ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 438/2020

Deliberând, în condițiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., SC D. SRL și E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

- să constate calitatea de autor a dr. A. asupra operei "F." și încălcarea drepturilor de autor de către pârâți, prin transformarea și adaptarea audiovizuală fără drept a acestei opere prin producția cinematografică "G.", precum și prin difuzarea acestei producții;

- să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor cauzate, evaluate provizoriu la suma de 6.000.000 euro;

- să dispună retragerea de la difuzare și distribuire a producției "G." indiferent de suport și modalitatea de distribuire;

- să oblige pârâții, în solidar, să nu întreprindă nicio acțiune de difuzare sau distribuire a acestei producții;

- să oblige pârâții ca pe cheltuiala lor să publice hotărârea în trei publicații de largă circulație, precum și

- obligarea pârâtului B. la predarea celor patru casete pe care a fost înregistrată opera preexistentă "F.".

Prin Încheierea nr. 1567 din 28 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 1124 din 24 septembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC D. SRL și SC E. SRL și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Prin Decizia nr. 930A din 6 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant A..

A fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că:

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată.

A fost constatată calitatea de autor a defunctului A. asupra operei literare "F." și s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Au fost obligați pârâții la 100 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru în fața primei instanțe.

A fost înlăturată obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, cu menținerea sentinței în ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Au fost obligați intimații la 50 RON cheltuieli de judecată către apelant, reprezentând taxa de timbru.

Prin Decizia civilă nr. 738 din 13 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de pârâtul B. și reclamantul A. împotriva deciziei (inclusiv a încheierii civile din data de 1 noiembrie 2016 de amânare a pronunțării), dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârât.

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt: scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) și f) din Legea nr. 8/1996, nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor ideile conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; simplele fapte și date.

Instanța de apel a reținut că a existat o operă literară orală, anterioară scenariului filmului în cauză, care i-a aparținut doctorului A., operă constând în "povestirile care poartă amprenta personalității autorului lor" și care se impunea a fi protejată de îndată ce a reprezentat "expresia concretizată a activității intelectuale proprii a autorului, chiar dacă nu a fost finalizată".

În motivarea îndeplinirii condițiilor pentru a fi considerată obiect al dreptului de autor conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, instanța a pornit în mod corect prin a se raporta la transcrierea povestirilor doctorului A., de către și prin grija pârâtului, după înregistrări făcute de-a lungul timpului de către acesta din urmă, aceasta fiind singura probă a conținutului pretinsei opere orale.

Totuși, instanța de apel nu a continuat în justificarea raționamentului să se raporteze concret la elementele din această transcriere care i-au format convingerea îndeplinirii condițiilor pentru ca relatările doctorului A., înregistrate de-a lungul timpului și transcrise, să fie protejate prin drept de autor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, folosind doar exprimări generale.

Talentul oratoric, spiritul glumeț al celui care relatează presupusa operă nu influențează calitatea operei, fie ea și orală, de a fi originală.

Originalitatea operei este dată, pe lângă idee și compoziție (concretizarea ideii) de forma de exprimare intrinsecă a operei (cuvinte, figuri de stil etc.) din care trebuie să reiasă activitatea de creație intelectuală a autorului, "însușirile spirituale ale autorului, talentul acestuia, personalitatea sa", așa cum se reține în doctrină, iar nu de calitățile oratorice ale celui care o reproduce.

Faptul că nivelul de activitate creativă pentru a se stabili originalitatea unei opere este redus nu înseamnă că fac obiectul protecției prin dreptul de autor scrierile sau relatările banale sau care nu ies cu nimic din comun.

În speță nu se contestă faptul că întâmplările anecdotice relatate de doctorul A. reprezintă fapte trăite de propria persoană sau auzite de la alții, astfel că nu se pune problema să fi fost "inventate" de acesta - simpla inventare a unor fapte dacă forma de expresie este banală neputând duce la protejarea prin drept de autor.

Nu rezultă din motivarea instanței de apel nici argumentele, prin raportare la aceleași transcrieri ale pretinsei opere orale, pentru care nu este fondată susținerea pârâtului în sensul că transcrierea este compusă din simple fapte (întâmplări) și date din viața doctorului A. necesare pentru scrierea scenariului filmului, având ca sursă de inspirație viața acestuia, pe care pârâtul își propusese să îl realizeze.

Pentru aceste considerente s-a reținut că instanța de apel nu a motivat, conform cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., admiterea capătului de cerere privind constatarea faptului că "F." reprezintă o operă orală care întrunește prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant.

Au fost considerate fondate motivele de recurs privind nelegalitatea reținerii prezumțiilor ce vizau existența contractului de cesiune și a acordului autorului, dacă ar fi trăit, pentru modul cum a fost transpusă pretinsa operă orală în scenariul filmului.

Instanța de apel a considerat nefondată pretenția reclamantului de a i se acorda o sumă de bani pentru încălcarea drepturilor morale și patrimoniale legate de pretinsul drept de autor al tatălui său, dar și pentru încălcarea drepturilor morale la propria imagine și posteritate, plecând de la premisa că a existat o operă originară care a fost adaptată în cadrul scenariului scris de pârât și că a existat un contract de cesiune a dreptului la adaptare a operei, astfel că nu a existat o faptă ilicită a pârâtului scenarist și regizor și nici a producătorilor filmului, motiv pentru care nu s-ar aplica prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Or, ținând cont de faptul că instanța de recurs a considerat fondate motivele de recurs privind nelegalitatea reținerii prezumțiilor ce vizau existența contractului de cesiune și existența acordului autorului, dacă ar fi trăit, pentru modul cum a fost transpusă pretinsa operă orală în scenariul filmului, nu este definitiv stabilită situația de fapt referitoare la inexistența faptei ilicite legat de drepturile patrimoniale de autor și nici cea referitoare la încălcarea drepturilor morale.

Prin Decizia nr. 615A din data de 17 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 1124 din 24 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în contradictoriu cu intimații pârâți B., SC E. SRL și SC D. SRL.

Împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1). pct. 5, pct. 6 (nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii) și pct. 8 C. proc. civ.

I. Cu privire la calitatea de operă a "F.", conform Legii nr. 8/1996.

Nu au fost respectate dezlegările date problemelor de drept de către instanța de recurs, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a analizat dacă există o operă protejată de legea dreptului de autor din prisma condiției originalității, neanalizând explicit textul transcrierilor pentru a verifica dacă din forma de exprimare intrinsecă a operei (cuvinte, figuri de stil etc.) reies activitatea de creație intelectuală a autorului, însușirile și talentul acestuia, personalitatea sa, cum s-a subliniat în decizia de casare, hotărârea necuprinzând astfel motivele pe care se întemeiază.

Instanța a reținut că înainte de a discuta dacă sunt sau nu originale, trebuie să se stabilească dacă povestirile la care se referă acțiunea reprezintă sau nu o operă de creație în sensul Legii nr. 8/1996, deși Înalta Curte statuase contrariul, că tocmai pentru a se stabili dacă Povestirile sunt operă de creație în sensul Legii nr. 8/1996, trebuie analizată condiția originalității, pentru că doar o operă originală este protejată de legea dreptului de autor și are valoare de operă de creație, în sensul art. 7 alin. (1) al acestei legi.

Instanța de apel a analizat dacă există o operă de creație în sensul Legii nr. 8/1996 prin raportare la elemente - obiectiv și subiectiv, ce nu au fost prevăzute în decizia instanței de recurs și nu se regăsesc nici în legea dreptului de autor.

S-a reținut că trebuie să existe un factor obiectiv, respectiv că opera de creație trebuie să fie manifestată exterior, să aibă un caracter unitar, coerent, consistent, nemenționând în concret temeiul legal al acestui criteriu și nici nu a analizat dacă aceste caracteristici se regăsesc în opera din cauză, hotărârea necuprinzând o concluzie, o motivare cu privire la îndeplinirea sau nu a acestui element.

Instanța de apel a considerat că pentru a exista o operă trebuie să existe și un element subiectiv, respectiv că ipoteticul autor al unei opere trebuie să și considere, în mod conștient, istorisirile a fi operă de creație, deși Înalta Curte și legea nu fac referire la o asemenea condiție.

Instanța de apel a stabilit că ar exista o distincție între două noțiuni - originalitate literară și juridică (fără să le definească) și a reținut că este întrunită condiția originalității juridice, dar că această condiție nu primează celorlalte, nearătând temeiul juridic al criteriilor și al ierarhizării lor, înlăturând caracterul de operă pentru Povestiri din prisma unei condiții subiective.

Decizia adaugă la lege și nesocotește dispozițiile Legii nr. 8/1996 (art. 2 alin. (1). art. 7, art. 10, art. 27).

Legea dreptului de autor nu prevede necesitatea ca autorul să fi avut intenția de a crea o operă literară sau să fi creat opera cu scopul de a se constitui într-o operă literară.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator, iar potrivit art. 9 lit. f), nu) pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor simplele fapte și date.

Potrivit art. 27 alin. (1) din lege, dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice se naște din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.

Condiționarea impusă în hotărârea recurată nesocotește și prevederile exprese ale art. 2 alin. (1) din lege, care stabilesc că opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștința publică.

Potrivit art. 10 din legea dreptului de autor, autorul unei opere are dreptul moral de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică, aceasta însemnând că o persoană poate crea fără scopul de a realiza o operă literară sau de altă natură și, deci, fără intenția în momentul creației ca opera să-i fie recunoscută de public ca o operă literară sau de altă natură, autorul putând stabili dintru început că nu dorește să fie adusă vreodată la cunoștința publică.

Art. 2, 7 și 10 din lege stabilesc că, independent de scopul cu care a fost creată și chiar în condițiile în care s-a manifestat expres dorința de a nu fi adusă niciodată la cunoștința publicului, creația este o operă în sensul legii și se bucură de protecția acesteia, dacă este originală.

Prin faptul relatării orale a F., autorul A. a adus în realitatea materială o creație proprie și nu putea face acest lucru, nu putea povesti (și repeta, cu diferite ocazii) din Povestirile sale, fără conștientizare, fără intenție, fiind de menționat aspecte care contravin unei astfel de concluzii: acesta era cunoscut ca scriitor, publicist, om cu preocupare pentru creația literară și sensibilitate pentru cuvânt; F. au un fir narativ, sunt legate între ele și reprezintă un tot unitar, descriu un univers aparte, unde realul se îmbină cu fantasticul. Universul imaginar al autorului este redat prin intermediul unor povestiri sau anecdote povestite cu șarm, presărate cu elemente fantastice, umor și comic de situație, ironie, personaje atipice și bine conturate, într-un stil propriu, unic; parte a acestor povestiri au fost făcute publice de către autorul lor Dr. A. în timpul vieții sale, atât în cadrul unor cercuri mai strânse de persoane dar și în mod public - a se vedea spre exemplu emisiunea televizată la H., despre care instanța de apel nu face nicio referire în cuprinsul hotărârii, fără să argumenteze care este rațiunea pentru care acest mijloc de probă a fost înlăturat; nu se poate spune că dr. A. nu a conștientizat crearea "F.", câtă vreme s-a lăsat înregistrat și a corectat transcrierea lor și câtă vreme era cunoscut în societate nu doar ca doctor, ci și ca om al literelor - în I., numărul din 10 martie 2003, personalitatea sa fiind evocată în acest sens de către colectivul redacțional al ziarului.

Prezumțiile instanței de apel privitoare la intenția, scopul sau conștientizarea de către dr. A. a operei sale sunt judecăți de valoare, prezumții cu privire la motivația interioară a autorului, deși s-a stabilit în decizia de casare că acestea nu fac obiectul judecății și că scopul prezumției judecătorești nu este acela de a oferi instanței posibilitatea să îți imagineze ce ar gândi o persoană decedată despre fapte petrecute după decesul acesteia.

Legea (art. 7 alin. (1), doctrina și jurisprudența stabilesc că pentru ca o creație să fie considerată operă și să se bucure de protecția dreptului de autor, trebuie să îndeplinească două condiții - să fie originală și să fie realizată, adică să îmbrace o formă concretă de exprimare, care să o facă obiectiv perceptibilă, fiind, potrivit art. 7, o operă în sensul legii și opera orală, precum și cea nefinalizată (art. 1 alin. (2).

Hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de o parte, se reține că opera "F." nu se constituie într-o operă literară, originală în sensul Legii nr. 8/1996, pentru că nu ar fi îndeplinit criteriul subiectiv, iar pe de altă parte, că, în privința originalității, relatările ar fi suficient de personale și de noi încât să treacă testul originalității.

Având în vedere decizia Înaltei Curți, precum și prevederile exprese ale art. 7 alin. (1) din lege, reținerea unei opere ca fiind originală echivalează cu constatarea că acea operă este protejată în sensul legii, iar instanța trebuia să confirme acest lucru.

II. Cu privire la atingerea memoriei și imaginii dr. A., autorului recurentului reclamant.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel reține că este în afara oricărui dubiu existența unei legături între personajul din opera cinematografică "G." și autorul reclamantului, fără a motiva, din prisma probelor administrate în cauză, această concluzie.

Rezultă însă, din sintagma utilizată și din motivarea în continuare a hotărârii (partea cu privire la publicul pretențios căruia i se adresează filmul) că această legătură poate fi realizată de oricine, fiind evidentă și fără dubiu pentru orice persoană care vizionează un film.

În continuare însă, instanța de apel nu are în vedere orice persoană, ci un "segment căruia îi este destinat filmul", reținând că pentru un public cu preocupări în materie cinematografică legătura dintre personajul A. și dr. A. nu reprezintă o atingere adusă imaginii și memoriei defunctului, neconstituind astfel o faptă ilicită, ci ar fi doar o "evocare plastică ce se constituie într-un omagiu", "în care intenția regizorului pârât nu a fost aceea de a reda personalitatea și trăsăturile omului real A.", ci a fost doar un "pretext", "personajul A. nu-l prezintă sau reprezintă pe doctorul A. decât, cei mult, într-un mod metaforic".

În referirea la acest public nu s-a făcut trimitere la vreun mijloc de probă, rațiune și temei juridic care să o susțină, deși a reținut anterior că rezultă, fără dubiu, din vizionarea filmului, o legătură între personajul A. și doctorul real A. (existând și în acest aspect o motivare contradictorie a hotărârii).

Aceasta în condițiile în care cataloghează martorii J. și K., pentru care filmul a reprezentat o atingere adusă imaginii și memoriei dr. A., ca fiind persoane medii, rezonabile, fără preocupări cinefile și înlătură mărturia lor, probă reținută ca fiind nerelevantă pentru a cântări și observa percepția publicului asupra filmului.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât dacă se rețin ca valabile motivele referitoare la legătura dintre personajul A. și doctorul A. și că doar pentru un segment de public pretențios și subtil (deci minoritar) personajul A. îl prezintă sau reprezintă pe doctorul A. într-un mod metaforic, rezultă că pentru un segment important din populația țării, care este un public rezonabil, mediu, legătura dintre personaj și persoana reală nu îi apare ca una metaforică, ci ca una evidentă dintre viața personajului A. și viața dr. A. - imaginea și memoria dr. A. cel real fiind alterată și distorsionată de faptele și trăsăturile de caracter ale personajului principal, dr. A..

Hotărârea încalcă prevederile art. 72, 73. 78, 79, 252, 253 C. civ., potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea nu cuprinde o analiză în drept a încălcării sau nu a dispozițiilor legale menționate, ci doar o motivare în fapt, fără a se face analiza și legătura stării de fapt cu normele de drept aplicabile, analiza condițiilor răspunderii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (nemotivarea hotărârii).

Totodată, motivarea hotărârii încalcă dispoziții ale dreptului material menționate, considerentele deciziei fie adăugând la lege, fie încălcând-o.

Instanța de apel a reținut, de fapt, că imaginea dr. A. este reprodusă în filmul "G." de personajul A., urmare concluziei că, vizualizând acest personaj, mintea umană face o legătură cu dr. A. cel real, condiții în care ar fi trebuit să se aplice prevederile art. 73 C. civ., care conturează dreptul la propria imagine.

Acest articol nu condiționează atingerea adusă imaginii de vreun element subiectiv al celui care aduce atingere imaginii, așa cum a reținut instanța, adăugând la lege, răspunderea fiind una obiectivă, iar dacă se reproduce imaginea persoanei fără acordul său, aceasta trebuie să fie înlăturată la cererea persoanei afectate, prin remediile conferite de art. 252, 253 C. civ.

Filmul "G." a fost realizat și distribuit după decesul dr. A., iar acordul cu privire la utilizarea numelui și a imaginii sale, reproducerii acesteia în film trebuia să fie solicitat și acordat de moștenitori, iar instanța de apel nu a analizat dacă a existat acordul în acest sens, condiție impusă de art. 73 C. civ.

În ceea ce privește dreptul la demnitate, la respectarea persoanei decedate și a memoriei acesteia, sunt relevante considerentele în care se reține că pentru un public pretențios și subtil, adică pentru o categorie mică din cei ce vizionează în general producții cinematografice, personajul A. nu-l prezintă sau reprezintă pe dr. A. decât, cel mult, într-un mod metaforic, întrucât rezultă că pentru toți ceilalți, marea majoritate a publicului de cinema, sensul metaforic al imaginii dr. A. este greu de surprins, iar pentru ei filmul influențează imaginea pe care o au sau și-o formează despre dr. A. cel real.

