ÎCCJ, decizie (scj.ro #82600)

Cerere de restituire a imobilului. Dovada dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.10/2001 Deoarece Legea nr.10/2001 nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățită a cere restituirea imobilelor, sunt aplicabile regulile de drept comun, respective cele întâlnite în materi acțiunii în revendicare imobiliară. Secția civilă, decizia nr.978 din 12 martie 2003 Prin notificarea nr. 74 din 20 ianuarie 2001 M.G. a cerut, în temeiul Legii nr. 10/2001, ca Societatea Comercială „S.O.” SA Craiova să-i restituie în natură magazia prevăzută în acțiune. Societatea notificată, prin adresa nr. 793 din 31 august 2001, nu a fost de acord cu cele solicitate, cu motivarea că are “un drept de administrare și folosire a imobilului (magaziei) conform hotărârii judecătorești nr. 1678/1999 rămasă definitivă și a certificatului de proprietate nr. 1107 2535 – anexa nr. 2 – suprafață 630,77 mp”.

La data de 17 octombrie 2001, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta SC „S.O.” SA, pentru a fi obligată, în temeiul art. 3, 23, 24 pct. 8 și 51 din Legea nr.10/2001, să-i restituie în natură magazia la care s-a referit. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că: imobilul ce solicită a fi restituit în natură a aparținut în proprietate străbunicului său – P.F., decedat în anul 1945; refuzul pârâtei de a restitui în natură magazia este nejustificată, iar hotărârea judecătorească prin care societatea a obținut administrarea și folosința imobilului nu-i este opozabilă. Tribunalul Olt, secția civilă, prin sentința nr. 269 din 5 decembrie 2001, a respins ca neîntemeiată acțiunea. Apelul promovat împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Craiova – secția civilă, care, prin decizia nr. 80 din 6 iunie 2002, a schimbat hotărârea tribunalului, a admis acțiunea și a obligat pe pârâta să-i restituie în natură magazia.

Împotriva deciziei dată în apel a declarat recurs pârâta, care a criticat hotărârea în temeiul următoarelor motive de casare: reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat; nu s-a probat modalitatea prin care imobilul a intrat în proprietatea Statului întrucât procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al orașului Corabia, întocmit la data de 20 aprilie 1950 prin care, în baza Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, a intrat în proprietatea Statului un imobil al cărui proprietar nu a fost identificat, iar din documentul citat nu rezultă că imobilul naționalizat este cel care formează obiectul dosarului; magazia revendicată nu a fost clar individualizată, nefiind specificate nici valoarea estimativă a acesteia.

Recursul este fondat. După efectuarea procedurii prelabile prevăzută de Legea nr.10/2001, reclamanta s-a adresat instanței de judecată pentru a se dispune restituirea în natură a unui imobil (magazie) care a aparținut în proprietate străbunicului său – și pe care reclamanta pretinde că îl succede ca unică moștenitoare. În dovedirea acțiunii reclamanta a depus la dosar un înscris intitulat “Buletinul Clădirilor și Locuințelor” din care rezultă că în urma recensământului din anul 1941 a fost înscris cu o clădire (magazie) în orașul Corabia, construcția fiind de 350 mp, din scândură și acoperită cu tablă. A mai depus reclamanta procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al orașului Corabia din 20 aprilie 1950 din care rezultă că în baza Decretului nr.92/1950 a fost trecută în proprietatea Statului, prin naționalizare, o magazie, fostă proprietatea unui număr de șapte persoane, printre care și F.P.

nefiind însă individualizat bunul naționalizat și nu s-a stipulat căruia dintre cei șapte proprietari ar fi aparținut imobilul. Potrivit art. 22 din Legea nr.10/2001 “actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare ………”. Deoarece textul citat nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate și, eventual, a calității sale de moștenitor al fostului ori adevăratului proprietar, înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite în materia acțiunii în revendicare imobiliară.

Întrucât textul vorbește de “actele doveditoare ale dreptului de proprietate”, prin acestea se înțeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Astfel, constituie titluri de proprietate: actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, contractul de întreținere, etc.; actele juridice declarative, ca împărțeala judiciară sau tranzacția; hotărârile judecătorești de partaj, de constatare a uzucapiunii imobiliare (acte jurisdicționale declarative), ordonanțele de adjudecare, hotărârile judecătorești prin care este suplinit consimțământul debitorului obligației de a încheia un contract etc. Din această perspectivă, înscrisul intitulat “Buletinul Clădirilor și Locuințelor” și care s-a încheiat în urma unui recensământ, nu reprezintă în sensul legii “act doveditor al dreptului de proprietate”, deoarece el atestă o simplă situațiune de fapt rezultată din recenzare adică dintr-o operațiune de evidență îndeplinită prin numărarea și descrierea unor bunuri sau persoane, neconstituind, deci, titlu de proprietate.

Desigur, înscrisul exibat de reclamantă poate fi folosit în completarea probatoriului în măsura în care se întregește cu înscrisuri originale (titluri de proprietate), dar buletinul clădirilor, prin el însuși, nu poate avea forța probantă a actelor juridice enunțate, exempli gratia, mai sus. Față de aceste considerente, recursul pârâtei se privește ca fondat și, urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, pentru ca instanța de trimitere să solicite reclamantei titlul de proprietate al autorului P.F. Întrucât bunul revendicat nu a fost dobândit de reclamantă în nume propriu, ci se pretinde doar în temeiul calității de succesor, instanțele au omis să pună în vedere reclamantei să facă dovada acestei calități.

De regulă, dovada calității de moștenitor se face cu certificatul de moștenitor, hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii. Or, în cauză, reclamanta a depus numai acte de stare civilă, fără a proba că a acceptat succesiunea părinților săi, pentru a dovedi apoi că aceștia au acceptat moștenirea antecesorilor pe linie directă până la autorul comun, probatorii care vor fi administrate în rejudecare.

În situația în care reclamanta va face dovada calității procesuale active, atât în privința titlului de proprietate al autorului, cât și în considerarea calității de unic succesor legal, instanța de trimitere urmează a stabili, pe bază de dovezi, modalitatea și titlul în baza căruia nemișcătorul a fost trecut în proprietatea statului și va dispune efectuarea unei expertize de specialitate în scopul identificării și individualizării imobilului revendicat, situație ce se va stabili în raport de conținutul titlului de proprietate al autorului reclamantei.