fi informat cu privire la inspecția fiscală ce urmează a se efectua și nu se referă la aviz ca la un act care ar da naștere, modifica ori stinge raporturi juridice fiscale.

Or, raportul de inspecție fiscală nu poate produce recurentei-reclamante vreo vătămare, deoarece, pe de o parte, acesta nu naște, nu modifică sau stinge raporturi juridice fiscale, iar, pe de altă parte, acesta are doar caracterul unei înștiințări, al unei corespondențe purtate de organul fiscal cu contribuabilul, pentru ca acesta să poată prezenta organelor de control toate înscrisurile existente în contabilitate și solicitate a fi analizate.

Așadar, instanța de fond analizând admisibilitatea cererii de anulare a deciziei de impunere nr. x/27.05.2014,a reținut in mod corect că titlul IX din O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală - reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ-fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, care poate fi atacată în contencios administrativ.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamantă, astfel că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile recurentei, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 137 din 03 iunie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2017.