ÎCCJ, decizie (scj.ro #82600)

Cerere de restituire a imobilului. Dovada dreptului de proprietate în

temeiul Legii nr.10/2001

Deoarece

Legea nr.10/2001 nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului

de proprietate al persoanei îndreptățită a cere restituirea imobilelor, sunt

aplicabile regulile de drept comun, respective cele întâlnite în materi

acțiunii în revendicare imobiliară.

Secția civilă, decizia nr.978 din 12 martie 2003

Prin notificarea nr. 74 din 20 ianuarie

2001 M.G. a cerut, în temeiul Legii nr. 10/2001, ca Societatea Comercială

„S.O.” SA Craiova să-i restituie în natură magazia prevăzută în acțiune.

Societatea notificată, prin adresa nr. 793

din 31 august 2001,  nu a fost de acord cu cele solicitate, cu motivarea

că are “un drept de administrare și folosire a imobilului (magaziei) conform

hotărârii judecătorești nr. 1678/1999 rămasă definitivă și a certificatului de

proprietate nr. 1107 2535 – anexa nr. 2 – suprafață 630,77 mp”.

La data de 17 octombrie 2001, reclamanta a

chemat în judecată pe pârâta SC „S.O.” SA, pentru a fi obligată, în temeiul

art. 3, 23, 24 pct. 8 și 51 din Legea nr.10/2001, să-i restituie în natură

magazia la care s-a referit.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că: imobilul ce solicită a fi restituit în natură a aparținut în proprietate

străbunicului său – P.F., decedat în anul 1945; refuzul pârâtei de a restitui

în natură magazia este nejustificată, iar hotărârea judecătorească prin care

societatea a obținut administrarea și folosința imobilului nu-i este opozabilă.

Tribunalul Olt, secția civilă, prin

sentința nr. 269 din 5 decembrie 2001, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Apelul promovat împotriva acestei

sentințe de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Craiova – secția civilă,

care, prin decizia nr. 80 din 6 iunie 2002, a schimbat hotărârea tribunalului,

a admis acțiunea și a obligat pe pârâta să-i restituie în natură magazia.

Împotriva deciziei dată în apel a declarat

recurs pârâta, care a criticat hotărârea în temeiul următoarelor motive de

casare: reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului

revendicat; nu s-a probat modalitatea prin care imobilul a intrat în

proprietatea Statului întrucât procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al

orașului Corabia, întocmit la data de 20 aprilie 1950 prin care, în baza

Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, a intrat în

proprietatea Statului un imobil al cărui proprietar nu a fost identificat, iar

din documentul citat nu rezultă că imobilul naționalizat este cel care formează

obiectul dosarului; magazia revendicată nu a fost clar individualizată, nefiind

specificate nici valoarea estimativă a acesteia.

Recursul este fondat.

După efectuarea procedurii prelabile

prevăzută de Legea nr.10/2001, reclamanta  s-a adresat instanței de

judecată pentru a se dispune restituirea în natură a unui imobil (magazie) care

a aparținut în proprietate străbunicului său –   și pe care

reclamanta pretinde că îl succede ca unică moștenitoare. În dovedirea acțiunii

reclamanta a depus la dosar un înscris intitulat “Buletinul Clădirilor și

Locuințelor” din care rezultă că în urma recensământului din anul 1941 a fost

înscris cu o clădire (magazie) în orașul Corabia,  construcția fiind de

350 mp, din scândură și acoperită cu tablă. A mai depus reclamanta

procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al orașului Corabia din 20 aprilie

1950 din care rezultă că în baza Decretului nr.92/1950 a fost trecută în

proprietatea Statului, prin naționalizare, o magazie, fostă proprietatea unui

număr de șapte persoane, printre care și F.P. nefiind însă individualizat bunul

naționalizat și nu s-a stipulat căruia dintre cei șapte proprietari ar fi

aparținut imobilul.

Potrivit art. 22 din Legea nr.10/2001

“actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare ………”.

Deoarece textul citat nu conține prevederi

speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei

îndreptățite asupra imobilelor solicitate și, eventual, a calității sale de

moștenitor al fostului ori adevăratului proprietar, înseamnă că sunt aplicabile

regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite în materia acțiunii în

revendicare imobiliară.

Întrucât textul vorbește de “actele

doveditoare ale dreptului de proprietate”, prin acestea se înțeleg înscrisurile

constatatoare ale unui act juridic civil,  jurisdicțional sau

administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și

care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care

îl invocă. Astfel, constituie titluri de proprietate: actele juridice

translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, contractul de

întreținere, etc.; actele juridice declarative, ca împărțeala judiciară sau

tranzacția; hotărârile judecătorești de partaj, de constatare a uzucapiunii

imobiliare (acte jurisdicționale declarative), ordonanțele de adjudecare,

hotărârile judecătorești prin care este suplinit consimțământul debitorului

obligației de a încheia un contract etc.

Din această perspectivă, înscrisul

intitulat “Buletinul Clădirilor și Locuințelor” și care s-a încheiat în urma

unui recensământ, nu reprezintă în sensul legii “act doveditor al dreptului de

proprietate”, deoarece el atestă o simplă situațiune de fapt rezultată din

recenzare adică dintr-o operațiune de evidență îndeplinită prin numărarea și

descrierea unor bunuri sau persoane,  neconstituind, deci, titlu de

proprietate. Desigur, înscrisul exibat de reclamantă poate fi folosit în

completarea probatoriului în măsura în care se întregește cu înscrisuri

originale (titluri de proprietate), dar buletinul clădirilor, prin el însuși,

nu poate avea forța probantă a actelor juridice enunțate, exempli gratia, mai

sus.

Față de aceste considerente, recursul

pârâtei se privește ca fondat și, urmare a admiterii lui, vor fi casate

hotărârile pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același

tribunal, pentru ca instanța de trimitere să solicite reclamantei titlul de

proprietate al autorului P.F.

Întrucât bunul revendicat nu a fost

dobândit de reclamantă în nume propriu, ci se pretinde doar în temeiul

calității de succesor, instanțele au omis să pună în vedere reclamantei să facă

dovada acestei calități. De regulă, dovada calității de moștenitor se face cu

certificatul de moștenitor, hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

iar, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea

moștenirii. Or, în cauză, reclamanta a depus numai acte de stare civilă, fără a

proba că a acceptat succesiunea părinților săi, pentru a dovedi apoi că aceștia

au acceptat moștenirea antecesorilor pe linie directă până la autorul comun,

probatorii care vor fi administrate în rejudecare.

În situația în care reclamanta va face

dovada calității procesuale active, atât în privința titlului de proprietate al

autorului, cât și în considerarea calității de unic succesor legal, instanța de

trimitere urmează a stabili, pe bază de dovezi, modalitatea și titlul în baza

căruia nemișcătorul a fost trecut în proprietatea statului și va dispune

efectuarea unei expertize de specialitate în scopul identificării și

individualizării imobilului revendicat, situație ce se va stabili în raport de

conținutul titlului de proprietate al autorului reclamantei.