ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1793/2017

HOTĂRÂRE

14.11.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1793/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. au solicitat, în contradictoriu cu Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura centrală și Ministerul Justiției în calitate de pârâți, precum și cu Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidențialitate în procent de 15% ca urmare a deținerii certificatelor de acces la informații clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizația lunară brută.

Au solicitat și obligarea pârâților la plata drepturilor bănești cuvenite pe ultimii trei ani, calculați de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflației precum și plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din data de 9 iunie 2017 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îl privește pe reclamantul U., formându-se dosar nr. x/2017.

Prin sentința nr. 4215 din data de 9 iunie 2017, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționarea a pricini în favoarea Tribunalului Mureș și a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la Tribunalul Mureș.

Pentru a hotărâ astfel, tribunalul a reținut că prezenta cauză constituie conflict de drepturi în sensul art. 266 C. muncii și a dat eficiență dispozițiilor art. 269 alin. (2) din acest act normativ.

A arătat că, potrivit acestor prevederi legale, cererile referitoare la astfel de cauze se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, a mai reținut caracterul de ordine publică al competenței teritoriale astfel stabilite și împrejurarea că reclamantul domiciliază raza teritorială a Tribunalului Mureș.

Tribunalul Mureș, prin sentința nr. 615 din data de 18 iulie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2017, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat în favoarea Tribunalului București competența soluționării cauzei, a constată ivit conflictul de competență între Tribunalului Mureș și Tribunalul București, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În esență, plecând de la calitate pe care o deține reclamantul, respectiv aceea de personal conex în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, tribunalul a arătat că, prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului, astfel că, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., instanța a reținut că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegerea între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței.

Tribunalul Mureș a apreciat că, în cauza de față, atât tribunalele din raza de domiciliu, cât și Tribunalul București - instanța de la locul de muncă al reclamantului - erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei, iar prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă - sediul central al angajatorului - structura centrală a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care stă în judecată.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului litigiu, astfel cum acesta rezultă din cererea de chemare în judecată, în reprezintă un conflict de muncă, astfel că competența de soluționare a pricinii este stabilită de normele legale ce guvernează această materie.

Art. 269 alin. (1) din C. muncii, stipulează că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Pe de altă parte, în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cel din urmă text are valoare unei norme speciale în raport cu prevederile Codului muncii, fiind norma aplicabilă în mod prioritar în ceea ce privește determinarea instanței competente, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În plus, art. 216 din aceeași lege specială stipulează că dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Se reține, așadar, că, din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în această materie, s-a instituit o competență teritorială alternativă exclusivă care dă posibilitatea reclamantului să aleagă numai între instanțele deopotrivă competente teritorial - cea de la domiciliul său ori cea de la locul de muncă.

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată la data de 14 februarie 2017, reclamantul, care are domiciliul în județul Mureș, a învestit cu soluționarea cauzei Tribunalul București, instanța judecătorească competentă de la locul său de muncă, respectiv de la sediul pârâtei Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (cu sediul în București, sector 1).

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul a învestit în mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, în exercitarea opțiunii prevăzute de art. 116 C. proc. civ. Prin urmare, Tribunalul București nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, câtă vreme criteriul valorificat de reclamant este unul dintre cele reglementate în mod alternativ printr-o normă de ordine publică.

În concluzie, față de considerentele expuse și de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu de muncă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, instanță în a cărei circumscripție teritorială se afla locul de muncă al reclamantului și pe care acesta a înțeles să o învestească în contextul reglementării unei competențe teritoriale exclusive, dar alternative, și a dreptului său de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente.