ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3336/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3336/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Dolj la data de 11 mai 2007, reclamantul R.A. a chemat în

judecată pe pârâtele SC R. SA Craiova și SC P. SA Craiova și a solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restituirea în natură a terenului

în suprafață de 11.4976,04 m.p., situat în Craiova, în perimetrul acestor societăți

comerciale.

Prin sentința civilă

nr. 106 din 20 martie 2009, Tribunalul Dolj a respins acțiunea, reținând că,

potrivit titlurilor de proprietate ale autorului reclamantului, imobilele solicitate

erau terenuri arabile, care au făcut obiectul Decretului regal de expropriere

din 28 mai 1945 și se aflau în extravilanul comunei C., Județul Dolj.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel reclamantul R.A., iar prin decizia civilă nr. 262 din 20

octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova a respins apelul, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut

că terenul a cărei restituire o solicită reclamantul nu formează obiectul Legii

nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat prin Decretul regal din 28 mai 1945, fiind

teren agricol, situat în extravilanul orașului Craiova.

Actul regal de expropriere

cu plata de despăgubiri nu figurează ca act de preluare abuzivă, conform art. 2

din Legea nr. 10/2001, iar reclamantul nu s-a prezentat în instanță pentru a da

lămuriri cu privire la eventualitatea obținerii unor măsuri reparatorii potrivit

Legii 18/1991.

Reclamantul R.A. a formulat

recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia civilă

nr. 2097 din 25 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul,

a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță de apel.

Pentru a pronunța această

sentință, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente::

Prin cererea completatoare,

formulată în Dosarul nr. 4916/215/2006 al Tribunalului Dolj, reclamantul R.A. a

chemat în judecată SC E.C. SA, SC R. SA Craiova și SC P. SA Craiova (fostă SC

I. SA), solicitând restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a terenului

în suprafață de 30543,96 m.p., ce a aparținut autoarei sale, A.C.R., teren preluat

de stat prin decret regal de expropriere.

La termenul de judecată

din data de 17 octombrie 2008, reclamantul a precizat că înțelege să nu se mai judece

în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Craiova, deoarece aceasta a emis decizia

nr. 7307 din 21 august 2008, care a fost atacată separat în instanță.

Reclamantul a depus la

dosar copia deciziei nr. 2097 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul declarat de R.A. împotriva deciziei

nr. 201 din 01 iulie 2009 a Curții de Apel Craiova, care a fost casată, iar cauza

trimisă spre rejudecare la aceiași instanță de fond.

Decizia menționată a fost

pronunțată în soluționarea contestației pe care reclamantul a formulat-o împotriva

dispoziției nr. 7303 din 21 august 2008 emisă de SC E.C. SA, iar instanța de recurs

a constatat că terenul solicitat în acea cauză face parte dintr-un lot mai mare

de teren, de 50 ha, care a aparținut autorilor reclamantului.

Totodată, instanța de

recurs a constatat că terenul în litigiu s-a aflat în intravilanul localității,

atât la data preluării cât și la data exproprierii, astfel că, în acea cauză, s-a

reținut în mod greșit că terenul nu cade sub incidența Legii nr. 10/2011.

Constatarea instanței

de apel în cauza de față, în sensul că terenul în litigiu nu intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, a fost apreciată de instanța de recurs ca fiind făcută în

condițiile în care circumstanțele cauzei nu au fost pe deplin lămurite.

Astfel, atât prima instanță

cât și instanța de apel au reținut că imobilele ce au făcut obiectului decretului

de expropriere sunt cele menționate în actele de proprietate ale autorilor reclamantului,

dar acest lucru nu se susține prin probele administrate în cauză, deoarece suprafață

expropriată este mai mică decât cea pe care autorii reclamantului au avut-o în proprietate.

Prima instanță și instanța

de apel au mai reținut că terenul expropriat este teren arabil, situat în extravilan,

dar nici această constatare nu are suport în probele administrate în cauză.

Astfel, mențiunile din

actele de proprietate în sensul că mare parte din terenuri erau arabile nu semnifică

faptul că terenurile erau situate în extravilan.

De aceea, instanțele ar

fi trebuit să administreze probe suplimentare, prin care să stabilească regimul

juridic al terenului expropriat, ca fiind teren intravilan sau extravilan. Acest

lucru se impunea cu atât mai mult cu cât, conform mențiunilor din actele originale

de proprietate, printre suprafețele de teren aflate în proprietatea familiei Radu

se aflau și terenuri ocupate de construcții sau terenuri cu destinația de teren

constructibil.

Totodată, instanțele nu

au fost preocupate să stabilească care au fost coordonatele terenului expropriat

din suprafața totală deținută de autorii reclamantului, deși atât actele de proprietate,

cât și actul de expropriere, indică cu rigurozitate vecinătățile terenului în discuție.

Pentru aceasta, ar fi

fost necesar să se efectueze o expertiză tehnică de specialitate, prin care să se

delimiteze suprafața de teren deținută în proprietate de autorii reclamantului și

suprafețele de teren ce au făcut obiectul exproprierii.

Numai după această delimitate

s-ar fi putut constata dacă suprafețele de teren ce au făcut obiectul exproprierii

erau sau nu arabile, dacă erau situate în extravilan sau în intravilan și, pe cale

de consecință dacă este aplicabil ori nu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, sunt greșite

susținerile instanței de apel în sensul că preluarea nu ar fi fost abuzivă întemeiate

pe argumentele că decretele regale de expropriere nu sunt vizate de dispozițiile

art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, iar exproprierea a avut loc cu plata de despăgubiri.

Pentru aceste motive,

recursul a fost admis, decizia a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare

instanței de apel, pentru administrarea probelor arătate și a oricărei probe necesară

stabilirii corecte a situației de fapt, a regimului juridic al terenului în litigiu

și pentru a fi avută în vedere și decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în sensul de se analiza dacă terenul deținut

de pârâte face parte din același trunchi de teren cu cel deținut de SC E.C. SA,

dacă urmează același regim juridic cu acesta și dacă circumstanțele din cauză sunt

similare cu cele din cauza în care Înalta Curte a dezlegat deja problema regimului

juridic al terenului preluat și pentru care se cuvin măsuri reparatorii.

Rejudecând apelul, prin

decizia civilă nr. 75 din 03 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă

a admis apelul declarat de reclamantul R.A. împotriva sentinței civile nr. 106

din 20 martie 2009 a Tribunalului Dolj, a schimbat sentința apelată în sensul

că a admis în parte acțiunea și a stabilit dreptul reclamantului la măsuri

reparatorii în echivalent pentru suprafața de 8.914 m.p. - teren situat în Craiova.

A respins acțiunea

față de pârâtă SC P.U.G. SA (fostă SC I. SA) și a respins cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel a reținut

că reclamantul R.A. a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind moștenitorul autorilor

săi, R.M. și R.A.

Din concluziile raportului

de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei, a rezultat că terenul moșiei R.M. și

R.A., după excluderea suprafețelor din parcele 109 și 110, pentru care a existat

un proces separat, este în suprafață totală de 241.966 m.p.

Din acest teren, la data

efectuării în cauză a expertizei, cea mai mare parte este ocupată de SC R. SA, respectiv

129.683 m.p.

Suprafață de teren evidențiată

la poziția 11 din decretul de expropriere, teren ce a aparținut moșiei R.M., se

afla în anul 1967 - data ultimului decret de expropriere - în extravilanul comunelor

B. și C., cu excepția conacului moșiei, în suprafață totală de 8.914 m.p., care

era situat în intravilanul comunei B.

Prin urmare, față

de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, singura suprafață de teren care

poate face obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 este această

suprafață de 8.914 m.p., care la data preluării de către stat se afla în intravilanul

comunei suburbane B.

Conacului moșiei - în

suprafață totală de 8.914 m.p., care se afla în intravilanul comunei suburbane B.

la data preluării de la autorul apelantului reclamant - se află în prezent, în intravilanul

Municipiului Craiova și este ocupată în totalitate de construcțiile SC R. SA

Este adevărat că expertul

a identificat un alt teren, liber și neafectat de construcții și detalii de sistematizare,

în suprafață de 6.983 m.p., aflat în incinta SC R. SA, care face parte tot

din terenul moșiei R.M. și care este deținut de SC R. SA.

Această suprafață nu poate

fi însă restituită în natură reclamantului întrucât, pe de-o parte, singura suprafață

de teren care răspunde exigențelor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a

se afla în intravilan la data exproprierii, este cea de 8914 mp. și care este

ocupată în totalitate de construcțiile SC R. SA Pe de altă parte, dacă s-ar admite

cererea de acordare în compensare a suprafeței de 6.983 m.p., s-ar încălca dreptul

de proprietate al SC R. SA, terenul făcând parte din patrimoniul acestei societăți,

integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Acest lucru este dovedit

prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, din care rezultă că, la data de

03 iulie 2000, SC R. SA avea următoarea structură a acționariatului: S.C. Confero

S.R.L. 68,84%, S.I.F. Oltenia 22,27%, persoane juridice 0, 23 % și persoane fizice

8,19% , statul nefăcând parte dintre acționarii societății.

În consecință, în soluționarea

cererii reclamantului este aplicabil art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Art. 27 alin. (1), devenit

art. 29 după republicare, a fost modificat, legiuitorul suprimând distincția referitoare

la preluarea imobilelor cu sau fără titlu, statuând că pentru toate imobilele evidențiate

în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor

legale, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite

au dreptul doar la acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale.

Prevederile art. 29 au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale

și, în consecință, cererile referitoare la imobilele preluate de stat și care se

află în patrimoniul societăților comerciale privatizate sunt supuse în continuare

dispozițiilor art. 27, în redactarea inițială a textului.

Prin urmare, în urma exproprierii

din anul 1967, suprafețele de teren aparținând fostei moșii R.M. au devenit zonă

de construcții industriale.

Întrucât terenul în suprafață

de 914 m.p. ce se afla la data exproprierii în intravilan se regăsește în prezent

în patrimoniul SC R. SA – societate privatizată integral la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 –, reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent,

în aplicarea dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, în raport de

aceleași concluzii ale raportului de expertiză din care rezultă că pârâtă SC

P.U.G. SA (fostă SC I. SA) nu ocupă terenul solicitat de reclamant, fiind amplasată

în afară perimetrului moșiei R.M., acțiunea reclamantului a fost respinsă față de

această pârâtă, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul R.A.

Prin motivele de recurs

se formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care recurentul le întemeiază

pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În mod greșit instanța

de apel a reținut că reclamantul este persoană îndreptățită numai pentru suprafața

de 8.914 m.p., adică pentru terenul aferent conacului, nu și pentru, cel puțin,

129.683 m.p. - teren ce a fost identificat de expertiză ca aflându-se în posesia

SC R. SA.

Motivarea instanței în

sensul că numai terenul conacului era situat în intravilan, iar restul se afla în

extravilan este greșită, pentru că întregul teren face parte din același trunchi

de teren de 27.251 ha., așa cum s-a reținut în raportul de expertiză și

în decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, referitoare la 3.0544 ha din cele 27.251 ha.

Instanța a interpretat

greșit art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât a avut în vedere locul situării terenului

numai la momentul preluării, nu și la momentul notificării, deși legiuitorul

a înțeles sa reglementeze statutul juridic al terenurilor în raport de două momente

distincte.

Or, în cauză, la data

notificării, întregul teren se afla situat în intravilanul Municipiului Craiova,

iar interpretarea restrictivă a art. 8 din Legea nr. 10/2001 l-a prejudiciat pe

recurent de retrocedarea diferenței de 120.769 m.p. aflați în posesia intimatei

SC R. SA.

Recurentul critică decizia

instanței de apel și pentru respingerea cererii de restituire în natură a terenului

liber aflat în posesia SC R. SA, respectiv 6.983 m.p., deși acest teren este

neafectat de construcții și detalii de sistematizare, fiind astfel posibilă restituirea

sa în natură.

Prin această soluție

se încalcă principiul restituirii în natură, recunoscut prin dispozițiile Legii

nr. 10/2001 și se interpretează greșit prevederile art. 29 din Legea

nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri putându-se face, contrar celor reținute

de instanța de apel, numai în privința imobilelor preluate de stat cu titlu.

Recurentul susține

că decizia instanței de apel este nelegală și pentru că au fost acordate

despăgubiri în echivalent, fără a se indica în ce constă acest echivalent.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Contrar celor susținute

prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că decizia nr. 2907 din 25

martie 2010, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, nu cuprinde

o dezlegare în sensul art. 315 C. proc. civ., obligatorie pentru instanța de

rejudecare, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi stabilit

cu putere de lucru judecat că întregul teren face parte din același trunchi

de teren de 27.251 ha.

