ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1956/2017

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 14.02.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții D.I.I.C.O.T., Ministerul Justiției și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidențialitate în procent de 15%, ca urmare a deținerii certificatelor de acces la informații clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizația lunară brută, solicitând și obligarea pârâților la plata drepturilor bănești cuvenite pe ultimii trei ani de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflației precum și plata dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 4220 din 09 iunie 2017, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinatat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, și față de împrejurarea că domiciliul reclamantului este în județul Constanța, competența aparține Tribunalului Constanța.

Investit prin declinare, Tribunalul Constanța, prin decizia civila nr. 1929 din 27 septembrie 2017, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de reclamantul A., a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București și constatând ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Constanța și Tribunalului București, a dispus suspendarea judecății și, în temeiul art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că din interpretarea cronologică a dispozițiilor legale care reglementează competența teritorială în cererile care privesc un conflict de muncă, rezultă că norma consacrată de art. 210 din Legea nr. 62/2011 derogă de la norma prevăzută de art. 269 din Codul Muncii, stabilind că deopotrivă sunt competente a statua în fond asupra litigiului de muncă, atât instanța de la domiciliul reclamantului cât și instanța în a cărei circumscripție se găsește sediul locului de muncă al reclamantului.

Reclamantul a optat între cele două instanțe deopotrivă competente: cea de la domiciliul său, Tribunalul Constanța și cea de la sediul locului său de muncă, Tribunalul București, alegând să o investească cu soluționarea cererii sale pe aceasta din urmă, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., raportat la art. 116 din C. proc. civ., art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 269 alin. (2) din C. muncii, art. 132 din C. proc. civ.

învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Art. 269 alin. (1) din C. muncii, stipulează în alin. (1) că: " Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședință".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Art. 216 din același act normativ stipulează că: Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din Codul de procedură civilă".

Astfel, potrivit art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente ".

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Așa cum s-a reținut și în considerentele de mai sus, în cauza de față, instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect un conflict de muncă, respectiv obligarea pârâtelor la la plata către reclamantul A. a drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidențialitate în procent de 15%, ca urmare a deținerii certificatelor de acces la informații clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizația lunară brută, solicitând și obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești cuvenite pe ultimii trei ani de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflației precum și plata dobânzii legale.

De asemenea, se reține că domiciliul reclamantului A., este în Constanța, Județul Constanța, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată atașată la dosar nr. x/2017 al Tribunalului București, nenumerotată, iar locul de derulare al raporturilor de muncă se află în București, așa cum rezultă din cuprinsul notelor scrise depuse de către reclamant, aflate la fila 92 a dosar nr. x/2017 al Tribunalului Constanța.

Reiese deci, că, în aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, atât Tribunalul Constanța, cât și Tribunalul București, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe deopotrivă competente.

Or, reclamantul, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, a învestit în mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul București nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții D.I.I.C.O.T. și Ministerul Justiției, având ca obiect drepturi bănești, în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE<BR>ÎN NUMELE LEGII<BR>D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții D.I.I.C.O.T. și Ministerul Justiției, având ca obiect drepturi bănești, în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 decembrie 2017.