ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 13 septembrie 2012 a fost înregistrată plângerea formulată de petentul A.I. împotriva procurorului S.T. din cadrul D.N.A., Serviciul Teritorial Timișoara pentru săvârșirea infracțiunilor de „corupție și complicitate la tentativele de omor”. Prin ordonan ța nr. 313/P/2012 din 31 octombrie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul reclamat, precum și disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei cu privire la infracțiunea de tentativă de omor în forma complicității, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, unde s-a constituit Dosarul nr. 907/P/2012.

Prin rezolu ția nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de S.T., procuror în cadrul D.N.A., Serviciul Teritorial Timișoara, cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 261, art. 263, art. 264, art. 271 și art. 20 raportat la art. 174 C. pen. cu referire la art. 26 C. pen., întrucât faptele nu există. Împotriva soluției procurorului , petentul s-a adresat cu plângere procurorului șef Secție urmărire penala și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care prin rezoluția nr. 4303/II-2/2012 din 7 ianuarie 2013, în baza art. 278 alin. (1) C. proc.

pen., a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii numitului A.I., formulată împotriva soluției adoptate în Dosarul nr. 970/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, nefiind reținută nici o încălcare a dispozițiilor legale și, în urma verificării actelor premergătoare urmăririi penale efectuate în cauză, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat a fi cercetat magistratul reclamat nu există. În conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., petentul A.I. a formulat pl ângere la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar la data de 15 ianuarie 2013, a fost înregistrată pe rolul secției penale, sub nr. 272/1/2013, pl ângerea formulată de aceasta împotriva rezoluției nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică.

În motivarea pl ângerii, petentul a arătat că „a fost refuzată cercetarea legală în termenul stabilit de art. 277 C. proc. pen., pentru că infracțiunile sunt dovedite indubitabil cu acte probatorii”, solicitând astfel „soluționarea legală a cauzei pentru a identifica criminalii și complicii acestora sau transmiterea dosarului pentru efectuarea urmăririi penale la D.I.I.C.O.T., unde sunt specialiști pentru cercetarea crimei organizate”. Pl ângerea este nefondată. Analiz ând rezoluțiile atacate prin prisma motivelor invocate în plângerea adresată instanței, Curtea constată că acestea sunt aceleași cu cele pe care petentul le-a invocat în plângerea inițială adresată parchetului. Ca atare acestea au fost analizate în cele două rezoluții prin care s-a dispus motivat, amplu și temeinic, respingerea lor.

Simpla nemul țumire a petentului față de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistratului care a dispus-o, activitatea acestora fără a se situa în afara legii penale și fără a putea conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor pe care acesta le-a indicat în plângerea sa. De altfel, petentul a avut posibilitatea formul ării cererilor și apărărilor pe care le-a apreciat a fi necesare, în fața instanței de judecată, în căile de atac prevăzute de lege, lucru de care, acesta a și uzat, fiindu-i astfel respectate toate drepturile procesuale. Posibilitatea formul ării unor plângeri potrivit dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., reprezintă un drept procedural al petentului, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate și nici nu poate conduce la reformarea soluțiilor. Totodat ă, potrivit dispozițiilor art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.” În aceea și ordine de idei, dispozițiile art. 63 C. proc. pen. arată că „probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului”.

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, magistratul, în speță procuror, trebuie să aplice legea la anumite situații de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu, care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situației de fapt supusă actului de justiție, de interpretare a dispozițiilor legale și, în final, de identificare și aplicare a dispoziției legale la cazul concret.

Toate măsurile dispuse de magistrați cuprind o motivare în fapt și în drept, ca o garanție a justițiabililor împotriva arbitrariului Față de cele ce preced, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, este de esen ța principiului independenței procurorului dreptul acestuia de a planifica ancheta penală, de a dispune asupra succesiunii administrării probelor, a importanței și semnificației materialului probator, toate actele sale fiind suspuse controlului judecătoresc. Din analiza actelor premerg ătoare efectuate în cauză, s-a constatat că din situația de fapt expusă în actul de sesizare nu se conturează elementele concrete ale vreunei infracțiuni anume, cu atât mai puțin ale infracțiunilor cu privire la care s-a făcut sesizarea.

Nefiind re ținută nici o încălcare a dispozițiilor legale și, în urma verificării actelor premergătoare urmăririi penale efectuate în cauză, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat a fi cercetat magistratul reclamat nu există, rezoluțiile criticate sunt temeinice și legale, neexistând temeiuri pentru infirmarea acestora. Se constat ă că petentul a invocat în susținerea plângerii sale motive subiective de nemulțumire față de soluția nefavorabilă pronunțată, tară a argumenta și proba în fapt și în drept plângerea penală formulată. Astfel, potrivit art. 68 C. proc. pen., pentru a se efectua acte premerg ătoare față de o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente de fapt concrete din care, rațional, se poate ajunge la concluzia că în cauză s-a săvârșit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanșează procesul penal.

Or, analiz ând actele efectuate în prezenta cauză, se constată că nu au rezultat indicii privind existența vreunui act de conduită, contrar atribuțiilor de serviciu, săvârșit de magistratul indicat în plângerea penală. Ca atare, față de cele ar ătate, se constată că cele două rezoluții dispuse în cauză, respectiv rezoluția nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 și rezoluția nr. 4303/11-2/2012 din 7 ianuarie 2013 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică, sunt legale și temeinice, fără a se impune desființarea lor. Așa fiind, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I.

împotriva rezoluției nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o va menține. Potrivit disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare c ătre stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 aprilie 2013.