ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 978/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC “

S.O.”SA Craivoa  împotriva deciziei nr. 80 din  6 iunie 2002  a Curții de Apel

Craiova, secția civilă.

La apelul

nominal  s-au prezentat: recurenta-pârâtă SC “ S.O.”SA Craiova, prin consilier

juridic P.L. și intimata-reclamantă M.G., reprezentată de avocat B.V..

Procedura

completă.

Consilier juridic

P.L. solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Avocat B.V.

pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

notificarea nr. 74 din 20 ianuarie 2001 M.G. a cerut, în temeiul Legii nr.

10/2001, SC ” S.O.” SA Craiova restituirea în natură a magaziei nr. 23 situată

în orașul Corabia, str. Cerealelor.

Societatea

notificată, prin adresa nr. 793 din 31 august 2001,  nu a fost de acord cu cele

solicitate de M.G. cu motivarea că are “un drept de administrare și folosire a

imobilului (magaziei) conform hotărârii judecătorești nr. 1678/1999 rămasă

definitivă și a certificatului de proprietate nr. 1107 2535 – anexa nr. 2 –

suprafață 630,77 m.p.”.

La data de 17

octombrie 2001, reclamanta M.G. a chemat în judecată pe pârâta SC “ S.O.”SA,

pentru a fi obligată, în temeiul art. 3, 23, 24 pct. 8 și 51 din Legea

nr.10/2001, să-i restituie în natură magazia nr. 23 situată în orașul Caracal,

str. Cerealelor.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul ce solicită a fi restituit în natură

a aparținut în proprietate străbunicului său – P.F., decedat în anul 1945. P.F.

a avut ca moștenitoare pe fiica P.M., căsătorită cu D.T., căsătorie din care a

rezultat D.E.. Aceasta din urmă a fost căsătorită cu P.T.. Din căsătoria celor

doi s-a născut reclamanta P.G., căsătorită M.

Susține

reclamanta că refuzul pârâtei de a restitui în natură magazia ce a aparținut în

proprietate lui P.F. este nejustificată, iar hotărârea judecătorească prin care

societatea a obținut administrarea și folosința imobilului nu-i este opozabilă.

Investit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Olt – secția civilă, prin sentința nr. 269 din

5 decembrie 2001, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei M.G..

Pentru a

hotărî astfel instanța de fond a reținut și motivat că reclamanta nu a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat întrucât simpla copie

a buletinului clădirilor și locuințelor care atestă o situație existentă în

anul 1941 nu face dovada dreptului pretins în justiție. Pe de altă parte, a

motivat instanța de fond imobilul “nici nu este bine determinat ca vecinătăți”

și nu s-a făcut proba modalității de preluare a acestui imobil de către

persoanele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Apelul

promovat împotriva acestei sentințe de reclamanta M.G. a fost admis de Curtea

de Apel Craiova, secția civilă, care, prin decizia nr. 80 din 6 iunie 2002, a

schimbat în tot hotărârea tribunalului, a admis acțiunea reclamantei și a

obligat pe pârâta SC “ S.O.”SA să-I restituie în natură magazia nr. 23, situată

în Corabia, str. Cerealelor, cu vecinătățile: N – SC Romvag Caracal, S-V-E-

Consiliul Local Corabia.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada

dreptului de proprietate și a vocației sale succesorale “din buletinul

clădirilor și locuințelor al orașului Corabia din anul 1941 rezultă că P.F.

figura ca proprietar al unei magazii de cereale, construită în anul 1920 din

scândură și acoperită cu tablă, având o suprafață de 350 m.p. Motivarea

Tribunalului Olt că acest act nu face dovada dreptului de proprietate al

autorului P.F. este greșită, cu atât mai mult cu cât mențiunile din acest act

se coroborează cu cele din procesul verbal încheiat la 20 aprilie 1950 prin

care magazia proprietatea lui P.F. a devenit proprietatea Statului, în baza

Decretului nr. 92/1950”.

Împotriva

deciziei dată în apel în termen legal a declarat recurs pârâta SC “ S.O.”SA –

Craiova care a criticat hotărârea în temeiul următoarelor motive de casare:

reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului

revendicat; nu s-a probat modalitatea prin care imobilul a intrat în

proprietatea Statului întrucât procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al

orașului Corabia, întocmit la data de 20 aprilie 1950 prin care, în baza

Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, a intrat în

proprietatea Statului un imobil al cărui proprietar nu a fost identificat, iar

din documentul citat nu rezultă că imobilul naționalizat este cel care formează

obiectul dosarului; magazia revendicată nu a fost clar individualizată, nefiind

specificate nici valoarea estimativă a acesteia.

Recursul este

fondat, în sensul considerentelor care succed:

După

efectuarea procedurii prelabile prevăzută de Legea nr.10/2001, reclamanta M.G.

s-a adresat instanței de judecată pentru a se dispune restituirea în natură a

unui imobil (magazie) care a aparținut în proprietate străbunicului său – P.F.

și pe care reclamanta pretinde că îl succede ca unică moștenitoare. În

dovedirea acțiunii reclamanta a depus la dosar un înscris intitulat “Buletinul

Clădirilor și Locuințelor” din care rezultă că în urma recensământului din anul

1941 P.F. a fost înscris cu o clădire (magazie) în orașul Corabia, str.

Cerealelor nr. 16, construcția fiind de 350 m.p., din scândură și acoperită cu

tablă. A mai depus reclamanta procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al

orașului Corabia din 20 aprilie 1950 din care rezultă că în baza Decretului

nr.92/1950 a fost trecută în proprietatea Statului, prin naționalizare, o

magazie, fostă proprietatea unui număr de șapte persoane, printre care și F.P.,

nefiind însă individualizat bunul naționalizat și nu s-a stipulat căruia dintre

cei șapte proprietari ar fi aparținut imobilul.

Potrivit art.

22 din Legea nr.10/2001 “actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi

depuse ca anexe la notificare ………”.

Deoarece

textul citat nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate și,

eventual, a calității sale de moștenitor al fostului ori adevăratului

proprietar, înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele

întâlnite în materia acțiunii în revendicare imobiliară.

Întrucât

textul vorbește de “actele doveditoare ale dreptului de proprietate”, prin

acestea se înțeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil,

jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau

declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate

în favoarea persoanei care îl invocă. Astfel, constituie titluri de

proprietate: actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul,

donația, contractul de întreținere, etc.; actele juridice declarative, ca

împărțeala judiciară sau tranzacția; hotărârile judecătorești de partaj, de

constatare a uzucapiunii imobiliare (acte jurisdicționale declarative),

ordonanțele de adjudecare, hotărârile judecătorești prin care este suplinit

consimțământul debitorului obligației de a încheia un contract etc.

Din această

perspectivă, înscrisul intitulat “Buletinul Clădirilor și Locuințelor” și care

s-a încheiat în urma unui recensământ, nu reprezintă în sensul legii “act

doveditor al dreptului de proprietate”, deoarece el atestă o simplă situațiune

de fapt rezultată din recenzare adică dintr-o operațiune de evidență

îndeplinită prin numărarea și descrierea unor bunuri sau persoane,  neconstituind,

deci, titlu de proprietate. Desigur, înscrisul exibat de reclamantă poate fi

folosit în completarea probatoriului în măsura în care se întregește cu

înscrisuri originale (titluri de proprietate), dar buletinul clădirilor, prin

el însuși, nu poate avea forța probantă a actelor juridice enunțate, exempli

gratia, mai sus.

Față de aceste

considerente, recursul pârâtei se privește ca fondat și urmare a admiterii lui,

vor fi casate hotărârile pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

același tribunal, pentru ca instanța de trimitere să solicite reclamantei

titlul de proprietate al autorului P.F..

Întrucât bunul

revendicat nu a fost dobândit de reclamantă în nume propriu, ci se pretinde

doar în temeiul calității de succesor, instanțele au omis să pună în vedere

reclamantei să facă dovada acestei calități. De regulă, dovada calității de

moștenitor se face cu certificatul de moștenitor, hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, iar, în lipsa acestora, prin orice probe scrise din

care rezultă acceptarea moștenirii. Or, în cauză, reclamanta a depus numai acte

de stare civilă, fără a proba că a acceptat succesiunea părinților săi, pentru

a dovedi apoi că aceștia au acceptat moștenirea antecesorilor pe linie directă

până la autorul comun, probatorii care vor fi administrate în rejudecare.

În situația în

care reclamanta va face dovada calității procesuale active, atât în privința

titlului de proprietate al autorului, cât și în considerareacalității de unic

succesor legal, instanța de trimitere urmează a stabili, pe bază de dovezi,

modalitatea și titlul în baza căruia nemișcătorul a fost trecut în proprietatea

statului și va dispune efectuarea unei expertize de specialitate în scopul

identificării și individualizării imobilului revendicat, situație ce se va

stabili în raport de conținutul titlului de proprietate al autorului P.F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de pârâta SC “ S.O.”SA Craiova împotriva deciziei nr. 80 din

6 iunie 2002

a Curții de Apel Craiova, secția

civilă.

Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 269 din 5

decembrie 2001 a Tribunalului Olt, secția civilă și trimite cauza pentru

rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  12 martie  2003.