ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2019

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin încheierea din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererile de intervenție accesorie formulată de intervenienta A., reținând în motivarea acestei soluții împrejurarea că nu s-a dovedit calitatea de membru UNPR de către titularul cererii de intervenție și nu s-au depus înscrisuri care să dovedească o anumită legitimare procesuală, conform dispozițiilor art. 148 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs A., care a formulat următoarele susțineri:

Recurenta susține că instanța i-a recalificat cererea, ca fiind accesorie, fără a-i da posibilitatea să își susțină punctul de vedere, deși, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, are dreptul de a formula cerere de intervenție în interes propriu, în orice stadiu al procesului civil, care implică un partid politic.

Fără a ține seama de aceste dispoziții legale, instanța a respins cererea de intervenție, motivând lapidar această soluție, deși a arătat că cererea de intervenție este formulată în interes propriu.

Legea nr. 14/2003 nu distinge în art. 20 alin. (2) în privința aplicabilității în fond sau apel, folosind sintagma "pot interveni în proces".

Mai susține recurenta că, legea specială are prioritate față de legea de drept comun, iar când legea specială nu distinge, se aplică normele generale, iar peste toate acestea, sunt obligatorii dispozițiile constituționale.

Or, prin soluția pronunțată, recurenta susține că instanța a încălcat art. 21 din Constituția României, care prevede accesul liber la justiție.

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect, se reține că excepția nulității recursului, invocată de intimatul B., prin întâmpinare, nu poate fi primită, întrucât recurenta a formulat critici care se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., respectiv cel reglementat de pct. 8, în sensul celor ce se vor arăta în continuare.

Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, invocat de recurentă în dezvoltarea motivelor de recurs, prevede: "persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun o cerere de intervenție în interes propriu, potrivit C. proc. civ."

În cauza dedusă judecății, recurenta a formulat în fața instanței de apel o cerere intitulată "cerere de intervenție în interes propriu", însă din dezvoltarea acesteia, rezultă că "susține poziția procesuală a UNPR", fiind evident din motivarea acesteia, că reprezintă o cerere de intervenție accesorie.

Instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 148 C. proc. civ., cererea de intervenție, fie principală, fie accesorie, cum a fost calificată cererea din prezenta cauză, presupune, printre altele, că cererea terțului ar fi trebuit să fie însoțită de dovada calității de membru al UNPR, pentru a justifica interesul și legitimitatea formulării unei cereri prin care se susține poziția procesuală a respectivei părți, întrucât, nedovedindu-se această calitate, nu se dovedește interesul.

Înalta Curte reține că argumentul instanței de apel este corect, întrucât, indiferent de caracterul cererii de intervenție, titularul unei astfel de cereri trebuie să justifice existența unui interes propriu de a participa în proces, aceasta constituind o condiție de admisibilitate a cererii de intervenție.

Constatând că interesul intervenientului accesoriu de a deveni parte în proces trebuie să fie un interes personal, distinct de cel al părții pe care o apără și reținând că intervenția voluntară accesorie, ca regulă generală, este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze în mod expres sfera sa de aplicare, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea recurentei, din care se desprinde concluzia că cererea sa de intervenție ar fi trebuit primită în orice condiții, pentru simplul motiv că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 prevede că se poate interveni în proces.

Intervenind în proces, terțul trebuie să justifice un interes personal în participarea la judecata procesului ce se desfășoară între alte persoane, fără a deveni un simplu apărător al părții în favoarea căreia a intervenit.

Așadar, reținând că intervenientul accesoriu trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține și având în vedere că recurenta nu a făcut dovada interesului în formularea cererii de intervenție, în mod corect instanța de apel a respins cererea, ca inadmisibilă.

De altfel, nici prin cererea cu care a învestit prezenta instanță, recurenta nu a precizat și nu a făcut dovada interesului și a folosului personal în formularea cererii de intervenție, simpla afirmație că, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, poate interveni în proces, nefiind suficientă pentru admiterea unei cereri de intervenție.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 21 din Constituția României întrucât, în reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să constituie o îngrădire a accesului la justiție, astfel cum în mod eronat susține recurenta, iar împrejurarea că instanța a dispus în consens cu prevederile procedurilor judiciare reglementate de lege nu constituie o încălcare a acestei dispoziții constituționale.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul B. și va respinge, ca nefondat, recursul formulat de A. împotriva încheierii din 18 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul B.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de intervenienta A. împotriva încheierii din 18 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta A. să plătească intimatului B. suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2019.

GGC - GV