ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 158/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 16 noiembrie 2018 pronunțată în Dosar nr. x/2016 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind aplicabilitatea art. 64 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, referitor la cererile de intervenție formulate în materia partidelor politice, formulată de intimatul A.; a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenție accesorie formulate de B., C., D., E., F., G., H., I., J., Ș. și K..

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., titularii cererilor de intervenție F., L., C., K., J., B., G. și reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Cererile formulate de F., L., B., conțin critici identice, în sensul că:

- În mod greșit și în lipsa părții care nu a fost prezentă la judecată pentru a-și susține punctul de vedere, au fost recalificate cererile de intervenție principale, ca fiind cereri de intervenție accesorie, în condițiile în care titularii lor, în calitate de membri N., au susținut ideea rămânerii în ființă a N.;

- În mod greșit au fost respinse cererile de intervenție, ca inadmisibile, în condițiile în care potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 orice persoană interesată poate formula o cerere de intervenție în interes propriu în materia partidelor politice, în fond sau în apel, întrucât legea nu distinge, fiind astfel încălcat dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României.

În ceea ce îi privește pe recurenții C. și G., aceștia susțin că în mod greșit le-a fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul N., parte originară în proces. Arată că instanța putea face fie aplicarea normei speciale reprezentată de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, recalificând cererea drept una principală, care putea fi formulată în orice fază a procesului, fie aplicarea dreptului comun, potrivit căruia intervenția accesorie poate fi făcută în orice stadiu al procedurii, având în vedere că au dovedit un interes personal, în sensul că drepturile lor ar putea fi afectate prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare a părții în favoarea căreia intervin.

Recurentul Ș. a solicitat admiterea cererii sale de intervenție accesorie, susținând că, potrivit legii speciale, în calitate de membru N., putea formula cereri de intervenție oricând în cursul procesului, în susținerea poziției procesuale a intimatului N..

Prin recursurile declarate de intervenienții accesorii E. și H., ambele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., conținând critici identice, se arată că:

- Încheierea recurată încalcă dispozițiile art. 61 alin. (3), art. 63 alin. (2) C. proc. civ. [motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], întrucât apelantul M., în favoarea căruia s-a intervenit, avea calitatea de parte în dosar, astfel că cererea de intervenție accesorie era admisibilă;

- Încheierea recurată încalcă dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice [motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.], întrucât cererea de intervenție accesorie sprijină poziția procesuală a părții, astfel că acesteia nu i se poate produce o vătămare, cererea neputând fi prohibită de dispozițiile speciale ale Legii nr. 14/2003, care fac trimitere doar la termenul de depunere a intervenției principale, nespecificând dacă și în ce condiții se poate formula cerere de intervenție accesorie, fiind aplicabile dispozițiile dreptului comun sub acest aspect;

- Încheierea recurată încalcă dispozițiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 [motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], în sensul că în mod greșit cererea de intervenție a fost calificată de instanță drept accesorie, iar nu principală, în condițiile în care în materia partidelor politice orice persoană care justifică un interes poate formula cerere de intervenție principală.

Recurentul A. a formulat recurs împotriva considerentelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de apel nu a dat o calificare corectă cererilor formulate direct în apel ca fiind cereri de intervenție principală și că a constatat aplicabil art. 64 C. proc. civ., în detrimentul dispozițiilor speciale derogatorii ale Legii nr. 14/2003 privind partidele politice, fapt ce a permis depășirea termenului procedural de soluționare a căii de atac prevăzut de legea specială și termenul rezonabil pentru acest gen de cauze. Apreciază că încheierea conține considerente contrare normelor de procedură aplicabile, iar calea de atac menționată în dispozitiv este nelegală față de calificarea adecvată ce trebuia dată cererilor formulate direct în apel și care nu pot fi considerate "intervenții". Totodată recurentul a solicitat aplicarea sancțiunii amenzii judiciare prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., recurenților intervenienți pentru exercitarea cu rea credință a unei căi de atac vădit netemeinice și obligarea acestora, în baza art. 189 C. proc. civ., la plata către reclamant a sumei de 11.000 euro cu titlu de prejudiciu moral ca urmare a faptei sancționate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Sentința nr. 115/DEC/P/19.09.2016 pronunțată în Dosar nr. x/2016 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de petenții A. și N.; a dispus înregistrarea în Registrul Special al Partidelor Politice a protocolului de fuziune prin absorbție a partidului N. de către A. și a documentelor ce au stat la baza aprobării fuziunii; a luat act de modificările intervenite în Statutul A. aprobate prin Congresul partidului la data de 20.07.2016 și a dispus înregistrarea acestor modificări în Registrul Special; a dispus radierea partidului N. din Registrul Partidelor Politice; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție formulată de intervenientul M.; a luat act de renunțarea la cererea de intervenție formulată de intervenientul O.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel intervenienții P. și M.

