ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2669/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 aprilie 2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 1 București, a solicitat: - anularea Deciziei nr. x/25.11.2014, prin care ANAF a soluționat contestația/plângerea prealabilă; - anularea Deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.10.2010; - exonerarea reclamantului de plata sumei de 2.050.055 RON, reprezentând TVA pentru perioada 01.04.2006 - 25.11.2007, majorări de întârziere în valoare de 2.395.923 RON și penalități de întârziere în valoare de 307.508 RON; - suspendarea executării Deciziei nr. x/25.11.2014, până la soluționarea definitiva a prezentei cauze; - obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond Prin încheierea din 13 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare astfel cum a fost precizată și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 și a deciziei de soluționare a contestației nr. x/25.11.2014, până la soluționarea definitivă a cauzei. Prin încheierea din 23 iulie 2015, instanța de fond a dispus îndreptarea din oficiu a erorilor materiale strecurate în încheierea din 13 iulie 2015, în sensul menționării numelui și prenumelui reclamantului, a adresei acestuia, precum și a numelor și sediilor pârâților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii de ședință din 13.07.2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 23 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, pârâtele susțin că, printr-o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile cumulative referitoare la cazul bine justificat și la prevenirea producerii unei pagube iminente, dispunând suspendarea executării actelor administrative. În ceea ce privește cazul bine justificat, acesta nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul unei acțiuni în anulare. Menționează în acest sens, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 2968/4.06.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2009. Paguba iminentă, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, presupune existența unui prejudiciu material viitor, dar previzibil, iar suspendarea executării actului administrativ este o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în cazul anulării, ipoteză neîndeplinită în cauză. Îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele afirmații nedovedite ale reclamantului din cererea de chemare în judecată, preluate de instanța de fond, sens în care menționează considerentele aceleiași decizii nr. 2968/4.06.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2009. Recurentele-pârâte susțin că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 privind TVA și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală, în condițiile în care reclamantul nu a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere, fiind, astfel, incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 octombrie 2015, intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din 14 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. La data de 08 august 2017, intimatul-reclamant A. a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere cu privire la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 17 ianuarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, este nefondat, pentru următoarele considerente: II.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Recurentele-pârâte au invocat, în susținerea acestui motiv de recurs, împrejurarea că reclamantul nu ar fi formulat o cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/29.10.2010, astfel încât, pronunțându-se asupra unei cereri cu care nu a fost învestită, instanța de fond ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative. Critica privind depășirea limitelor învestirii se încadrează în motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și, analizat sub acest aspect, urmează a fi respins, ca nefondat. Astfel, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că, deși în petitul acțiunii, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziei de soluționare a contestației nr. x/25.11.2014, în cuprinsul acțiunii se regăsește și solicitarea suspendării executării Deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 (pagina 21 a acțiunii - fila 97 dosar recurs). Tehnica defectuoasă de redactare a cererii de chemare în judecată nu afectează voința reclamantului în privința obiectului cererii, instanța de fond fiind învestită, fără niciun dubiu, cu cererea de suspendare a executării deciziei de impunere, astfel încât soluția a fost pronunțată în limitele învestirii și cu respectarea principiului disponibilității. II.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.", iar potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Dispozițiile art. 14 alin. (2) - (7) se aplică în mod corespunzător." Reclamantul A. a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 și a deciziei de soluționare a contestației nr. x/25.11.2014, emise de organele fiscale competente, până la soluționarea definitivă a cauzei privind anularea acestor acte administrative. Prin decizia de impunere contestată, au fost stabilite obligații de plată, în sarcina reclamantului, în sumă de 2.050.055 RON, reprezentând TVA aferent tranzacțiilor imobiliare derulate de acesta pentru perioada 01.04.2006 - 25.11.2007, precum și majorări de întârziere în valoare de 2.395.923 RON și penalități de întârziere în valoare de 307.508 RON. Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice. Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată. Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În cauză, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că argumentele reclamantului cu privire la calcularea TVA aferent tranzacțiilor imobiliare, prin ignorarea principiilor jurisprudențiale stabilite în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, precum și prin nesocotirea principiului neutralității, astfel cum a fost reținut în jurisprudența CJUE în cauza C-183/14 Salomie și Oltean, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului. În acest sens va fi avută în vedere jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, B. și Comisia CE, prin care s-a reținut că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate". Prin recursul formulat, pârâtele au susținut că nu se poate argumenta cazul bine justificat prin analizarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, acestea vizând, de fapt, fondul actului, ce face doar obiectul acțiunii în anulare. Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reținând că prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 definesc cazul bine justificat prin raportare la aspecte de fapt și de drept de natură a crea îndoieli serioase asupra legalității actului administrativ, ceea ce obligă instanța învestită cu judecarea cererii de suspendare la o analiză minimală a condițiilor de legalitate ale actului atacat. Într-adevăr, această analiză nu trebuie să depășească ceea ce este necesar în soluționarea cererii de suspendare, însă, în cauza de față, deși au susținut că prima instanță a anticipat soluția fondului acțiunii în anulare, recurentele-pârâte nu au indicat, concret, considerentele hotărârii atacate prin care s-ar fi prejudiciat fondul, limitând-se la prezentarea unor argumente generice, de ordin teoretic, aplicabile oricărei cereri de suspendare. Pe de altă parte, instanța de fond a indicat, detaliat și motivat, criteriile avute în vedere la stabilirea aparenței de nelegalitate a actelor administrative contestate, neputând fi ignorată împrejurarea că dispozițiile normative pe care se fundamentează actele administrative contestate fac obiectul unei dispute care antrenează inclusiv discuții privitoare la respectarea principiilor jurisprudenței europene. În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacate, criticile recurentelor-pârâte fiind nefondate. Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Instanța de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, că, raportat la valoarea obligațiilor de natură fiscală impuse reclamantului, punerea în executare a actelor administrative atacate, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar putea conduce la afectarea gravă a situației financiare a reclamantului și a mijloacelor sale de existență. În egală măsură, prima instanță a reținut în mod corect că, asupra bunurilor aparținând reclamantului, organele fiscale au dispus luarea măsurilor asigurătorii constând în indisponibilizarea bunurilor imobile, asigurând recuperarea debitelor fiscale, iar reclamantul a consemnat cauțiunea aferentă cererii de suspendare, a cărei valoare poate acoperi prejudiciul rezultat din executarea cu întârziere a debitului, ca urmare a admiterii cererii de suspendare. Pe de altă parte, organele fiscale nu au dovedit că reclamantul obține venituri îndestulătoare pentru a suporta, fără prejudicii importante, executarea sumelor stabilite prin decizia de impunere, aspect subliniat de instanța de fond și pe care recurentele-pârâte nu l-au combătut în mod eficient prin motivele de recurs și nici nu au prezentat probatorii suplimentare, care să invalideze concluziile primei instanțe. Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actele administrative contestate asupra situației financiare a reclamantului, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susțin recurentele-pârâte, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 84 și C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca nefondat.