ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1577/2017

HOTĂRÂRE

26.10.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1577/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 iunie 2016 pe rolul Judecatoriei Pitești, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța,

- să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.2, art. 5.1, art. 1.3 lit. a) și art. 6.2 din contractul de credit nr. x/22.04.2008 încheiat între părți,

- să oblige pârâta la a le restitui sumele achitate în plus, cu titlu de dobândă și comision de acordare credit, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume,

- să dispună calculul în viitor al dobânzii creditului în funcție de indicele LIBOR și de marja fixă stabilită prin contractul de credit sau actele adiționale la acesta,

- să dispună înghețarea cursului de schimb CHF/RON pentru efectuarea plăților la valoarea de la data acordării creditului,

- să oblige pârâta la a le restitui sumele achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil la data semnării contractului, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora.

La 1 august 2016, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat, printre altele, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Pitești în soluționarea cauzei, față de locul situării sediului său principal raportată la clauza prevăzută la art. 8 pct. 8.2 din contractul de credit, și a solicitat declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

La termenul de judecată din 14 decembrie 2016, pârâta a invocat oral și excepția necompetenței materiale a instanței inițial sesizate raportat la valoarea creditului.

Prin sentinta civilă nr. 8171/2016 din 22 decembrie 2016, Judecătoria Pitești, secția Civilă a admis exceptia necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Urmare a declinării, la 20 ianuarie 2017, litigiul a fost înregistrat pe rolul instanței ierarhic superioare sub nr. x/2016.

La 5 aprilie 2017, reclamanții și-au precizat cererea introductivă sub aspectul cuantumului pretențiilor deduse judecății, indicând următoarele sume: 50.000 RON, dobândă excedentară, 5.000 RON, dobândă legală aferentă dobânzii excedentare, 22.500 RON, comision de acordare credit, 1.500 RON, dobândă legală aferentă comisionului de acordare, 100.000 RON, reprezentând suma achitată în plus în temeiul contractului de credit rezultată din diferențele și 10.000 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei achitate în plus rezultată din diferența de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului. Astfel, totalul pretențiilor deduse judecății a fost indicat ca fiind în sumă totală de 189.000 RON.

Prin sentinta civila nr. 139/2017 din 11 aprilie 2017, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis excepțiile necompetenței sale materiale și teritoriale în soluționarea cauzei și a dispus declinarea competenței materiale și teritoriale în soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotârî astfel asupra competenței materiale în soluționarea cauzei, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 101 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., raportat la obiectul pricinii - cerere în executare contractuală - și la valoarea pretențiilor deduse judecății situată sub pragul de 200.000 RON inclusiv, instituit de legiuitor pentru a atrage competența materială a judecătoriei.

Referitor la competența teritorială, constatând că în actul juridic dedus judecății, respectiv în contractul de credit nr. x/22.04.2008 părțile au inserat la art. 8 pct. 2 o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor de la sediul pârâtei, respectiv a instanțelor din București, văzând și prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care instituie regula generală în materia competenței teritoriale potrivit căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție își are sediul pârâtul, Tribunalul Argeș și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

În urma declinării, la 25 aprilie 2017, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2017.

Aceată din urmă instanță, prin sentința civilă nr. 6360/2017 din 21 august 2017, a admis excepțiile propriei necompetențe materiale și teritoriale, invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțăeii regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecatoria Sectorului 1 București, cu titlu prealabil, pentru verificarea propriei competențe, a solicitat reclamanților să depună la un grafic de rambursare a creditului care să ateste suma totală de restituit la finalul perioadei de creditare.

Ulterior, referitor la excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu la termenul de judecată din 7 august 2017, a reținut că valoarea pretențiilor deduse judecății, respectiv valoarea patrimonială pe care reclamanții ar obține-o în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, este de 1.083.927,18 RON.

În fundamentarea acestei concluzii, a notat că din graficul de rambursare depus la dosar rezultă că suma finală de restituit (dobândă de plată + principal de plată) la expirarea contractului de credit este de 574.144,38 CHF, iar față de obiectul capătului de cerere privind înghetarea cursului de schimb CHF/RON pentru efectuarea plăților la valoarea de la data acordării creditului, instanta retine că, practic, folosul patrimonial obtinut de reclamanți este dat de diferența dintre valoarea totală a contractului la cursul RON/CHF de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 8 iunie 2016, respectiv 574.144,38 CHF x 4,1055 RON = 2.357.149,75 RON și valoarea totală a contractului la un curs RON/CHF de la data încheierii contractului de credit, 22 aprilie 2008, respectiv 574.144,38 CHF x 2,2176 RON =1.273.222,57 RON, adică 2.357.149,75 RON - 1.273.222,57 RON = 1.083.927,18 RON.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului în cuantum de 4.918 CHF, instanța a reținut că valoarea acestuia se situează este sub prgul de 200.000 RON.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, având mai multe petite, și la valoarea pretențiilor deduse judecății, Judecatoria Sectorului 1 București a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o acțiune unică, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența instanței de grad mai înalt.

Astfel, a conchis că în cauză competența materială de soluționare revine tribunalului, având în vedere că cererea este evaluabilă în bani și că valoarea unui capat de cerere depășește pragul de 200.000 RON, prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Referitor la competența teritorială în soluționarea cauzei, instanta a reținut, în esență, incidența în speță a dispozițiilor art. 126 alin. (2) din același Cod, în raport cu care a apreciat că nu se poate da eficiență clauzei atributive de competență înserată de părți la art. 8 pct. 8.2, din contractul de credit, câtă vreme aceasta nu a fost convenită după nașterea dreptului la despăgubire, cum impune în mod imperativ textul legal menționat.

În considerarea celor anterior expuse, Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că, în speță, competența teritorială a soluționării cauzei aparține Tribunalului Argeș și a declinat competența în favoarea acestuia.

Față de dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 134 coroborat cu art. 135 alin. (1) din același Cod a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării acestei cereri în favoarea Tribunalului Argeș, argumentele ce succed:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competeța materială sau pe verticală se realizează funcție de obiectul cererii deduse, iar în cazul pretențiilor patrimoniale funcție de valoarea acestora.

În speță, Înalta Curte constată că reclamanții au învestit Judecătoria Pitești cu o cerere, întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 193/2002, prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze înserate în contractul de credit încheiat cu pârâta C. S.A., restituirea sumelor achitate în baza acestora, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, înghețarea cursului de schimb valutar CHF/RON pentru plata creditului la valoarea de la data încheierii contractului, restituirea sumelor achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume.

Astfel, rezultă că, în speță, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune având mai multe capete de cerere principale.

Raportat la graficul de rambursare a creditului, se constată că suma finală de restituit (dobândă de plată + principal de plată) la expirarea contractului de credit este de 574.144,38 CHF.

Totodată, față de obiectul capătului de cerere privind înghetarea cursului de schimb CHF/RON pentru efectuarea plăților la valoarea de la data acordării creditului, instanta supremă retine că folosul patrimonial urmărit de reclamanți prin promovarea acțiunii rezidă în diferența dintre valoarea totală a contractului la cursul RON/CHF de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 8 iunie 2016, respectiv 574.144,38 CHF x 4,1055 RON = 2.357.149,75 RON și valoarea totală a contractului la un curs RON/CHF de la data încheierii contractului de credit, 22 aprilie 2008, respectiv 574.144,38 CHF x 2,2176 RON =1.273.222,57 RON, adică 2.357.149,75 RON - 1.273.222,57 RON = 1.083.927,18 RON.

Din cele mai sus expuse rezultă că măcar unul dintre capetele de cerere deduse judecății are o valoare ce se situează peste valoarea prag de 200,000 RON, instituită de legiuitor prin art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., pentru atragerea competenței materiale a judecătoriei.

Totodată, instanța supremă impune concluzia că față de pluralitatea de petite principale formulate pe calea aceleiași acțiuni cu care reclamanții au învestit instanța inițial sesizată, în speță sunt incidente prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o acțiune unică, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența instanței de grad mai înalt.

Prin urmare, în considerarea celor arătate, competența materială în cauză revine tribunalului, în contextul în care judecătoriile judecă în primă instanță doar litigii evaluabile în bani a căror valoare nu depășește suma de 200.000 RON, iar în speță, cel puțin unul dintre capetele de cerere formulate de reclamanți are o valoare situată peste pragul menționat.

În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, urmează a se avea în vedere următoarele:

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

De asemenea, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulității absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, legiuitorul a prevăzut o competență alternativă în favoarea instanțelor de la domiciliul consumatorului.

În speță, la art. 8 pct. 8.2 din contractul de credit nr. x din 22 aprilie 2008, dedus judecății, părțile au stipulat ca litigiile și neînțelegerile de orice fel dintre ele să fie soluționate amiabil, iar în măsura în care nu se va ajunge la un acord în această variantă, competența să aparțină instanțelor judecătorești de la sediul social al băncii.

Prin întâmpinarea depusă în fața instanței inițial învestite, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale, invocând clauza atributivă de competență exclusivă stipulată la art. 8 pct. 8.2 din contractul de credit nr. x din 22 aprilie 2008.

În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că în speță sunt incidente dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor - așa cum este cazul în speță - precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.

Din interpretarea normei legale menționate, rezultă că legiuitorul a urmărit să protejeze interesul consumatorului, înlăturând posibilitatea profesionistului de a uza de poziția sa privilegiată pentru a-și impune opțiunea pentru una dintre instanțele cu competență alternativă teritorial în soluționarea litigiului, prin statuarea posibilității de alegere de competență doar ulterior nașterii dreptului la despăgubire, deci la momentul echilibrării pozițiilor acestora.

Prin norma precitată, legiuitorul a urmărit facilitarea accesului consumatorilor la instanța judecătorească cea mai apropiată (cea în a cărei rază de competență domiciliază), constituind o garanție suplimentară a respectării dreptului la apărare al acestora, iar prin declinarea competenței teritoriale în favoarea instanței de la sediul băncii, prevederea legală ar fi golită de conținut.

Cum, în speță, dreptul la despăgubire se naște de la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, iar clauza stipulată de părți la art. 8 pct. 8.2 din contractul de credit a fost înserată chiar de la încheierea contractului, rezultă că aceasta este lovită de nulitate absolută, neputând produce efecte în cauză.

Astfel, conchizând că, în speță operează competența teritorială alternativă, instituită de prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții având alegerea între două sau mai multe instanțe simultan competente, conform art. 116 din același Cod, față de opțiunea inițial făcută pentru Judecătoria Pitești, Înalta Curte reține că, o dată introdusă cererea la una dintre instanțele prevăzute de lege ca deopotrivă competente, respectiva instanță este legal învestită, neputându-și declina competența.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.