ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4585/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4585/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj, secția civilă, la data de 26 iunie 2009 sub nr.

8575/63/2009, reclamanta V.M. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la

restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. F.B.

Prin Sentința nr. 375

din 23 noiembrie 2009, Tribunalul Dolj, secția civilă, a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin notificarea nr. 754/N/2001,

reclamanta a solicitat Primăriei municipiului Craiova restituirea în natură a

imobilului situat în Craiova, str. F.B., iar aceasta a emis Dispoziția nr.

19408 din 22 octombrie 2007, prin care a dispus înaintarea dosarului de

notificare prin care se solicită restituirea în natură unității deținătoare,

respectiv pârâtei din prezenta cauză.

La data de 9 ianuarie

2008, reclamanta a acționat această societate în judecată, în cadrul Dosarului

înregistrat la Tribunalul Dolj sub nr. 982/63/2008 solicitând obligarea pârâtei

să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură, iar în subsidiar, în cazul în care pârâta refuză

restituirea în natură, instanța să analizeze cererea în temeiul art. 21 din

Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 106 din 22 aprilie 2008 a fost

admisă în parte cererea, fiind obligată pârâta să emită dispoziție motivată,

conform Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 526

din 9 iunie 2008, comunicată reclamantei cu confirmare de primire la data de 11

iunie 2009, pârâta a dispus înaintarea Dosarelor de notificare conexate nr.

754/N/2001 și 73/N/2002, prin care se solicită restituirea în natură sau

acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, str. F.B., către

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Dispozițiile art. 1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilesc regula restituirii în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Potrivit art. 21

alin. (1) din lege, imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanei

îndreptățite, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare, dacă erau deținute, la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, de o societate comercială la care statul era acționar ori asociat

majoritar.

S-a reținut că pârâta

este o societate comercială cu capital integral privat, a cărei privatizare s-a

realizat prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 18 decembrie 1997,

anterior deci intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul prin Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului deținând doar 2 acțiuni, cu o valoare

neînsemnată. Pârâta a emis decizia menționată anterior în baza dispozițiilor

art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestor prevederi legale, de

la regula restituirii în natură s-a prevăzut o excepție, pentru situația în

care societatea comercială în patrimoniul căreia se află imobilul era integral

privatizată la data intrării în vigoare a legii, caz în care măsurile

reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat

privatizarea.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că în prezenta cauză este aplicabilă această dispoziție

legală, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului notificat, ci numai

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ce urmează a fi propuse de

către instituția publică ce a efectuat privatizarea - fostul F.P.S., conform

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 18 decembrie 1997 (actualmente

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), considerente pentru care

acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la

solicitările formulate de reclamantă după rămânerea dosarului în pronunțare s-a

reținut că nu pot fi avute în vedere de instanță, fiind vorba de o modificare a

acțiunii, peste termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 146

din 5 mai 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă,

constatând că sentința instanței de fond este legală și temeinică, fiind la

adăpostul oricăror critici.

Prin Decizia nr. 5245

din 17 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de

reclamanta V.M., a fost casată decizia din apel, a fost admis apelul declarat

de reclamantă, a fost desființată sentința și s-a trimis cauza pentru

rejudecare la același tribunal.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a reținut că, atât instanța de fond, cât și cea de

apel au ignorat evoluția în timp a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001

devenit art. 29 după modificare și decizia obligatorie a Curții

Constituționale.

De asemenea, nu a

fost verificat de către cele două instanțe dacă în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța a reținut că

trebuia să se analizeze structura acționariatului la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 pentru a determina dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 29 sau, dimpotrivă, dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de recurs a

mai statuat că, în rejudecare, prin administrarea tuturor probelor necesare și

utile, se va stabili dacă societatea pârâtă era integral privatizată la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și se va analiza modul în care imobilul

a fost preluat de stat și valabilitatea titlului acestuia.

Primind cauza,

Dosarul a fost reînregistrat sub nr. 8575/63/2009*.

Prin Sentința nr. 98

din 6 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, s-a respins

contestația formulată de reclamanta V.M. - decedată pe parcursul procesului și

continuată de moștenitorii P.A.M., D.D.O.G. și D.D.R., în contradictoriu cu

pârâta SC A. SA.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul, în respectarea îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și

Justiție, a reținut că la data formulării notificării erau în vigoare

prevederile art. 27 care distingeau sub aspectul modalității de reparație, după

cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, stabilind că în această

ultimă ipoteză persoanele îndreptățite puteau obține restituirea în natură a

imobilului.

Prin Decizia nr.

830/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 559/24 iulie

2008, s-a constatat că prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu

valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-au

încălcat dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Prin urmare, în condițiile în care imobilul ar fi preluat fără titlu valabil,

este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data

intrării legii în vigoare, neprezentând relevanță întrunirea celorlalte

condiții impuse de lege.

În raport de efectele

obligatorii ale deciziei Înaltei Curți, a fost analizată și structura

acționariatului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, s-a reținut

că prin actul de cesiune nr. x/1997, S.I.F. Oltenia cesionează persoanelor

cuprinse în lista anexă, un număr de 15.841 de acțiuni nominative, astfel încât

S.I.F. Oltenia rămâne cu un nr. de 4.839 de acțiuni. Prin actul de cesiune nr.

y/1997, F.P.S. cedează către S.I.F. Oltenia SA un număr de 20.678 de acțiuni

normative pe care F.P.S. le deținea la SC A. SA. Prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1997, F.P.S. vinde SC C. SRL Craiova un

număr de 27.573 acțiuni nominative ale SC A. SA, Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului rămânând cu un număr de două acțiuni.

În consecință, s-a

constatat că situația prezentei cauze se încadrează în excepția de la regula

restituirii în natură, imobilul aflându-se în patrimoniul unei societăți

comerciale integral privatizate, reclamanții fiind îndreptățiți la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Sentința a fost

atacată cu recurs de către reclamanți, care ulterior au solicitat să se

recalifice calea de atac ca fiind apel și nu recurs, având în vedere că

dispozițiile Legii nr. 202/2010 ce au adus modificări art. 26 din Legea nr.

10/2001, cu privire la calea de atac a recursului ce trebuie exercitată în

cauzele având ca obiect Legea nr. 10/2001, a intrat în vigoare la data de 25

noiembrie 2010, iar acțiunea a fost promovată la data de 26 iunie 2009,

acesteia fiindu-i aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data promovării

acțiunii care prevedeau calea de atac a apelului.

Curtea de apel a

constatat că, față de data pronunțării de către instanța de fond a sentinței

civile atacate, respectiv 6 aprilie 2012, calea de atac exercitată în cauză

este recursul și nu apelul, având în vedere faptul că art. XXVI din Legea nr.

202/2010 prevede că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum au fost modificate, se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la

data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin Decizia nr. 9173

din 2 octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a respins ca

nefondat recursul declarat de reclamanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că prin Decizia nr. 526 din 9 iunie 2008

s-au soluționat notificările nr. 754/N/2001 și nr. 73/N/2001 ce au avut ca

obiect restituirea imobilului în litigiu, constatându-se că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 29.1.2

din H.G. nr. 250/2007, situație în care s-au înaintat dosarele de notificare

către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, ca

entitate învestită cu soluționarea notificărilor pentru acordarea

despăgubirilor bănești.

Această decizie a fost

comunicată reclamantei V.M., la data de 11 iunie 2009 și, deși prezenta acțiune

a fost introdusă la data de 26 iunie 2009, deci în termenul de 30 de zile,

potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu s-a precizat în mod expres

că este contestată decizia prin care practic se respingea cererea de restituire

în natură a imobilului, contestatoarea fiind în eroare cu privire la conținutul

deciziei și efectele acesteia.

Cu toate acestea,

acțiunea în restituire a imobilului care vizează aplicabilitatea dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 10/2001, poate fi interpretată ca o contestație a

respectivei decizii, prin care, ca efect al aplicării acestor dispoziții

legale, s-au înaintat notificările către Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului.

Reclamanții au

învestit instanța direct cu acțiune în restituirea în natură a imobilului ce a

făcut obiectul notificărilor, considerând că, până la momentul introducerii

acțiunii, 26 iunie 2009, unitatea deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie,

ceea ce duce la concluzia unui refuz al restituirii în natură, potrivit

Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Raportat la preluarea

cu titlu sau fără titlu valabil a imobilului, s-a constatat că acesta a făcut

obiectul naționalizării, potrivit Decretului nr. 92/1950.

Însă, recurenții nu

au susținut niciodată că preluarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1

și 2 din Decretul nr. 92/1950, ci singurul motiv de nelegalitate invocat a fost

cel al unei preluări fără o dreaptă despăgubire, ceea ce contravine

Constituției din 1948 și chiar actului normativ.

Verificând sub acest

aspect valabilitatea actului de preluare, s-a constatat că prin art. 3 din

Decretul nr. 92/2950 se prevede în mod expres că imobilele naționalizate trec

în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor, fără nicio despăgubire

și libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.

Instanța de recurs a

mai constatat că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut

atât cu respectarea Constituției din 1948 cât și a normelor prevăzute de actul

de naționalizare, situație în care s-a reținut că preluarea imobilului, deși

abuzivă, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, a fost o

preluare de către stat cu titlu valabil.

De asemenea, s-a

reținut că preluarea imobilului de la reclamantă, conform Decretului nr.

92/1950, constituie o preluare abuzivă, dar atât timp cât au fost respectate

dispozițiile în vigoare la data preluării, aceasta a constituit o preluare cu

titlu valabil la momentul deposedării reclamantei.

În acest context, nu

se poate reține, raportat la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

că există vreo încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului și nici că reclamanții au fost lipsiți de bunul față de care

aveau o speranță legitimă că îl vor putea redobândi în proprietate.

Instanța de recurs a

mai constatat că, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 29, trebuie să se

stabilească dacă societatea comercială în patrimoniul căreia este evidențiat

imobilul notificat este o societate comercială privatizată integral, așa cum se

prevede în Normele metodologice din H.G. nr. 250/2007, art. 29 pct. 1 lit. b).

Potrivit acestor

norme, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 se referă la imobile aflate

în patrimoniul societăților comerciale care au făcut obiectul unor proceduri de

privatizare, îndeplinite cu respectarea legii privatizării societăților comerciale

nr. 50/1991, O.U.G. nr. 88/1997, aprobat prin Legea nr. 44/1998, privatizarea

făcându-se prin vânzări de acțiuni sau active.

Din verificarea

actelor de la dosar, s-a constatat că bunurile și imobilul în cauză au intrat

în patrimoniul societății comerciale ca efect al dispozițiilor art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora bunurile aflate în patrimoniul

societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite

cu alt titlu, având în vedere că prin Legea nr. 15/1990, întreprinderile de

stat, instituțiile și organizațiile au fost transformate fie în regii autonome,

fie în societăți comerciale, la acel moment constituindu-se și patrimoniul

acestora în afara capitalului social.

Procesul de

privatizare a continuat, finalizându-se prin legile la care se face trimitere

în normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la dosarul cauzei aflându-se

contractul de vânzare cumpărare din 19 decembrie 1997, încheiat anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care Statul, reprezentat prin

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, mai este deținătorul a

două acțiuni, cu o valoare neînsemnată, ceea ce înseamnă că societatea

comercială notificată este o societate privatizată în sensul dispozițiilor art.

29 din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, înaintarea dosarelor de notificare

prin Decizia nr. 526 din 9 iunie 2008, constituie o soluție legală.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții P.A.M., D.D.O.G. și D.D.R., susținând

încălcarea normelor procedurale prin calificarea greșită a căii de atac de

către instanță.

În acest sens,

recurenții-reclamanți au arătat că au solicitat recalificarea căii de atac

exercitate împotriva sentinței de primă instanță ca fiind apel, iar nu recurs.

Aceasta, întrucât,

deși prin Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, în sensul suprimării apelului, norma modificatore nu are incidență în

speță, față de dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. XXVI din Legea nr.

202/2010, conform cărora "art. 26 în forma modificată se aplică și

proceselor în curs în situația în care nu a fost pronunțată o hotărâre asupra

fondului".

Or, în cauză, s-au

pronunțat două instanțe până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010,

ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 26 alin. (3) modificate devin

inaplicabile.

Au mai arătat

recurenții că în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia în interesul legii nr. XII din 8 octombrie 2012.

Recursul a fost

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 din C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii

reclamanților-recurenți, calificarea căii de atac s-a realizat în mod corect de

către instanța anterioară, în raport de modificările operate în ce privește

regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010,

și în raport de norma tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII

din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării

contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare (hotărârile de

primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului).

Totodată, potrivit

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conținând norme tranzitorii, dispozițiile

modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "și

proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei

legi".

Pretinzând că se află

în situația de exceptare de la aplicarea normei modificate, reclamanții fac

referire la hotărârile pronunțate în cauză în primul ciclu procesual, ceea ce

face ca procesului să nu-i fie aplicabilă norma nouă.

Reclamanții ignoră

însă, că sentința pronunțată la data de 23 noiembrie 2009, în primul ciclu

procesual, a fost desființată în calea de atac a recursului, după casarea

deciziei din apel (prin Decizia nr. 5245 din 17 iunie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală), cauza fiind

trimisă spre rejudecare la prima instanță și pronunțată apoi Sentința civilă

nr. 98 din 6 aprilie 2012 a aceluiași tribunal.

Așadar, ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 25 noiembrie 2010)

s-a pronunțat o hotărâre de primă instanță care, atât potrivit normei

tranzitorii cât și potrivit dispoziției de drept comun (art. 725 C. proc. civ.)

rămâne supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului

jurisdicțional.

O hotărâre

desființată (cum este sentința pronunțată în cauză în primul ciclu procesual)

nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin

raportare la ea nu se poate determina, cum se pretinde, situația căilor de atac

cărora le este supusă.

Intenția

legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat

în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță

pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în

speță, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere

juridic (Sentința civilă nr. 98 din 6 aprilie 2012 a Tribunalului Dolj, secția

I civilă).

În felul acesta,

legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de

procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate

după intrarea în vigoare a legii [art. XXII alin. (2)], situație căreia i s-ar

fi subsumat cea din speță (cu procedura jurisdicțională declanșată la 26 iunie

2009), alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă

instanță după modificarea normei (pentru ca astfel, partea să beneficieze de o

hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs).

Prin urmare, este

lipsit de relevanță faptul că în primul ciclu procesual cauza a parcurs cele

trei faze procesuale, fond, apel și recurs, conform reglementărilor în vigoare

la momentul respectiv.

În acest sens, se

constată că nu poate fi primită susținerea recurenților că dispozițiile

tranzitorii ale art. XXVI din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile, față de

hotărârea instanței de recurs, care a intrat în puterea lucrului judecat,

deoarece textul în discuție, prevăzând că dispozițiile modificate ale art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în

vigoare a prezentei legi, se referă, evident, la hotărâri pronunțate în primă

instanță, și nu la orice fel de hotărâri.

De asemenea, nu se

poate reține incidența în speță a Deciziei în interesul legii nr. 12/2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece aceasta se referă la

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. XXIV alin. (1) - (3) din Legea

nr. 202/2010.

În consecință,

rezultă că instanța anterioară a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.

XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a constatat că împotriva sentinței

tribunalului este deschisă doar calea de atac a recursului și a procedat în

consecință la calificarea și soluționarea acesteia.

Ca atare, fiind vorba

în speță de o hotărâre irevocabilă, devenită astfel prin judecata recursului,

rezultă caracterul inadmisibil al demersului judiciar cu care reclamanții au

învestit Înalta Curte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanții P.A.M., D.D.O.G. și D.D.R.

împotriva Deciziei nr. 9173 din 2 octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS