ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data

de 13 septembrie 2012 a fost înregistrată plângerea formulată de petentul A.I.

împotriva

procurorului

S.T. din cadrul D.N.A., Serviciul Teritorial Timișoara pentru săvârșirea

infracțiunilor de „corupție și complicitate la tentativele de omor”.

Prin ordonan

ța nr. 313/P/2012 din

31 octombrie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a

dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul reclamat, precum și disjungerea

și declinarea competenței de soluționare a cauzei cu privire la infracțiunea de

tentativă de omor în forma complicității, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, unde s-a constituit Dosarul nr. 907/P/2012.

Prin rezolu

ția nr. 970/P/2012 din

27 noiembrie 2012 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penala și criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de S.T., procuror în cadrul D.N.A., Serviciul Teritorial Timișoara, cercetat

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 261, art. 263, art. 264,

art. 271 și art. 20 raportat la art. 174 C. pen. cu referire la art. 26 C. pen.,

întrucât faptele nu există.

Împotriva soluției procurorului

, petentul s-a adresat

cu plângere procurorului șef Secție urmărire penala și criminalistică din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care prin rezoluția

nr. 4303/II-2/2012 din 7 ianuarie 2013, în baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen.,

a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii numitului A.I., formulată împotriva

soluției adoptate în Dosarul nr. 970/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, nefiind reținută

nici o încălcare a dispozițiilor legale și, în urma verificării actelor premergătoare

urmăririi penale efectuate în cauză, constatându-se că faptele penale cu privire

la care s-a solicitat a fi cercetat magistratul reclamat nu există.

În conformitate cu dispozițiile

art. 278

1

C. proc. pen., petentul A.I. a formulat pl

ângere la Înalta Curte

de Casație și Justiție, iar la data de 15 ianuarie 2013, a fost înregistrată pe

rolul secției penale, sub nr.

272/1/2013, pl

ângerea formulată de aceasta împotriva rezoluției

nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică.

În motivarea pl

ângerii, petentul a arătat

că „a fost refuzată cercetarea legală în termenul stabilit de art. 277 C. proc.

pen., pentru că infracțiunile sunt dovedite indubitabil cu acte probatorii”, solicitând

astfel „soluționarea legală a cauzei pentru a identifica criminalii și complicii

acestora sau transmiterea dosarului pentru efectuarea urmăririi penale la D.I.I.C.O.T.,

unde sunt specialiști pentru cercetarea crimei organizate”.

Pl

ângerea este nefondată.

Analiz

ând rezoluțiile atacate

prin prisma motivelor invocate în plângerea adresată instanței, Curtea constată

că acestea sunt aceleași cu cele pe care petentul le-a invocat în plângerea inițială

adresată parchetului.

Ca atare acestea au fost

analizate în cele două rezoluții prin care s-a dispus motivat, amplu și temeinic,

respingerea lor.

Simpla nemul

țumire a petentului față

de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii

penale a magistratului care a dispus-o, activitatea acestora fără a se situa în

afara legii penale și fără a putea conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive

ale infracțiunilor pe care acesta le-a indicat în plângerea sa.

De altfel, petentul a

avut posibilitatea formul

ării

cererilor și apărărilor pe care le-a apreciat a fi necesare, în fața instanței de

judecată, în căile de atac prevăzute de lege, lucru de care, acesta a și uzat, fiindu-i

astfel respectate toate drepturile procesuale.

Posibilitatea formul

ării unor plângeri potrivit

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., reprezintă un drept procedural

al petentului, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalității

și temeiniciei soluțiilor pronunțate și nici nu poate conduce la reformarea soluțiilor.

Totodat

ă, potrivit dispozițiilor

art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală

și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe

bază de probe.”

În aceea

și ordine de idei, dispozițiile

art. 63 C. proc. pen. arată că „probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea

fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată

în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului”.

În

îndeplinirea atribuțiilor

de serviciu, magistratul, în speță procuror, trebuie să aplice legea la anumite

situații de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu, care cuprinde

mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situației de fapt supusă

actului de justiție, de interpretare a dispozițiilor legale și, în final, de identificare

și aplicare a dispoziției legale la cazul concret. Toate măsurile dispuse de magistrați

cuprind o motivare în fapt și în drept, ca o garanție a justițiabililor împotriva

arbitrariului

Față de cele ce preced,

Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată și modificată, este de esen

ța principiului independenței

procurorului dreptul acestuia de a planifica ancheta penală, de a dispune asupra

succesiunii administrării probelor, a importanței și semnificației materialului

probator, toate actele sale fiind suspuse controlului judecătoresc.

Din analiza actelor premerg

ătoare efectuate în cauză,

s-a constatat că din situația de fapt expusă în actul de sesizare nu se conturează

elementele concrete ale vreunei infracțiuni anume, cu atât mai puțin ale infracțiunilor

cu privire la care s-a făcut sesizarea.

Nefiind re

ținută nici o încălcare

a dispozițiilor legale și, în urma verificării actelor premergătoare urmăririi penale

efectuate în cauză, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat

a fi cercetat magistratul reclamat nu există, rezoluțiile criticate sunt temeinice

și legale, neexistând temeiuri pentru infirmarea acestora.

Se constat

ă că petentul a invocat

în susținerea plângerii sale motive subiective de nemulțumire față de soluția nefavorabilă

pronunțată, tară a argumenta și proba în fapt și în drept plângerea penală formulată.

Astfel, potrivit art.

68 C. proc. pen., pentru a se efectua acte premerg

ătoare față de o persoană

pentru săvârșirea unei infracțiuni este necesar ca din datele existente să rezulte

elemente de fapt concrete din care, rațional, se poate ajunge la concluzia că în

cauză s-a săvârșit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanșează procesul

penal.

Or, analiz

ând actele efectuate în

prezenta cauză, se constată că nu au rezultat indicii privind existența vreunui

act de conduită, contrar atribuțiilor de serviciu, săvârșit de magistratul indicat

în plângerea penală.

Ca atare, față de cele

ar

ătate,

se constată că cele două rezoluții dispuse în cauză, respectiv rezoluția nr. 970/P/2012

din 27 noiembrie 2012 și rezoluția nr. 4303/11-2/2012 din 7 ianuarie 2013 ale Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică,

sunt legale și temeinice, fără a se impune desființarea lor.

Așa fiind, în temeiul

art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 970/P/2012

din 27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o va menține.

Potrivit disp. art. 192

alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

c

ătre stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr. 970/P/2012 din

27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul la

plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 18 aprilie 2013.