ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3336/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 11 mai 2007, reclamantul R.A. a chemat în judecată pe pârâtele SC R. SA Craiova și SC P. SA Craiova și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 11.4976,04 m.p., situat în Craiova, în perimetrul acestor societăți comerciale. Prin sentința civilă nr. 106 din 20 martie 2009, Tribunalul Dolj a respins acțiunea, reținând că, potrivit titlurilor de proprietate ale autorului reclamantului, imobilele solicitate erau terenuri arabile, care au făcut obiectul Decretului regal de expropriere din 28 mai 1945 și se aflau în extravilanul comunei C., Județul Dolj.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul R.A., iar prin decizia civilă nr. 262 din 20 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova a respins apelul, ca nefondat. Instanța de apel a reținut că terenul a cărei restituire o solicită reclamantul nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat prin Decretul regal din 28 mai 1945, fiind teren agricol, situat în extravilanul orașului Craiova. Actul regal de expropriere cu plata de despăgubiri nu figurează ca act de preluare abuzivă, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar reclamantul nu s-a prezentat în instanță pentru a da lămuriri cu privire la eventualitatea obținerii unor măsuri reparatorii potrivit Legii 18/1991. Reclamantul R.A.

a formulat recurs împotriva acestei decizii. Prin decizia civilă nr. 2097 din 25 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță de apel. Pentru a pronunța această sentință, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:: Prin cererea completatoare, formulată în Dosarul nr. 4916/215/2006 al Tribunalului Dolj, reclamantul R.A. a chemat în judecată SC E.C. SA, SC R. SA Craiova și SC P. SA Craiova (fostă SC I. SA), solicitând restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a terenului în suprafață de 30543,96 m.p., ce a aparținut autoarei sale, A.C.R., teren preluat de stat prin decret regal de expropriere.

La termenul de judecată din data de 17 octombrie 2008, reclamantul a precizat că înțelege să nu se mai judece în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Craiova, deoarece aceasta a emis decizia nr. 7307 din 21 august 2008, care a fost atacată separat în instanță. Reclamantul a depus la dosar copia deciziei nr. 2097 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul declarat de R.A. împotriva deciziei nr. 201 din 01 iulie 2009 a Curții de Apel Craiova, care a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceiași instanță de fond. Decizia menționată a fost pronunțată în soluționarea contestației pe care reclamantul a formulat-o împotriva dispoziției nr. 7303 din 21 august 2008 emisă de SC E.C.

SA, iar instanța de recurs a constatat că terenul solicitat în acea cauză face parte dintr-un lot mai mare de teren, de 50 ha, care a aparținut autorilor reclamantului. Totodată, instanța de recurs a constatat că terenul în litigiu s-a aflat în intravilanul localității, atât la data preluării cât și la data exproprierii, astfel că, în acea cauză, s-a reținut în mod greșit că terenul nu cade sub incidența Legii nr. 10/2011. Constatarea instanței de apel în cauza de față, în sensul că terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, a fost apreciată de instanța de recurs ca fiind făcută în condițiile în care circumstanțele cauzei nu au fost pe deplin lămurite.

Astfel, atât prima instanță cât și instanța de apel au reținut că imobilele ce au făcut obiectului decretului de expropriere sunt cele menționate în actele de proprietate ale autorilor reclamantului, dar acest lucru nu se susține prin probele administrate în cauză, deoarece suprafață expropriată este mai mică decât cea pe care autorii reclamantului au avut-o în proprietate. Prima instanță și instanța de apel au mai reținut că terenul expropriat este teren arabil, situat în extravilan, dar nici această constatare nu are suport în probele administrate în cauză. Astfel, mențiunile din actele de proprietate în sensul că mare parte din terenuri erau arabile nu semnifică faptul că terenurile erau situate în extravilan.

De aceea, instanțele ar fi trebuit să administreze probe suplimentare, prin care să stabilească regimul juridic al terenului expropriat, ca fiind teren intravilan sau extravilan. Acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât, conform mențiunilor din actele originale de proprietate, printre suprafețele de teren aflate în proprietatea familiei Radu se aflau și terenuri ocupate de construcții sau terenuri cu destinația de teren constructibil. Totodată, instanțele nu au fost preocupate să stabilească care au fost coordonatele terenului expropriat din suprafața totală deținută de autorii reclamantului, deși atât actele de proprietate, cât și actul de expropriere, indică cu rigurozitate vecinătățile terenului în discuție.

Pentru aceasta, ar fi fost necesar să se efectueze o expertiză tehnică de specialitate, prin care să se delimiteze suprafața de teren deținută în proprietate de autorii reclamantului și suprafețele de teren ce au făcut obiectul exproprierii. Numai după această delimitate s-ar fi putut constata dacă suprafețele de teren ce au făcut obiectul exproprierii erau sau nu arabile, dacă erau situate în extravilan sau în intravilan și, pe cale de consecință dacă este aplicabil ori nu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, sunt greșite susținerile instanței de apel în sensul că preluarea nu ar fi fost abuzivă întemeiate pe argumentele că decretele regale de expropriere nu sunt vizate de dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, iar exproprierea a avut loc cu plata de despăgubiri.

Pentru aceste motive, recursul a fost admis, decizia a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel, pentru administrarea probelor arătate și a oricărei probe necesară stabilirii corecte a situației de fapt, a regimului juridic al terenului în litigiu și pentru a fi avută în vedere și decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul de se analiza dacă terenul deținut de pârâte face parte din același trunchi de teren cu cel deținut de SC E.C. SA, dacă urmează același regim juridic cu acesta și dacă circumstanțele din cauză sunt similare cu cele din cauza în care Înalta Curte a dezlegat deja problema regimului juridic al terenului preluat și pentru care se cuvin măsuri reparatorii.

Rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 75 din 03 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul R.A. împotriva sentinței civile nr. 106 din 20 martie 2009 a Tribunalului Dolj, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 8.914 m.p. - teren situat în Craiova. A respins acțiunea față de pârâtă SC P.U.G. SA (fostă SC I. SA) și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel a reținut că reclamantul R.A. a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind moștenitorul autorilor săi, R.M.

și R.A. Din concluziile raportului de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei, a rezultat că terenul moșiei R.M. și R.A., după excluderea suprafețelor din parcele 109 și 110, pentru care a existat un proces separat, este în suprafață totală de 241.966 m.p. Din acest teren, la data efectuării în cauză a expertizei, cea mai mare parte este ocupată de SC R. SA, respectiv 129.683 m.p.

Suprafață de teren evidențiată la poziția 11 din decretul de expropriere, teren ce a aparținut moșiei R.M., se afla în anul 1967 - data ultimului decret de expropriere - în extravilanul comunelor B. și C., cu excepția conacului moșiei, în suprafață totală de 8.914 m.p., care era situat în intravilanul comunei B. Prin urmare, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, singura suprafață de teren care poate face obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 este această suprafață de 8.914 m.p., care la data preluării de către stat se afla în intravilanul comunei suburbane B. Conacului moșiei - în suprafață totală de 8.914 m.p., care se afla în intravilanul comunei suburbane B. la data preluării de la autorul apelantului reclamant - se află în prezent, în intravilanul Municipiului Craiova și este ocupată în totalitate de construcțiile SC R. SA Este adevărat că expertul a identificat un alt teren, liber și neafectat de construcții și detalii de sistematizare, în suprafață de 6.983 m.p., aflat în incinta SC R. SA, care face parte tot din terenul moșiei R.M.

și care este deținut de SC R. SA. Această suprafață nu poate fi însă restituită în natură reclamantului întrucât, pe de-o parte, singura suprafață de teren care răspunde exigențelor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a se afla în intravilan la data exproprierii, este cea de 8914 mp. și care este ocupată în totalitate de construcțiile SC R. SA Pe de altă parte, dacă s-ar admite cererea de acordare în compensare a suprafeței de 6.983 m.p., s-ar încălca dreptul de proprietate al SC R. SA, terenul făcând parte din patrimoniul acestei societăți, integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest lucru este dovedit prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, din care rezultă că, la data de 03 iulie 2000, SC R. SA avea următoarea structură a acționariatului: S.C.

Confero S.R.L. 68,84%, S.I.F. Oltenia 22,27%, persoane juridice 0, 23 % și persoane fizice 8,19% , statul nefăcând parte dintre acționarii societății. În consecință, în soluționarea cererii reclamantului este aplicabil art. 27 din Legea nr. 10/2001. Art. 27 alin. (1), devenit art. 29 după republicare, a fost modificat, legiuitorul suprimând distincția referitoare la preluarea imobilelor cu sau fără titlu, statuând că pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale.

Prevederile art. 29 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale și, în consecință, cererile referitoare la imobilele preluate de stat și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 27, în redactarea inițială a textului. Prin urmare, în urma exproprierii din anul 1967, suprafețele de teren aparținând fostei moșii R.M. au devenit zonă de construcții industriale. Întrucât terenul în suprafață de 914 m.p. ce se afla la data exproprierii în intravilan se regăsește în prezent în patrimoniul SC R. SA – societate privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 –, reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent, în aplicarea dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, în raport de aceleași concluzii ale raportului de expertiză din care rezultă că pârâtă SC P.U.G. SA (fostă SC I. SA) nu ocupă terenul solicitat de reclamant, fiind amplasată în afară perimetrului moșiei R.M., acțiunea reclamantului a fost respinsă față de această pârâtă, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.A. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care recurentul le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantul este persoană îndreptățită numai pentru suprafața de 8.914 m.p., adică pentru terenul aferent conacului, nu și pentru, cel puțin, 129.683 m.p.

- teren ce a fost identificat de expertiză ca aflându-se în posesia SC R. SA. Motivarea instanței în sensul că numai terenul conacului era situat în intravilan, iar restul se afla în extravilan este greșită, pentru că întregul teren face parte din același trunchi de teren de 27.251 ha., așa cum s-a reținut în raportul de expertiză și în decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la 3.0544 ha din cele 27.251 ha. Instanța a interpretat greșit art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât a avut în vedere locul situării terenului numai la momentul preluării, nu și la momentul notificării, deși legiuitorul a înțeles sa reglementeze statutul juridic al terenurilor în raport de două momente distincte.

Or, în cauză, la data notificării, întregul teren se afla situat în intravilanul Municipiului Craiova, iar interpretarea restrictivă a art. 8 din Legea nr. 10/2001 l-a prejudiciat pe recurent de retrocedarea diferenței de 120.769 m.p. aflați în posesia intimatei SC R. SA. Recurentul critică decizia instanței de apel și pentru respingerea cererii de restituire în natură a terenului liber aflat în posesia SC R. SA, respectiv 6.983 m.p., deși acest teren este neafectat de construcții și detalii de sistematizare, fiind astfel posibilă restituirea sa în natură. Prin această soluție se încalcă principiul restituirii în natură, recunoscut prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și se interpretează greșit prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri putându-se face, contrar celor reținute de instanța de apel, numai în privința imobilelor preluate de stat cu titlu.

Recurentul susține că decizia instanței de apel este nelegală și pentru că au fost acordate despăgubiri în echivalent, fără a se indica în ce constă acest echivalent. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Contrar celor susținute prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că decizia nr. 2907 din 25 martie 2010, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, nu cuprinde o dezlegare în sensul art. 315 C. proc. civ., obligatorie pentru instanța de rejudecare, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi stabilit cu putere de lucru judecat că întregul teren face parte din același trunchi de teren de 27.251 ha.

Dimpotrivă, prin acea decizie, instanța de recurs, dispunând trimiterea cauzei rejudecare, a stabilit obligația pentru instanța de apel de a administra probele necesare stabilirii corecte a situației de fapt, a regimului juridic al terenului în litigiu și pentru a avea în vedere și decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul de a analiza dacă terenul deținut de pârâte face parte din același trunchi de teren cu cel deținut de SC E.C. SA, dacă urmează același regim juridic cu acesta și dacă circumstanțele din cauză sunt similare cu cele din cauza în care Înalta Curte a dezlegat deja problema regimului juridic al terenului preluat.

Prin urmare, prin decizia de casare, instanța de recurs nu a dezlegat problema includerii terenului în trunchiul de teren de 27.251 ha., ci a stabilit în sarcina instanței de trimitere obligația de a lămuri acest aspect prin administrarea probelor indicate și a altor dovezi pe care le va găsi necesare. Sunt însă fondate criticile vizând greșita interpretare a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că numai suprafața de 8.914 m.p., adică terenul aferent conacului, intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, deoarece numai acest teren era situat în intravilan la data preluării de către stat. O astfel de dezlegare are la bază o interpretare eronată a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile aflate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării (...)”. Însă, la data depunerii notificărilor în cauză, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997”.

Argumente ce țin de aplicarea legii în forma sub imperiul căreia reclamantul a formulat notificările și care-i oferea acestuia o speranță legitimă că poate beneficia de măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, impun stabilirea regimului juridic aplicabil terenului solicitat în raport de locul situării acestuia la data formulării notificărilor. Stabilirea locului situării terenului în litigiu la data formulării notificărilor – în intravilanul ori în extravilanul localității – , în raport de care urmează a se determina actul normativ aplicabil raportului juridic dedus judecării, este un aspect ce trebuie determinat prin probele pe care instanța le administrează pe parcursul soluționării cauzei.

Prin urmare, apreciind că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită sub aspectul menționat, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. Cu ocazia rejudecării vor fi administrate probele necesare pentru stabilirea exactă a locului situării imobilului în litigiu la data formulării notificărilor, respectiv în extravilanul ori în intravilanul localității, urmând ca în raport de aceasta să fie determinat regimul juridic aplicabil bunului respectiv. Înalta Curte constată că sunt fondate și criticile vizând interpretarea greșită a art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Este necontestat în cauză că SC R. SA este o societate comercială privatizată integral înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”; în cazul acestor imobile, „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.” Prin decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 publicată în M. Of.

nr 559/24.07.2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Față de prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză, instanța de recurs are drept premisă neconstituționalitatea textului de lege menționat în sensul celor reținute prin decizia instanței de control constituțional. Prin urmare, interesează sub aspectul modalității de restituire (în natură sau prin acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent) dacă imobilul evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, a fost sau nu preluat cu titlu valabil.

Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la Decizia nr. 830/08.07.2008 a Curții Constituționale, rezultă că, prin excepție de la regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7 din Lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. În această ipoteză, în baza alin. (3) al art. 29 din Lege, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea. Per a contrario, imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite, în aplicarea principiului priorității acestei modalități de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

În cauză, instanța de apel a aplicat prevederile art. 29 din Lege în forma anterioară pronunțării Deciziei nr. 830/08.07.2008 a Curții Constituționale, cu consecințe sub aspectul stabilirii modalității de restituire a bunului și a determinării titularului obligației de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent. Susținerea vizând obligația instanței de a stabili în ce constau despăgubirile acordate în echivalent nu va mai fi analizată de instanța de recurs, ci va fi avută în vedere cu ocazia rejudecării pricinii, în funcție de natura despăgubirilor ce vor fi stabilite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva deciziei civile nr. 75 din 03 octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.