ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la 1 octombrie 2007, sub nr. x/2007, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 octombrie 1948, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948, 955, 956 și 969 C. civ. din 1864.

Prin cererea depusă la 3 decembrie 2007, reclamanta a precizat că înțelege să cheme în calitate de pârâtă pe C.

Prin Sentința civilă nr. 1.514 din 4 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București.

Prin cererea depusă la 2 septembrie 2008, reclamanta a precizat că înțelege să se judece numai cu pârâta Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov.

Prin Sentința civilă nr. 6.095 din 30 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 6 București, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Prin Încheierea nr. 40 din 23 ianuarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/2008, Judecătoria Buftea a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Tribunalului București, secția a III-a civilă, în vederea discutării excepției litispendenței în raport de Dosarul nr. x/2008.

Prin Încheierea din 25 februarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția litispendenței și a reunit cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2008 la Dosarul nr. x/2008.

Prin Încheierea din 4 martie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.

Prin Sentința civilă nr. 785 din 3 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei coparticipării procesuale obligatorii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C. și Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.

Prin Decizia civilă nr. 93A din 9 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței primei instanțe, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București sub același număr de dosar.

Prin Sentința civilă nr. 102 din 19 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C. și Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat recurs, dosarul de recurs fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2012.

Prin Decizia civilă nr. 1.351 din 6 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul declarat de recurenta-reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 102 din 19 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2008, pe care a casat-o și a trimis cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2008.

Prin Sentința civilă nr. 89 din 26 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov și intervenienții D. și E.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea introductivă are ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 octombrie 1948, pentru violența exercitată asupra vânzătorilor în scopul încheierii actului de vânzare.

În urma solicitării instanței de judecată, în sensul de a preciza în ce au constat violențele și presiunile la care au fost supuși autorii reclamantei, aceasta din urmă a arătat că tatăl său a fost amenințat cu închisoarea și cu pierderea tuturor proprietăților prin deschiderea unor procese pentru deținerea de arme și exploatarea angajaților. În plus, violențele și presiunile au constant și în vizitele permanente ale reprezentanților securității și miliției.

Prima instanță a mai reținut că declarația luată prin comisie rogatorie relevă că martora F. este rudă în grad oprit de lege, conform art. 189 alin. (1) C. proc. civ. În continuare, prima instanță a constatat că martora a arătat că vânzătorii au fost constrânși să înstrăineze terenul la instaurarea comuniștilor ruși, însă nu a precizat, nici măcar prin aproximare, în ce au constat respectivele constrângeri și în ce împrejurări a luat cunoștință de faptele pretinse.

Aceeași instanță a mai reținut că declarația de martor nu se coroborează cu nicio altă probă aflată la dosarul cauzei.

Având în vedere că reclamanta nu a administrat probe concludente și pertinente, tribunalul a apreciat că situația de fapt nu a fost dovedită, motiv pentru care a respins acțiunea în temeiul art. 1169 C. civ. din 1864.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2017.

Prin Decizia civilă nr. 714 din 22 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a anulat-o și a reținut procesul pentru evocarea fondului.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că soluția primei instanțe nu a fost motivată în fapt și în drept.

În concret, instanța de apel a reținut că, în considerentele sentinței atacate, s-a făcut un istoric al cursului procesului, fiind consemnate susținerile părților, fără însă a se proceda la analiza acestora prin prisma celor două motive de nulitate a contractului dedus judecății, respectiv violența exercitată asupra autorului reclamantei și cauza ilicită.

Prin Decizia civilă nr. 156A din 16 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov și intervenienții D. și E.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a prezentat pe scurt susținerile reclamantei, după care a reținut că viciile voinței sunt cauze de nulitate relativă a unei convenții, conform art. 961 C. civ. din 1864.

Curtea de apel a apreciat că, în condițiile în care s-a solicitat constatarea nulității absolute a actului juridic încheiat în anul 1948, analiza susținerilor referitoare la constrângerea exercitată asupra autorului reclamantei pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare (violență) și a probelor administrate sub acest aspect este lipsită de interes.