Dimpotrivă, prin acea

decizie, instanța de recurs, dispunând trimiterea cauzei rejudecare, a stabilit

obligația pentru instanța de apel de a administra probele necesare stabilirii

corecte a situației de fapt, a regimului juridic al terenului în litigiu și pentru

a avea în vedere și decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în sensul de a analiza dacă terenul deținut de pârâte face

parte din același trunchi de teren cu cel deținut de SC E.C. SA, dacă urmează același

regim juridic cu acesta și dacă circumstanțele din cauză sunt similare cu cele din

cauza în care Înalta Curte a dezlegat deja problema regimului juridic al terenului

preluat.

Prin urmare, prin decizia

de casare, instanța de recurs nu a dezlegat problema includerii terenului în

trunchiul de teren de 27.251 ha., ci a stabilit în sarcina instanței de trimitere

obligația de a lămuri acest aspect prin administrarea probelor indicate și

a altor dovezi pe care le va găsi necesare.

Sunt însă fondate criticile

vizând greșita interpretare a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia recurată,

instanța de apel a apreciat că numai suprafața de 8.914 m.p., adică terenul

aferent conacului, intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, deoarece

numai acest teren era situat în intravilan la data preluării de către stat. O astfel

de dezlegare are la bază o interpretare eronată a dispozițiilor art. 8 din

Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile aflate

în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării

(...)”.

Însă, la data depunerii

notificărilor în cauză, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că „nu intră

sub incidența prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat

prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată și prin Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii

nr. 169/1997”.

Argumente ce țin

de aplicarea legii în forma sub imperiul căreia reclamantul a formulat notificările

și care-i oferea acestuia o speranță legitimă că poate beneficia de măsurile

reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, impun stabilirea regimului juridic

aplicabil terenului solicitat în raport de locul situării acestuia la data formulării

notificărilor.

Stabilirea locului situării

terenului în litigiu la data formulării notificărilor – în intravilanul ori în extravilanul

localității – , în raport de care urmează a se determina actul normativ aplicabil

raportului juridic dedus judecării, este un aspect ce trebuie determinat prin probele

pe care instanța le administrează pe parcursul soluționării cauzei.

Prin urmare, apreciind

că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită sub aspectul menționat, în baza

art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării

vor fi administrate probele necesare pentru stabilirea exactă a locului situării

imobilului în litigiu la data formulării notificărilor, respectiv în extravilanul

ori în intravilanul localității, urmând ca în raport de aceasta să fie determinat

regimul juridic aplicabil bunului respectiv.

Înalta Curte constată

că sunt fondate și criticile vizând interpretarea greșită a art. 29 din

Legea nr. 10/2001.

Este necontestat în cauză

că SC R. SA este o societate comercială privatizată integral înainte de apariția

Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 29 din

Legea nr. 10/2001, „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”; în cazul acestor imobile,

„măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează

sau, după caz, a efectuat privatizarea.”

Prin decizia nr. 830

din 08 iulie 2008 publicată în M. Of. nr 559/24.07.2008, Curtea Constituțională

a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul

I al Legii nr. 247/2005 și a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate

cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta

încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Față de prevederile

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunțată de Curtea Constituțională

este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză, instanța de recurs are drept premisă

neconstituționalitatea textului de lege menționat în sensul celor reținute prin

decizia instanței de control constituțional.

Prin urmare, interesează

sub aspectul modalității de restituire (în natură sau prin acordarea unor măsuri

reparatorii în echivalent) dacă imobilul evidențiat în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, a fost sau nu preluat cu titlu valabil.

Din interpretarea prevederilor

art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la Decizia nr. 830/08.07.2008 a Curții

Constituționale, rezultă că, prin excepție de la regula restituirii în natură a

imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7

din Lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent. În această ipoteză, în baza alin. (3) al art. 29 din

Lege, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care

a efectuat privatizarea.

Per a contrario, imobilele

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, care nu au fost

preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite, în

aplicarea principiului priorității acestei modalități de restituire pentru imobilele

al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. În cauză,

instanța de apel a aplicat prevederile art. 29 din Lege în forma anterioară pronunțării

Deciziei nr. 830/08.07.2008 a Curții Constituționale, cu consecințe sub aspectul

stabilirii modalității de restituire a bunului și a determinării titularului obligației

de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

Susținerea vizând

obligația instanței de a stabili în ce constau despăgubirile acordate

în echivalent nu va mai fi analizată de instanța de recurs, ci va fi avută

în vedere cu ocazia rejudecării pricinii, în funcție de natura despăgubirilor

ce vor fi stabilite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul R.A. împotriva deciziei civile nr. 75 din 03 octombrie 2012 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie

2013.