Cu prilejul judecării apelului, numiții L., B., F., K. au formulat cereri intitulate "de intervenție în interes propriu" prin care susțin poziția procesuală a apelantului intervenient M., iar numiții C., J., G., Ș. au formulat cereri de intervenție accesorii în favoarea N.. De asemenea, numiții E. și H. au formulat cereri de intervenție, pe care nu le-au calificat, dar cu concluzii de admitere a apelului intervenientului M., iar numitul D. a formulat cerere de intervenție, solicitând respingerea apelului.

Instanța de apel a calificat, prin încheierea de ședință din data de 31.07.2018, cererile formulate de B., E., C. ca fiind cereri de intervenție accesorie în favoarea apelantului intervenient, iar celelalte cereri au fost calificate, la rândul lor, ca cereri de intervenție accesorie prin încheierea din data de 9.11.2018.

Prin încheierea din data de 16.11.2018, Curtea de Apel a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile privind cererile de intervenție formulate în materia partidelor politice, respectiv la aplicabilitatea art. 64 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, formulată de intimatul A., cu motivarea că problema de drept în privința căreia se solicită sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu reprezintă, în sensul art. 519 C. proc. civ., o problemă de drept a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, nu este nouă, chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acesteia și nu face obiectul unui recurs în interesul legii. Art. 64 alin. (4) C. proc. civ. vizează condițiile de exercitare a căii de atac împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție, iar art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 vizează modalitatea procedurală în care terții pot interveni în procesul în care se solicită soluționarea unor cereri referitoare la partidele politice, conform art. 38 alin. (2) raportat la art. 25 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003.

Au fost respinse ca inadmisibile și cererile de intervenție accesorie, instanța de apel reținând că dispozițiile speciale ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 prevăd expres posibilitatea formulării doar a unei cereri de intervenție principală în materia partidelor politice, dispoziții ce nu disting în privința aplicabilității în fond față de apel. Instanța de apel a apreciat că, reglementând restrictiv posibilitatea terților de a interveni în proces doar prin formularea unei cereri principale de intervenție, legiuitorul a avut în vedere faptul că formularea de apărări în calea cererilor de intervenție accesorii, nu se justifică, deoarece poate conduce la încălcarea termenului prevăzut de lege, atare solicitare fiind întemeiată doar atunci când terțul pretinde pentru sine dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta, cum este cazul intervenienților principali.

În subsidiar, față de dispozițiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a mai reținut că prezentul litigiu nu se dispută între părțile originare ale procesului, cererile de intervenție accesorii formulate în sprijinul apelantului-intervenient fiind inadmisibile la rândul lor.

Cu privire la cererile de recurs declarate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții K. și J. nu au înțeles să achite taxa de timbru reglementată de dispozițiile art. 25 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, deși li s-a pus în vedere această obligație procedurală, motiv pentru care, în baza art. 197 C. proc. civ., instanța va anula recursurile declarate de aceștia ca netimbrate.

Recurenții F., L., B. au criticat soluția instanței de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenție cu motivarea că, în mod greșit și în lipsa lor, cererile principale de intervenție pe care le-au formulat au fost calificate ca accesorii, deși, prin acestea, se urmărea valorificarea unui drept propriu reprezentat de ideea rămânerii în ființă a N.. În acest sens recurenții susțin că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, orice persoană interesată poate formula o cerere de intervenție în interes propriu în materia partidelor politice, în fond sau în apel, întrucât legea nu distinge, prin soluția pronunțată de instanța de apel, fiindu-le încălcat dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României.

Înalta Curte va respinge critica referitoare la greșita calificare a cererilor drept accesorii, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul are abilitatea legală de a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Faptul că recalificarea cererilor de intervenție s-a făcut în lipsa titularilor nu poate fi imputat instanței în condițiile în care nu exista o obligație legală de a cita pentru termenul de judecată o persoană care nu are calitatea de parte în proces, dimpotrivă, interesul participării la dezbaterea asupra cererii de intervenție, pentru a fi ascultat, în vederea accederii la o astfel de calitate, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. civ., revenea solicitantului.

Evaluând conținutul cererilor formulate de intervenienții F., L., și B. și intitulate "de intervenție principală" de către titulari, se reține că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că acestea nu susțin un drept propriu ci, astfel cum înșiși intervenienții s-au exprimat, apără exclusiv poziția procesuală a intervenientului principal M. care a invocat aspecte de nelegalitate ale procesului de fuziune. Prin urmare, chiar dacă cererile au fost formulate de recurenți în calitate de membri ai N., nu au fost dezvoltate considerente din care să rezulte că ar pretinde pentru sine dreptul dedus judecății.

În plus, este pertinentă aserțiunea instanței de apel în sensul că intervenția nu a fost făcută într-un proces care se judecă între părțile originare. În acest sens este de reținut că, potrivit art. 65 alin. (2) C. proc. civ., prin admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu a numitului M. în procedura cu caracter necontencios derulată în fața instanței de fond, acesta a devenit parte în proces, preluând procedura în starea în care se afla la acel moment, dar nu a dobândit calitatea de parte originară, calitate pe care să o conserve și în calea de atac a apelului, această calificare putând fi atribuită, în cauză, doar inițiatorilor procedurii de înregistrare a documentului de fuziune în Registrul partidelor politice.

Totodată, deși este reală susținerea recurenților în sensul că potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 orice persoană interesată poate formula o cerere de intervenție în interes propriu în materia partidelor politice, această dispoziție nu este aplicabilă în cauză în maniera în care o susțin recurenții, întrucât pe de o parte, astfel cum s-a precizat anterior, instanța are obligația procedurală de a califica în mod corect o cerere în funcție de conținutul acesteia, nefiind ținută de denumirea pe care partea a dat-o cererii sale, iar, pe de altă parte, textul de lege, fiind cuprins într-o normă specială, este de strictă și restrictivă interpretare și aplicare, neputând primi valențele arătate de recurenți.

În acest sens, se constată că dispozițiile Legii nr. 14/2003 privind partidele politice, conțin, sub aspectul normelor de procedură, dispoziții derogatorii de la dreptul comun, ce nu pot fi completate, în măsura în care instituie reguli incompatibile, din rațiuni de celeritate, urmărită de legiuitor la instituirea procedurii, cu normele de drept comun.

Astfel, din interpretarea sistematică a textului de lege, respectiv a art. 38 (ce reglementează înregistrarea protocolului de fuziune prin absorbție) coroborat cu dispozițiile art. 25, art. 18 alin. (2) și (3) și art. 20 - 21, rezultă că în procedura de înregistrare sau modificare a actelor constitutive ale partidelor politice, este reglementată doar posibilitatea formulării unei intervenții în interes propriu exclusiv în fața tribunalului, în faza necontencioasă, intervenție ce se comunică persoanelor ce au semnat cererea de învestire inițială a instanței. Aceste persoane, precum și titularii cererii de intervenție sunt singurii care dobândesc legitimitate procesuală pentru a formula apel, cale de atac a cărei judecată se derulează într-un termen scurt, defipt de lege.

Prin urmare, în condițiile în care legea limitează, de o manieră explicită, forma și stadiul procesual în care se formulează cereri de intervenție, nu se poate considera că această dispoziție se complinește cu dreptul comun în materie, astfel că, în apel, nu pot fi formulate niciun fel de cereri de intervenție în interes propriu sau accesorii, aceasta fiind opțiunea legiuitorului întemeiată pe rațiuni de celeritate. Câtă vreme orice persoană interesată, în favoarea căreia Legea nr. 14/2003 prevede în cuprinsul art. 18 alin. (2) și (3), forme de publicitate extinse cu privire la existența pe rolul instanței a unei cereri referitoare la partidele politice, poate formula cerere de intervenție în interes propriu în fața instanței de fond și poate ataca soluția pronunțată de aceasta, nu se poate reține încălcarea dreptului de acces la instanță, invocată de recurenți.

Pentru aceleași considerente va fi respins și recursul declarat de numiții C., Ș. și G., care au susținut că cererea de intervenție accesorie în favoarea N. este admisibilă, Înalta Curte apreciind ca fiind incompatibilă cu caracterul derogatoriu al reglementării în materia partidelor politice, dispoziția din dreptul comun care permite intervenția accesorie în tot cursul judecăți, inclusiv în căile extraordinare de atac, neavând relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că partea, în favoarea căreia a fost formulată, este cea originară.