Urmând același raționament din cazul atingerii aduse imaginii, rezultă că, potrivit prevederilor art. 79 C. civ., și în cazul atingerii aduse memoriei, respectului datorat persoanei decedate (implicit a demnității sale), sunt valabile aceleași condiții precum cele aferente atingerii aduse imaginii, ceea ce înseamnă că nu sunt aplicabile condițiile suplimentare indicate în motivarea instanței de apel, cum ar fi poziția subiectivă a celui care aduce atingerea, aceasta fiind în afara prevederilor legale.

Totodată, câtă vreme se reține că prin acest film s-a realizat o legătură cu personalitatea și trăsăturile omului real A. și că pentru un segment de public, care se încadrează în categoria majoritară a celor ce vizionează în general filme, această memorie și reputație a fost alterată, personajul de film apărând ca prezentarea dizgrațioasă și cu o imagine negativă a dr. A., concluzia este că există o atingere adusă demnității, raportat la acest segment de public.

Filmul a lăsat martorilor audiați o impresie dezamăgitoare, iar martorii sunt persoane medii, care fac parte din publicul rezonabil, fără preocupări cinefile, așa cum a reținut chiar instanța de apel, stare de fapt care trebuia coroborată cu prevederile art. 72, 78 și 79 C. civ.

Legiuitorul nu condiționează segmentul de public doar la cel minoritar, pretențios, subtil, iar filmul a rulat pe marile ecrane, fiind disponibil tuturor, nu doar acestuia.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 12 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 615A din data de 17 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Intimații au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului și au arătat motivele pentru care susțin legalitatea deciziei de apel.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

I. Procedând la rejudecarea apelului, Curtea a reținut că este necesar să stabilească dacă a existat o operă literară orală originală a doctorului A., autorul reclamantului, constând în povestirile orale ale acestuia, consemnate de pârâtul C. și cu privire la care se susține că au stat la baza scenariului filmului celui din urmă, "G.", considerând însă că trebuie, mai întâi, să se stabilească dacă povestirile la care se referă acțiunea reprezintă sau nu o operă de creație în înțelesul Legii nr. 8/1996.

Procedând în acest sens, instanța de apel nu a încălcat dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanței anterioare de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., întrucât în justificarea soluției de admitere a recursului declarat de pârâtul B. au fost avute în vedere nu numai dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe dreptului de autor, care definesc obiectul dreptului de autor, ci și pe cele ale art. 9 alin. 1lit. a) și f) din aceeași lege, care reglementează excepții de la beneficiul protecției legale a dreptului de autor.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) lit. a), "Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale", în vreme ce art. 9 alin. (1) lit. a) și f) prevede că "Nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; (...) f) simplele fapte și date."

În acest context nu se impunea analiza numai a originalității presupusei opere, ci era necesar să se stabilească dacă aceasta nu se află printre excepțiile de la protecția dreptului de autor - cele două aspecte aflându-se în strânsă corelație.

Dispozițiile art. 501 C. proc. civ. nu au fost încălcate nici în analiza cerinței originalității, neputându-se reține, pe lângă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nici dispozițiile pct. 6 al aceluiași articol, astfel cum s-a arătat în cererea de recurs.

Astfel, instanța anterioară de recurs a reținut că pentru a motiva îndeplinirea condițiilor pentru a fi considerată obiect al dreptului de autor, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, prima instanță de apel a pornit în mod corect prin a se raporta la transcrierea povestirilor dr. A., de către și prin grija pârâtului, după înregistrări făcute de-a lungul timpului de către acesta din urmă, aceasta fiind singura probă a conținutului pretinsei opere orale, însă aceasta nu a continuat în justificarea raționamentului, prin raportarea concretă la elementele din această transcriere care i-au format convingerea îndeplinirii condițiilor pentru ca relatările doctorului A., înregistrate de-a lungul timpului și transcrise, să fie protejate prin drept de autor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și verificarea dacă relatările se îndepărtează de la banalul istorisirii între prieteni, cu exagerările tipice unor astfel de momente, a unor întâmplări anecdotice (trăite de propria persoană sau auzite de la alții).

Aceasta în condițiile în care, a mai reținut instanța de recurs, nu se contestă faptul că întâmplările anecdotice relatate de doctorul A. reprezintă fapte trăite de propria persoană sau auzite de la alții, astfel că nu se pune problema să fi fost "inventate" de acesta - de altfel, simpla inventare a unor fapte dacă forma de expresie este banală neputând duce la protejarea prin drept de autor.

În măsura în care la rejudecare s-ar fi ajuns la aceeași concluzie cu cea a instanței anterioare de apel, prin confirmarea calități de autor a dr. A. asupra operei literare "F.", era necesar ca analiza să fi fost conformă celor statuate prin decizia de recurs.

Instanța de apel a pronunțat însă o soluție diametral opusă, confirmând sentința primei instanțe, ținând cont și de îndrumările și statuările din decizia de recurs, concluzionând că este vorba de relatarea de către autorul intimatului reclamant de simple fapte și date, în sensul art. 9 lit. f) din Legea nr. 8/1996, așa cum a reținut și tribunalul, ce nu intră sub protecția dreptului de autor.

Prin decizia anterioară de recurs s-a subliniat și faptul că originalitatea operei este dată, pe lângă idee și compoziție (concretizarea ideii) de forma de exprimare intrinsecă a operei (cuvinte, figuri de stil etc.) din care trebuie să reiasă activitatea de creație intelectuală a autorului, "însușirile spirituale ale autorului, talentul acestuia, personalitatea sa", așa cum se reține în doctrină, iar nu de calitățile oratorice ale celui care o reproduce.

Aceste cerințe ale originalității, conturate în decizia de recurs, coroborate cu excepțiile de la protecția dreptului de autor, reprezintă temeiul modalităților de apreciere din partea instanței de apel, de care aceasta era ținută în rejudecare, conform art. 501 C. proc. civ.

Astfel, cu catalogarea drept reper obiectiv, s-a arătat că opera de creație trebuie să fie manifestată exterior, să se obiectiveze într-o formă care să poată fi adusă la cunoștința celorlalți și care să o poată determina, să îi dea contur și individualitate; să un caracter unitar, coerent, consistent, legat, dat, de exemplu, în cazul operelor literare de un fir narativ, discursiv sau liric - trăsături necesare inclusiv operelor de creație literară orale, întrucât nu orice istorisiri, relatări, vorbe de spirit ori anecdote ocazionale se pot califica la statutul de operă.

Aceste considerente de ordin doctrinar au fost adaptate la particularitățile speței, concluzionându-se că acestea nu se confirmă, chiar și ținând cont de specificul unei opere orale, întrucât povestirile nu sunt decât relatări de fapte și date, fără o structură proprie unei opere literare.

Instanța de apel a reținut și că existența unei opere de creație implică și un reper subiectiv, subliniind că relatările și istorisirile dr. A. au avut caracter ocazional, amical și evocatoriu, nicio probă din dosar neconturând concluzia că naratorul a avut vreun moment intenția de a crea o operă literară sau de a se raporta la întâmplările relatate ca fiind o operă de creație literară orală, de a da statut de operă de creație relatărilor sale.

Considerentele în context trebuie privite însă în ansamblul motivării deciziei și în limitele deciziei anterioare de recurs, conturând concluzia că sunt insuficiente pentru a beneficia de protecția dreptului de autor simplele relatări de fapte și întâmplări trăite de propria persoană sau auzite de la alții, fără aportul personal al naratorului, care este necesar să nu se limiteze la acest lucru, ci să își pună amprenta personală - a însușirilor sale spirituale, a talentului și a personalității sale - aspect relativ la care s-au reținut, pe linia deciziei anterioare de recurs, numai un talent oratoric, interpretativ și un spirit glumeț al celui care relatează, naratorul, de natură a nu influența calitatea operei, fie ea și orală, de a fi originală.

În cadrul deciziei de recurs nu s-a făcut o distincție între originalitatea literară și cea juridică, cum s-a procedat în cauză, însă considerentele aferente sunt de natură teoretică, neinfluențând soluția pronunțată.

Instanța de apel a reținut și că relatările autorului intimatului reclamant ar fi suficient de personale și de noi, încât să treacă testul originalității în sens juridic, însă acest considerent nu este susținut de motivarea de ansamblu a deciziei, din care rezultă concluzia care justifică soluția, că relatările autorului intimatului nu reprezintă o operă în sensul art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 întrucât conțin simple fapte și date, sub incidența art. 9 lit. f) din Legea nr. 8/1996 - cu alte cuvinte, o simplă relatare, în care nu se regăsesc elementele originalității, subliniate și ale cărei cerințe sunt detaliate prin decizia de recurs - condiții în care nu se mai impune analiza criticii privind caracterul contradictoriu al motivării, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit normelor legale invocate în susținerea recursului - art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, "Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată", art. 27 alin. (1) " Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice se naște din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare" și art. 10 lit. a) autorul unei opere are dreptul moral " de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică", însă, cum corect s-a reținut, nu orice creație literară reprezintă operă în sensul art. 7 alin. (1) lit. a) din lege, iar modul sau forma de exprimare trebuie să denote originalitate, în sensul aceluiași articol.

