ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 90/2018

HOTĂRÂRE

18.01.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 90/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de față, constată armatoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 4887/3/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., W., X., Y. și Z. au solicitat, în contradictoriu cu Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și Ministerul Justiției, în calitate de pârâți, precum și cu Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de chemat în garanție, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidențialitate în procent de 15% ca urmare a deținerii certificatelor de acces la informații clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizația lunară brută; obligarea pârâților la plata drepturilor bănești cuvenite pe ultimii trei ani, calculate de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 9 iunie 2017, tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ce îl privește pe reclamantul V., cu formarea dosarului de față.

Prin sentința nr. 4216 din 9 iunie 2017, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a litigiului privindu-l pe reclamantul V. în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prezenta cauză constituie conflict de drepturi în sensul art. 266 C. muncii și a dat eficiență dispozițiilor art. 269 alin. (2) din acest act normativ, care dispun:

Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Totodată, a avut în vedere caracterul de ordine publică al competenței teritoriale și împrejurarea că reclamantul domiciliază pe raza teritorială a Tribunalului Cluj.

Prin sentința nr. 6173 din 6 noiembrie 2017, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Instanța a constatat ca fiind aplicabile speței prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. A mai reținut și că norma citată derogă de la dispozițiile C. muncii în ceea ce privește competența de soluționare a cauzelor având ca obiect conflict de muncă.

Întrucât locul de muncă al reclamantului se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta fiind și prima instanță sesizată în conflict de către reclamant, s-a stabilit, în aplicarea prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 3 și 131 alin. (1) C. proc. civ., competența în favoarea acestei instanțe.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului litigiu, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, îl reprezintă un conflict de muncă, iar competența de soluționare a pricinii este stabilită de normele legale ce guvernează această materie.

Art. 269 alin. (1) C. muncii arată ca judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii, iar alin. (2) stipulează că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere, în stabilirea instanței competente teritorial să judece prezenta cauză, și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Acest din urmă text are valoarea unei norme speciale în raport cu prevederile C. muncii, fiind norma aplicabilă în mod prioritar în ceea ce privește determinarea instanței competente, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În plus, art. 216 din aceeași lege specială stipulează că dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.

Astfel, rezultă din dispozițiile art. 116 C. proc. civ., că în caz de competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului.

În speță, prin acțiunea înregistrată, reclamantul care are domiciliul în județul Cluj, a învestit cu soluționarea cauzei Tribunalul București, instanța judecătorească competentă de la locul său de muncă, respectiv de la sediul pârâtei Direcția de Investigare a infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, în exercitarea opțiunii instituite de art. 116 C. proc. civ. Astfel, Tribunalul București nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea de competență prin luarea în considerare a unui alt criteriu de stabilire a competenței, câtă vreme criteriul valorificat de reclamant este unul din cele reglementate în mod alternativ printr-o normă de ordine publică.

Față de cele anterior arătate, revine acestei instanțe competența de soluționare a cauzei.