ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 947/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017 la data de 25 aprilie 2017, petenta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta D.G.RFP Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 278 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a formulat cerere de suspendare a executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x din 13.01.2017, a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 13.01.2017 (anexă la decizia de impunere) și a procesului-verbal nr. BCG - AIF 322 din 13.01.2017, acte emise de DGRFP Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală, până la soluționarea definitivă și irevocabilă de către instanță a fondului contestației promovate împotriva deciziei de impunere nr. x din 13.01.2017.

Prin Sentința civilă nr. 104 din 16 iunie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC A. Frasin, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

A apreciat recurenta că sentința atacată este superficial motivată, neluându-se în considerare toate argumentele prezentate în cererea introductivă de instanță, hotărârea încălcând prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., solicitând, în condițiile art. 497, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe fondul cererii de suspendare, s-a arătat că în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, a susținut recurenta că procedura administrativă de contestare a actului administrativ nu fusese finalizată, iar autoritatea fiscală nu a respectat termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr. 2017/2015. Totodată, s-a arătat că prin Decizia nr. 207/19.06.2017 contestația fiscală a fost suspendată, ceea ce a determinat amânarea definitivării creanțelor.

Această împrejurare a condus la demararea executării silite pentru suma de 5.053.377 de RON, sumă care depășește profitul net obținut de societate în ultimii doi ani, fiind dispuse măsuri asiguratorii și poprire asupra disponibilităților bănești.

De asemenea, s-a invocat necompetența materială a Administrației Județene a Finanțelor Publice Bacău - activitatea de inspecție fiscală, raportat la prevederile Ordinului Președintelui ANAF nr. 3649/2015, care stabilesc că de la data de 1 februarie 2016 competența aparține Administrației pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași, precum și încălcarea normelor de competență teritorială.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente s-a arătat că, urmare a începerii executării silite pentru o sumă care reprezintă 38 % din cifra de afaceri, în mod evident, ar fi influențată negativ activitatea reclamantei în ceea ce privește executarea în sine a contractelor deja aflate în derulare.

Pentru toate aceste motive, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acțiunii și pe cale de consecință a cererii de suspendare.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18.09.2017 de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 26.02. 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x din 13.01.2017, ce a avut la baza Raportul de inspecție fiscală nr. x din 13.01.2017 și a procesului-verbal nr. x din 13.01.2017, acte emise de DGRFP Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău și prin care a fost stabilită în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 5.053.377 RON, reprezentând impozit pe profit și TVA.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare) etc.

Astfel, împrejurarea că prima instanță s-a oprit în analiza cazului bine justificat doar la criticile privind necompetența materială a AJFP Bacău și la prejudicierea reclamantei prin nesoluționarea contestației administrativ - fiscale, nu reprezintă o nemotivare a hotărârii și o încălcare a prevederilor art. 425 lit. b) din C. proc. civ., ci se înscrie în limitele mai sus expuse, hotărârea nefiind criticabilă din această perspectivă.

Referitor la motivele circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că depășirea termenului de 45 de zile prevăzut de Legea 207/2015 pentru soluționarea contestației nu atrage nulitatea procedurii fiscale, în condițiile în care, în lipsa unei sancțiuni exprese, acesta are natura unui termen de recomandare.

În egală măsură, nici măsura suspendării soluționării contestațiilor dispuse prin Decizia nr. 207/19.06.2017 nu poate constitui un "caz bine justificat" în condițiile în care aceasta posibilitate este prevăzută de dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 207/2015, iar instanța de judecată nu este învestită cu analiza legalității și temeiniciei acestei decizii.

În ceea ce privește încălcarea normelor de competență materială, constată Înalta Curte de Casație și Justiție că, în temeiul art. 120 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 coroborat cu dispozițiile art. 2 din OPANAF nr. 767/2016 a fost dispusă delegarea de competență nr. ISR - AIF 2073/15.06.2016, atribut exclusiv al organului fiscal.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru suspendarea deciziei atacate, nemaimpunându-se analiza motivelor de recurs privind condiția prevenirii pagubei iminente. De altfel, suspendarea actelor administrative reprezintă, așa cum s-a arătat, o situație de excepție, acestea bucurându-se de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Cu privire la paguba iminentă, cu excepția invocării valorii importante a sumei imputate, recurenta nu a prezentat în concret în ce măsură este îndeplinită cerința textului de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, urmând a dispune restituirea cauțiunii în temeiul art. 1064 alin. (4) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Sentinței nr. 104 din 16 iunie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 1064 alin. (4) din C. proc. civ. dispune restituirea cauțiunii în cuantum de 18554 RON consemnată cu recipisa de consemnare nr. x - 13.06.2017 emisă de B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2019.

GGC - OB