ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 420/2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de petentul A., reținând în motivarea acestei soluții, că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 prevăd doar instituția intervenției în interes propriu, precum și faptul că, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 62 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere opunerea părții adverse cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, direct în apel.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs A., care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., a formulat următoarele susțineri:

În mod greșit a respins instanța de apel cererea sa de intervenție, cu motivarea că, în raport de dispozițiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., a existat opunerea părții adverse cu privire la formularea acestei cereri, în apel.

Recurentul susține că, la termenul de judecată din 08.11.2019, la care instanța de apel a pus în discuție admisibilitatea cererii de intervenție, toate părțile au fost de acord, mai puțin B., prin reprezentantul său convențional, avocat C., precum și D. și E., ambii prin persoana apărătorului ales.

Întrucât legea face referire la "acordul expres" al părților cu privire la încuviințarea cererii de intervenție în apel, rezultă că învoiala nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din neprezentarea părților în fața instanței de apel sau din lipsa unui răspuns al lor în acest sens.

În situația formulării unei cereri de intervenție principală în apel, dacă părțile nu sunt prezente la termen, instanța trebuie să amâne cauza, comunicând părților cererea de intervenție, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (1) C. proc. civ., cu mențiunea de a-și preciza poziția procesuală în sensul exprimării sau nu a acordului vizând depunerea cererii direct în apel.

Recurentul susține că o asemenea poziție procesuală nu poate fi exprimată prin intermediul reprezentantului convențional, fiind necesar un mandat special acordat de parte în acest sens.

Există anumite acte care pot fi îndeplinite de către avocat, chiar în lipsa unui mandat special acordat în acest sens, însă situațiile acestea au în vedere cazurile în care actele necesare păstrării dreptului clientului sunt supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp, ceea ce nu e cazul în speță.

În opinia recurentului, această neregularitate procedurală, constând în nesocotirea unor norme de procedură, atrage sancțiunea nulității hotărârii, conform cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Mai susține recurentul că, chiar și în situația în care s-ar fi apreciat conformitatea acordului exprimat de către apărătorii aleși, instanța avea posibilitatea să recalifice cererea și să o considere o cerere de intervenție accesorie formulată în interesul apelanților.

Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecații, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

În raport de aceste dispoziții legale, recurentul susține că cererea sa de intervenție în nume propriu nu putea fi respinsă, ca inadmisibilă, instanța având posibilitatea să recalifice cererea, în intervenție accesorie, astfel că, nu ar mai fi fost necesară complinirea exprimării acordului, intervenția accesorie putând fi formulată, potrivit C. proc. civ., inclusiv în căile de atac.

Recurentul susține că este membru al formațiunii politice F., fapt care presupune existența unui interes propriu în promovarea cererii de intervenție, iar, în calitate de membru al partidului care urmează sa fie absorbit prin fuziune de către B., în cazul în care hotărârea instanței de fond ar deveni definitivă, interesele sale ar fi grav lezate, prin aceea că ar pierde calitatea de membru al vechii entități politice.

Recurentul solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate și admiterea cererii de intervenție.

Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Deși recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, care constituie norma specială în materie, prevede: "persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun o cerere de intervenție în interes propriu, potrivit C. proc. civ."

În cauza dedusă judecății, recurentul a formulat în fața instanței de apel o cerere intitulată "cerere de intervenție în interes propriu", invocând faptul că "este membru F. și pronunțarea fuziunii este împotriva politicii promovate de acest partid".

Curtea de apel, constatând că este învestită cu o cerere de intervenție în interes propriu, în conformitate cu dispozițiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., a dat cuvântul părților, prin reprezentanți convenționali, pentru a-și exprima acordul cu privire la formularea unei astfel de cereri direct în apel.

Constatând că nu toate părțile și-au exprimat acordul cu privire la intervenția principală formulată în apel, instanța a respins-o ca inadmisibilă.

Critica de nelegalitate formulată de recurent, potrivit căreia, instanța de apel nu putea lua act de poziția exprimată de reprezentanții convenționali ai apelanților D. și E. și al intimatului B., întrucât aceștia nu aveau un mandat special pentru susținerea unui punct de vedere cu privire la cererea de intervenție este nefondată.

Aceasta întrucât, contractul de asistență juridică constituie un contract de mandat cu reprezentare încheiat între avocat și clientul său, acordat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața instanței, cu excepția celor menționate expres de dispozițiile art. 81 alin. (1) C. proc. civ., pentru care este necesar un mandat special.

Exprimarea dezacordului cu privire la formularea unei cereri de intervenție principală în apel nu constituie un act de dispoziție care să nu poată fi făcut de avocat în lipsa unui mandat special, astfel că se constată a fi nefondată susținerea recurentului, potrivit căreia reprezentanții convenționali (avocați) nu puteau să exprime un punct de vedere cu privire la cererea de intervenție.

Față de aceste considerente, este evident că susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 64 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a comunicat părților care nu erau prezente cererea de intervenție pentru a-și exprima poziția, este nefondată, având în vedere că refuzul exprimat de părțile prezente prin reprezentanți convenționali era suficient pentru respingerea cererii de intervenție, în raport de prevederile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd acordul tuturor părților pentru acceptarea acestei cereri, în apel.

În ce privește susținerea recurentului potrivit căreia, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să îi recalifice cererea, ca fiind intervenție în interesul altei persoane, situație în care nu ar mai fi fost necesar acordul celorlalte părți, astfel cum prevăd dispozițiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ. pentru cererea de intervenție principală, aceasta nu poate fi primită întrucât, nu acesta este sensul dispozițiilor legale menționate, iar instanța nu poate încălca principiul disponibilității, care guvernează procesul civil.

Recalificarea s-ar fi impus doar în situația în care partea însăși ar fi calificat greșit cererea, prin indicarea greșită a denumirii și a temeiului juridic. Or, în speță, intervenientul recurent a arătat clar că formulează o cerere de intervenție în interes propriu, justificând și interesul de a interveni, prin aceea că, în cazul admiterii cererii principale, și-ar pierde calitatea de membru F..

Oricum, o eventuală recalificare nu îi profita recurentului, întrucât, dacă cererea de intervenție ar fi fost recalificată de către instanță, ca fiind o intervenție accesorie, astfel cum acesta susține, cererea ar fi fost inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, care prevăd doar posibilitatea formulării intervenției principale, fiind lipsită de temei interpretarea propusă de recurent, în sensul că aceste prevederi speciale ar face trimitere numai la termenul de depunere al intervenției principale.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de A. împotriva încheierii din 8 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 8 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2020.

GGC - GV