ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1478/2017

HOTĂRÂRE

18.10.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1478/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 323 din 04 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2017 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, a fost declinată în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București competența soluționării cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul judecății, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanței obligarea acestuia la plata sumei de 598,75 RON, reprezentând credit și dobânzi penalizatoare, cu cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut că pretențiile reclamantei din prezenta cauză se întemeiază pe contractul de credit nr. x/5.07.2016, în baza căruia, susține reclamanta, a acordat pârâtului un credit în valoare de 250 RON.

Conform art. 17.4 al contractului mai sus menționat, eventualele dispute rezultând din contract sau în legătură cu acesta, inclusiv încheierea, modificarea, desfășurarea și încetarea contractului și pe care părțile nu le pot soluționa pe cale amiabilă vor fi rezolvate în fața instanțelor de judecată competente de la sediul creditorului, împrumutatul neavând posibilitatea apelării la proceduri extrajudiciare anterioare sesizării instanței de judecată.

Articolul 121 C. proc. civ. prevede că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului, iar conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Alineatul al doilea al art. 126 prevede că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.

Scopul urmărit prin stabilirea regulii de competență prevăzută de art. 121 C. proc. civ. constă în protejarea consumatorului prezumat a avea o poziție mai slabă din punct de vedere economic decât profesionistul.

Apreciază instanța că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 121 din C. proc. civ., raportat la art. 126 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, art. 121 C. proc. civ. are în vedere dispozițiile legislației speciale privind protecția consumatorului, aceste prevederi având rolul de a proteja pe consumator în relațiile sale contractuale cu profesionistul, însă în speța de față nu sunt aplicabile aceste norme speciale întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu este întemeiat pe dispozițiile privind protecția consumatorului, dispoziții speciale față de normele de drept comun.

În cauză, contractul încheiat între părți este un contract civil, obiectul cererii de chemare în judecată fiind obligarea pârâtului la executarea obligației asumate prin contract constând în restituirea creditului acordat de către reclamantă.

Având în vedere cele reținute anterior, devin aplicabile dispozițiile art. 126 alin. (1) și, după cum s-a reținut anterior, prin contractul încheiat, părțile au convenit ca eventualele litigii rezultate de încheierea, modificarea, desfășurarea și încetarea contractului să fie soluționate de instanța de la sediul creditorului.

Prin sentința civilă nr. 5736 din 17 iulie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, fiind declinată competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că reclamanta își întemeiază pretențiile deduse judecății pe contractul de credit nr. x din 05.07.2016.

Având în vedere că reclamanta este un profesionist în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva unui consumator, în sensul prevederilor art. 2 alin, 1 din același act normativ, iar obiectul cererii este în legătură cu raportul juridic născut din contractul de credit, pârâtul având calitatea de împrumutat, instanța a constatat incidența în speță a dispozițiilor art. 121 din C. proc. civ., care reglementează un caz de competență teritorială exclusivă, dând astfel de cereri în competența de la domiciliul consumatorului.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți sau de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Instanța nu a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 17.4 din contract prin care se stabilește competența de soluționare a litigiilor născute în legătură cu acest contract în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, ca judecătorie de la sediul creditorului.

Potrivit art. 121 teza finală din C. proc. civ., dispozițiile art. 126 alin. (2) din același cod rămân aplicabile, de unde rezultă că în situația cererilor formulate de către un profesionist împotriva unui consumator, părțile pot coveni, în scris sau prin declarație orală dată în fața instanței, alegerea instanței competente, numai după naștere dreptului la acțiune. Teza finală a art. 126 alin. (2) statuează că orice convenție contrară este considerată ca fiind nescrisă.

Din interpretarea dispozițiilor menționate, rezultă că orice clauză privind stabilirea competenței unei anumite instanțe de judecată în eventualitatea nașterii unui litigiu între un profesionist și un consumator nu va putea da naștere la efecte juridice în sensul indicat. Instanța a reținut și faptul că dispozițiile art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. sunt norme de procedură, motiv pentru care aplicabilitatea acestora nu se raportează la momentul nașterii raportului juridic, ci se raportează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2013.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Răcari competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea cu valoare redusă întemeiată pe dispozițiile art. 1026 și urm. din noul C. proc. civ., având ca obiect obligarea pârâtului la executarea obligației asumate, constând în restituirea împrumutului acordat de către reclamantă prin Contractul de credit nr. x din 05.07.2016.

Instanța competentă să soluționeze cererea este judecătoria, raportat la prevederile art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., alin. (2) al aceluiași text de lege statuând:

"Competența teritorială se stabilește potrivit dreptului comun."

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 107 alin. (1), coroborat cu art. 113 alin. (1) pct. 3 noul C. proc. civ., potrivit cărora, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar în cererile privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, mai este competentă instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligației.

Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 116 noul C. proc. civ.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, în speță, reclamanta optând pentru instanța în a cărei circumscripție se află domiciliul pârâtului.

Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este o procedură specială, în speță nefiind în prezența unui litigiu privind protecția drepturilor consumatorului față de clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, nefiind astfel incidente prevederile Legii nr. 193/2000, coroborate cu dispozițiile art. 121 și art. 126 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente, Judecătoria Răcari nu putea, din oficiu, să invoce clauza atributivă de competență prevăzută la art. 17.4 din contractul încheiat între părți, în sensul că eventualele litigii rezultând din contract sau în legătură cu acesta privind încheierea, modificarea, desfășurarea și încetarea contractului sunt de competența instanței de la sediul creditorului.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.A., în favoarea Judecătoriei Răcari, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.