Cu privire la recursurile declarate de numiții E. și H., nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 pct. 5 sau 8 C. proc. civ. Astfel, într-o primă critică, aceștia consideră că cererea de intervenție accesorie era admisibilă întrucât apelantul în favoarea căruia s-a intervenit avea calitatea de parte în dosar. Critica va fi respinsă întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, prin admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu a numitului M., acesta a devenit parte în proces, fără a dobândi, însă, și calitatea de parte originară.

Recurenții mai susțin că dispozițiile speciale ale Legii nr. 14/2003, fac trimitere doar la termenul de depunere al intervenției principale, nespecificând dacă și în ce condiții se poate formula cerere de intervenție accesorie, fiind aplicabile dispozițiile dreptului comun sub acest aspect. Această aserțiune este lipsită de temei legal, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, dispozițiile legii speciale, în ceea ce privește regimul cererilor de intervenție, sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind incompatibile cu aplicarea dreptului comun în această situație.

Va fi respinsă și critica referitoare la calificarea greșită a cererii de intervenție ca fiind accesorie, în condițiile în care, susțin recurenții, în materia partidelor politice orice persoană care justifică un interes poate formula cerere de intervenție principală. Este adevărat că cererile formulate nu au fost calificate inițial de către acești doi recurenți, instanța fiind cea care, evaluând conținutul lor, a procedat la încadrarea juridică a acestora, dar, astfel cum s-a arătat anterior, este atributul instanței să dea o calificare corectă cererii, raportând conținutul acesteia la norma de drept aplicabilă.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva considerentelor de recurentul A., acesta a invocat dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susținând în esență că încheierea conține considerente contrare normelor de procedură aplicabile iar calea de atac menționată în dispozitiv este nelegală. În acest sens, recurenta consideră că instanța de apel trebuia să califice cererile formulate direct în apel ca fiind cereri de intervenție principală și să constate inaplicabile dispozițiile art. 64 C. proc. civ., în detrimentul dispozițiilor speciale derogatorii ale Legii nr. 14/2003 privind partidele politice.

Deși s-a invocat lipsa de interes în promovarea recursului, Înalta Curte apreciază că, prin recurs, se critică raționamentul instanței de apel care, considerând inadmisibilă cererea de intervenție accesorie, nu ar fi trebuit să facă aplicarea art. 64 C. proc. civ., ci să considere această cerere neavenită, un act procedural inexistent, care nu are deschisă o procedură judiciară de atac la instanța ierarhic superioară. Prin urmare, recurentul urmărește un interes actual și legitim, motiv pentru care această condiție de fond este îndeplinită.

Critica, ce nu tinde la modificarea soluției de inadmisibilitate, va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. astfel cum a indicat recurentul, fiind o problemă de interpretare a unei norme procedurale referitoare la admisibilitatea căii de atac.

Nu se poate reține că raționamentul instanței de apel ar duce la concluzia inexistenței unei căi de atac, astfel cum este susținută de recurent, întrucât instanța de apel, odată ce a calificat cererile de intervenție ca fiind accesorii, le-a analizat atât din perspectiva legii speciale în concurs cu dreptul comun, pentru a atrage, în mod corect, concluzia inadmisibilității, cât și a regimului căilor de atac al încheierilor prin care se respinge o cerere de intervenție, regăsit în dispozițiile art. 64 C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte ca respinge recursurile ca nefondate.

În ceea ce privește cererea de aplicare a unei amenzi judiciare recurenților intervenienți și de obligare a acestora la plata de daune morale pentru exercitarea cu rea credință a unei căi de atac vădit netemeinice, aceasta urmează a fi respinsă, câtă vreme nu s-a făcut dovada relei credințe a părții care și-a exercitat dreptul procesual la acțiune, supunând cenzurii instanței de control judiciar critici de nelegalitate în ceea ce privește soluția dată de instanța de apel demersului lor judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrate, recursurile declarate de titularii cererilor de intervenție K., J. împotriva încheierii din 16 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., prin reprezentant legal președinte Q. cu sediul procesual ales la Cabinet de Avocat R., în București, str. x, și de titularii cererilor de intervenție F., I., C., B., G., Ș., E., H., împotriva încheierii de ședință din 16 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant N., prin reprezentant legal președinte S., intimatul-intervenient M., intimat-apelant P.

Respinge cererea de aplicare a sancțiunii amenzii judiciare și de obligare a recurenților intervenienți la plata daunelor morale formulate de intimatul-reclamant.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 30 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV