ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1776/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. au solicitat în contradictoriu cu Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și Ministerul Justiției în calitate de pârâți precum și cu Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidențialitate în procent de 15% ca urmare a deținerii certificatelor de acces la informații clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizația lunară brută.

Totodată au solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor bănești cuvenite pe ultimii trei ani, calculați de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflației și plata dobânzii legale, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență teritorială față de domiciliul reclamanților, excepția lipsei calității sale procesual pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

De asemenea, a formulat întâmpinare și pârâtul DIICOT - Structura Centrală prin care a solicitat respingerea acțiunii.

La rândul său, Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanție arătând că față de natura cauzei, vizând un litigiu de muncă și de caracterul personal al contractului de muncă o astfel de cerere apare ca inadmisibilă.

La termenul din 9.06.2017 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ce îl privește pe reclamantul Q. cu formarea dosarului de față - nr. x/2017

Prin sentința civilă nr. 4219/2017 din data de 9 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017, disjuns din dosarul nr. x/2017, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Q. și pe pârâții DIICOT, MINISTERUL JUSTIȚIEI și chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în favoarea Tribunalului Arad. Totodată, în temeiul art. 132 alin. 3 C. proc. civ. a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la instanța competentă.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut, în esență, că prezenta cauză constituie conflict de drepturi în sensul art. 266 Codul muncii și a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii în considerarea domiciliului reclamantului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub numărul x/2017.

Prin sentința civilă nr. 4351 din 9 octombrie 2017, instanța, cu opinie majoritară, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad, a declinat în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale competența soluționării acțiunii civile formulate de reclamantul Q. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București; totodată, a constatat ivit conflictul de competență între Tribunalului Arad și Tribunalul București, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei soluții, Tribunalul Arad, cu opinie majoritară, a reținut, în esență, în aplicarea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ. și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, că Tribunalul București este competent în soluționarea cauzei întrucât reclamantul a ales să sesizeze instanța în raza căreia se află locul său de muncă.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speță, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii introductive este reprezentat de solicitarea reclamantului Q. în contradictoriu cu Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Ministerul Justiției în calitate de pârâți precum și cu Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție de a se pronunța o hotărâre prin care să se dispună obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidențialitate în procent de 15% ca urmare a deținerii certificatelor de acces la informații clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizația lunară brută, obligarea pârâților la plata drepturilor bănești cuvenite pe ultimii trei ani, calculați de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflației, plata dobânzii legale,precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidențialitate în procent de 15%, derivând din raporturi juridice de muncă, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Potrivit art. 95 C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, iar în raport cu art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

În conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență exclusivă, respectiv instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În speță, fiind vorba de o pricină referitoare la litigii de muncă, normele de competență teritoriale sunt norme juridice de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga.

Totodată, se reține că, în conformitate cu art. 5 pct. II din Legea nr. 76/2002, locul de muncă este definit ca fiind "cadrul în care se desfășoară o activitate din care se obține un venit și în care se materializează raporturile juridice de muncă sau raporturile juridice de serviciu".

Noțiunea juridică de "loc de muncă" în accepțiunea folosită în materia sănătății și securității în muncă este definită în Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, la art. 5 lit. k), unde se arată că locul de muncă este locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii și/sau unității, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii și/sau unității la care lucrătorul are acces în cadrul desfășurării activității.

Așadar, în raport cu dispozițiile legale anterior evocate care reglementează situații privind raporturi de muncă, se reține că noțiunea de loc de muncă are în vedere localitatea și unitatea în care salariatul își desfășoară efectiv activitatea.

Față de cele anterior expuse, văzând și art. 269 alin. (2) Codul muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamantului, care se află în Ineu, jud. Arad, str. x, sau locul efectiv de muncă al acestuia, respectiv sediul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism- Biroul Teritorial Arad.

Or, reclamantul a introdus cererea pe rolul Tribunalului București, în circumscripția teritorială a căruia nu se regăsește nici domiciliul și nici locul său efectiv de muncă, iar cum acesta are domiciliul în Ineu, jud. Arad și își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Biroul Teritorial Arad, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Arad.

În raport de prevederile legale menționate, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2017.