Aceste considerente, reținute în lumina dreptului național, concordă cu noțiunile utilizate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Hotărârea din cauza C-683/17 Cofemel - Sociedade de Vestuario S.A., din 12 septembrie 2019, în materia Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturile conexe în societatea informațională, s-a arătat că

"29 Noțiunea de "operă" avută în vedere de ansamblul acestor dispoziții constituie, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții, o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată și aplicată în mod uniform și care presupune întrunirea a două elemente cumulative. Pe de o parte, această noțiune presupune existența unui obiect original, în sensul în care acesta reprezintă o creație intelectuală proprie autorului său. Pe de altă parte, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Infopaq International, C-5/08, EU:C:2009:465, punctele 37 și 39, precum și Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C-310/17, EU:C:2018:899, punctele 33 și 35 - 37, precum și jurisprudența citată).

30 În ceea ce privește primul dintre aceste elemente, rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții că, pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, este necesar și în același timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C-145/10, EU:C:2011:798, punctele 88, 89 și 94, precum și Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C-161/17, EU:C:2018:634, punctul 14).

31 În schimb, atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăți de creație, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco și alții, C-604/10, EU:C:2012:115, punctul 39 și jurisprudența citată).

32 În ceea ce privește cel de al doilea element evocat la punctul 29 din prezenta hotărâre, Curtea a precizat că noțiunea de "operă" avută în vedere de Directiva 2001/29 presupune în mod necesar existența unui obiect identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C-310/17, EU:C:2018:899, punctul 40)."

Este necesar să se arate, totodată, că verificarea cerințelor legale pentru ca o creație literară să constituie operă, în sensul Legii nr. 8/1996, se face asupra componentelor acesteia și nu prin intermediul unor aspecte extrinseci, văzând criticile de recurs de referință.

În considerarea acestor argumente și a constatărilor instanței de apel, în sensul că autorul intimatului reclamant a relatat simple fapte și întâmplări trăite de propria persoană sau de altele, dublate numai de un talent oratoric, interpretativ și un spirit glumeț al naratorului - situație de fapt ce nu poate fi cenzurată de instanța de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., coroborate cu dezlegările instanței anterioare de recurs, în aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi reținute nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și concluzionează că în mod judicios s-a apreciat că întrucât nu există o operă de creație literară originară a autorului reclamantului, nu se pune, prin urmare, problema unei opere de creație care să fie derivată (opera cinematografică "G.").

II. În ceea ce privește încălcarea drepturilor personale, nepatrimoniale ale sau referitoare la defunctul autor al reclamantului, dr. A..

Curtea a reținut că este în afara oricărui dubiu existența unei legături între personajul din opera cinematografică "G.", de profesie medic și purtând numele A., pe de o parte, și autorul reclamantului, dr. A., naratorul istorisirilor și anecdotelor care au stat la baza scenariului filmului, pe de altă parte.

Cu privire la această constatare, recurentul reclamă lipsa motivării, prin prisma probelor administrate și avute în vedere, fără a justifica un interes în susținerea criticii, în sensul art. 33 C. proc. civ. - partea prevalându-se, de altfel, de acest considerent în susținerea recursului.

În aprecierea încălcării drepturilor reclamate, s-a făcut referire atât la percepția unui public mai pretențios și subtil, pentru care poate fi în mod corect presupusă și suficientă concluzia reținută, cât și a celui mediu, rezonabil, fără preocupări cinefile, analizându-se reacțiile acestora.

Astfel, pentru primul s-a reținut că apare evident că personajul A. nu-l prezintă sau reprezintă pe doctorul A. decât, cel mult, într-un mod metaforic, un pretext artistic pentru regizor pentru a construi un personaj diferit și care nu poate fi suprapus celui real - constatare care nu este contradictorie cu cea anterior redată, referitoare la existența unei legături între personajul din opera cinematografică "G.", de profesie medic și purtând numele A., pe de o parte, și autorul reclamantului, dr. A., sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât este confirmată existența legăturii, numai că aceasta este prezentată și receptată pentru publicul de referință într-un mod metaforic, nerealist.

S-a arătat că impresiile celor doi martori audiați, persoane medii, rezonabile, fără preocupări cinefile, au scos la iveală o reacție de dezamăgire, completând în acest caz însă instanța în sensul că apare evident totuși că intimatul nu l-a portretizat chiar pe doctorul A., ci a creat un personaj fantastic (de exemplu, scena finală, în care din iubirea doctorului cu o fată se naște un copil cu copite, exclude din start orice legătură cu realitatea).

Se observă că în cazul acestui public, concluzia instanței este corectă față de referința avută în vedere, care conturează, cum s-a reținut și nu s-a contestat, un personaj fantastic ce nu poate fi identificat sub nicio formă ca fiind dr. A., persoana reală.

Nici în cazul acestui public nu se regăsește o contrarietate a motivării, întrucât în ceea ce îl privește, acestea sunt considerentele referitoare la percepție și nu cele deduse printr-o interpretare a contrario a considerentelor referitoare la percepția celeilalte categorii de public.

Din perspectiva componentele nepatrimoniale legate de respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente - dreptul la demnitate (art. 72 C. civ.), dreptul la propria imagine (art. 73 C. civ.), respectul datorat persoanei decedate (art. 78 C. civ.) și interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate (art. 79 C. civ.), instanța de apel a reținut că nu există o faptă ilicită aptă să genereze obligația de reparare a prejudiciului (ce constituie premise ale ocrotirii personalității umane în condițiile art. 252 și cerințe ale art. 253 alin. (1) lit. a) și alin. (4) C. civ., chiar dacă nu au fost indicate expres), întrucât producția cinematografică nu a cauzat memoriei și imaginii (protejate de normele anterior menționate, care numai formal lipsesc) defunctului A. nicio daună, elementele grotesc-fantastice din film nefiind de natură a fi asociate în mod credibil și verosimil cu o descriere exactă a autorului reclamantului în privința detaliilor sordide referite în susținerile acestuia din urmă - considerente care sunt apte a înlătura motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat.

În susținerea acestei concluzii, instanța a reținut că filmul nu reprezintă o biografie a doctorului A., iar intenția regizorului pârât nu a fost aceea de a reda personalitatea și trăsăturile omului real A. ori a identificării sale cu personajul ce îi purta numele, nu a fost vorba despre o calchiere a personajului după un model, ci doar o evocare plastică ce se constituie într-un omagiu adus celui din urmă, înțeles și exprimat în raport de criteriile artistice ale regizorului, iar nu de o grilă morală comună, evocarea fiind făcută în chiar începutul peliculei; nu elementul moral este principal în film, cât capacitatea de a reconstrui un univers aparte, prin mijloace care evocă fantasticul, chiar elemente suprarealiste sau de realism magic și în care personajul A. apare ca observator subtil și capabil al grotescului și fantasticului.

În temeiul acestor constatări, instanța de apel a reținut în mod corect că nu se încalcă normele de drept material invocate în susținerea motivului de recurs, referitoare la demnitate, propria imagine și memorie a persoanei decedate, întrucât, deși scenariul filmului are ca sursă de inspirație povestirile dr. A., de necontestat, modul în care acestea au fost adaptate (reține instanța în mod plastic uneori, cu elemente de suprarealism, grotesc-fantastice, ce reflectă criteriile artistice ale regizorului) nu poate fi privit decât metaforic de public (indiferent de calificarea acestuia), neputând determina o identificare, suprapunere realiste și credibile ale personajului filmului cu persoana reală.

Înalta Curte constată că argumentul referitor la intenția regizorului, în sensul că nu ar fi fost aceea de a reda personalitatea și trăsăturile omului real A., reprezintă, de fapt, un element în caracterizarea peliculei în contextul care interesează cauza, mai exact concretizarea acestei intenții în modul de valorificare a povestirilor, în vreme ce art. 73 alin. (2) C. civ. (față de contextul invocat) reglementează remediul încălcării dreptului la propria imagine, concretizat în interzicerea ori împiedicarea reproducerii, în orice mod, a înfățișării fizice ori a vocii.

Se observă, totodată, că se revalorifică raționamentul referitor la publicul pretențios, subtil și cinefil care este restrâns față de celălalt, mare majoritate, și la legătura constată a acestui film cu personalitatea și trăsăturile omului A.,relativ la care urmează a fi reținute aceleași considerente arătate anterior.

În considerarea acestor argumente reținute în analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat, făcând aplicarea și a dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 615A din data de 17 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - LM