Instanța de apel a mai reținut că nici neplata prețului nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare. În acest caz, s-a apreciat că vânzătorul poate cere obligarea cumpărătorului la executarea silită a obligației, poate invoca excepția de neexecutare a contractului ori poate solicita rezoluțiunea contractului în condițiile prevăzute de lege.

Curtea de apel a statuat că este nul absolut, potrivit art. 966 C. civ. din 1864, actul juridic lipsit de cauză, fondat pe o cauză falsă sau ilicită. Astfel, cauza este ilicită "când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".

Aceeași instanță a reținut că reclamanta susține ilicitatea cauzei, fără să afirme încălcarea vreunei norme legale sau morale la încheierea sa.

Or, cauza este contrară legii și ordinii publice când o persoană urmărește obținerea unor beneficii sau satisfacerea unor interese ca urmare a încheierii unui contract pe care nu avea dreptul să-l încheie, nefiindu-i permis de lege.

De asemenea, cauza imorală (contrarie bunelor moravuri) vizează atitudinea sau intenția indecentă a unei persoane manifestată printr-un scop cuprins (explicit ori neexplicit) într-un act juridic.

După evocarea dispozițiilor art. 1294 C. civ. din 1864, instanța de apel a reținut că, pentru fiecare dintre părți, cauza contractului de vânzare-cumpărare (scopul urmărit de părți la încheierea sa) este reprezentată de contraprestația celeilalte părți, respectiv dobândirea proprietății, pentru cumpărător, și încasarea prețului, pentru vânzător.

Din această perspectivă, curtea de apel a apreciat că întocmirea planurilor de sistematizare, în vederea construirii cartierului muncitoresc, anterior achiziționării terenului pe care urmau a fi edificate construcțiile, nu este ilegală și nici nu reprezintă o dovadă a imoralității scopului urmărit de cumpărător, expres menționat în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare, ci, dimpotrivă, a fost necesară pentru a se justifica achiziționarea suprafeței de teren.

După ce a evocat art. 1303 C. civ. din 1864, instanța de apel a apreciat că nulitatea absolută a vânzării poate fi dispusă pentru preț neserios, însă doar atunci când prețul este atât de mic încât lipsește vânzarea de cauză, nu și când acesta ar fi lezionar.

Prin noțiunea de preț serios se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării.

Prețul serios se transpune în existența unei proporții între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a lucrului vândut, fără însă a reclama o echivalență între preț și valoarea lucrului, fiind exclusă însă existența unei disproporții care nu este susceptibilă de justificare firească.

Instanța de apel a constatat că reclamanta a afirmat că prețul a fost unul derizoriu, raportându-se la prețul cu care B. l-a vândut ulterior. Din verificarea actelor de vânzare-cumpărare, depuse la dosar de locuitori din strada x, a rezultat că această societate a cumpărat la un preț de 24,26 RON/mp și a vândut la un preț de 37 RON/mp.

Curtea de apel a reținut că, deși nu s-au administrat alte probe care să permită verificarea prețurilor din zonă la momentul încheierii acestor contracte - anul 1948, prețul oferit autorului reclamantei, chiar dacă fi fost stabilit unilateral, nu a fost unul neserios.

Diferența dintre prețul de cumpărare și cel de vânzare a fost justificată atâta timp cât s-a cumpărat o suprafață mare de teren viran, pentru care nu s-a plătit taxă de timbru, fiind vorba de o suprafață de teren a cărei valoare locativă este sub venitul de 20.000 RON anual, aspect reținut la lit. f) din contract și necontestat în cauză. S-a mai reținut că s-au vândut parcele cu suprafețe de cca. 300 mp teren, cu deschidere la stradă, acestea constituind loturile individuale pe care urmau a fi construite așa-numitele "case la șir" (conform Jurnalului din 7 septembrie 1948), valoarea parcelelor fiind mai mare decât aceea a terenului viran din care au fost dezmembrate.

În aceste condiții, curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente cauzele de nulitate absolută invocate de reclamantă în legătură cu contractul dedus judecății.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului.

Autoarea căii de atac și-a structurat criticile în patru motive de recurs.

În cadrul primului motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanța de apel a respins proba testimonială privind reaudirea martorei F.

Autoarea recursului a arătat că a solicitat reaudierea martorei, deoarece nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări, acestea fiind stabilite de instanța de fond.

Având în vedere că martora cunoștea condițiile în care a fost încheiat contractul dedus judecății se impunea reaudierea sa.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că s-a solicitat nulitatea absolută a contractului pentru violență, ca viciu de consimțământ.

În acest sens, autoarea căii de atac a arătat că a solicitat nulitatea absolută pentru lipsa consimțământului său la încheierea contractului. Violențele reprezintă doar argumente în sensul că autorul recurentei-reclamante nu a dorit niciodată încheierea contractului.

De asemenea, neprimirea prețului vânzării este tot o circumstanță a condițiilor în care a fost încheiat contractul, iar nu o cauză distinctă de nulitate.

În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu s-a indicat nicio normă legală care să fi fost încălcată la încheierea contractului.

În acest sens, a susținut că norma legală încălcată este art. 1294 C. civ. din 1864, conform căruia, "vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui".

Or, în cauză nu a existat nicio convenție între cele două părți.

Cu privire la normele morale încălcate, autoarea recursului a arătat că, din actele emise de C.N.S.A.S., rezultă că organele represive cunoșteau că proprietatea a fost confiscată și nu a fost vândută unei unități de stat.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a subliniat că o asemenea operațiune fictivă este imorală, întrucât s-a creat un act aparent pentru a acoperi o nedreptate.

Caracterul imoral al actului de vânzare rezultă și din împrejurarea că, imediat după încheierea actului, terenul a fost vândut la un preț dublu către anumite persoane fizice.

În cadrul ultimului motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1303 C. civ. din 1864.

În concret, instanța de apel a apreciat că prin preț neserios nu se poate înțelege jumătate din prețul cu care a fost revândut terenul imediat după achiziționare.

Recurenta-reclamantă a arătat că argumentul instanței de apel, în sensul că diferența de preț se datorează parcelării terenului, nu are niciun suport probator și oricum nu poate justifica diminuarea substanțială a prețului.

Autoarea recursului a mai învederat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prețul la care a fost vândut terenul a fost preferențial, întrucât cumpărătorii au fost "oameni ai muncii".

Recurenta-reclamantă a conchis că niciun proprietar nu ar fi vândut de bunăvoie un bun la cel puțin jumătate din prețul real.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Excepția nulității recursului a fost respinsă în ședința publică din 19 februarie 2019, pentru motivele consemnate în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile subsumate primului motiv de recurs privind încălcarea dreptului la apărare ca urmare a respingerii probei testimoniale, constând în reaudirea martorei F., pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu acest motiv de recurs, instanța supremă constată că prin notele de ședință depuse în fața primei instanțe la termenul din 3 septembrie 2015, recurenta-reclamantă, prin avocat, a solicitat audierea martorei F. prin comisie rogatorie, fără să propună anumite întrebări care să fie adresate martorei.

Prin încheierea din 3 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2008, prima instanță a încuviințat proba testimonială prin comisie rogatorie și, în lipsa unor întrebări ale recurentei-reclamante, a stabilit întrebările ce urmau a fi adresate martorei, exercitându-și astfel rolul activ în administrarea probatoriului, în vederea stabilirii situației de fapt.

Deși a fost reprezentată prin avocat la termenul de judecată din 3 septembrie 2015, recurenta-reclamantă nu s-a opus întrebărilor stabilite de prima instanță și nici nu a propus întrebări suplimentare care să fie adresate martorei.

În aceste condiții, respingerea în apel a probei privind reaudierea martorei, prin încheierea din 17 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, cu motivarea că reclamanta nu s-a opus întrebărilor stabilite de instanța de judecată și nici nu a propus întrebări proprii pe care instanța să nu le fi avut în vedere, nu relevă încălcarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante.

Mai mult decât atât, respingerea în apel a acestei probe se înscrie în marja de apreciere a instanțelor devolutive cu privire la concludența probelor propuse de părți în procesul civil.

În acest sens poate fi evocat art. 167 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, "dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere".

Prin urmare, criticile subsumate primului motiv de recurs sunt nefondate.

Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs privind aprecierea greșită a instanței de apel în sensul că reclamanta a solicitat nulitatea absolută a contractului pentru violență, ca viciu de consimțământ, pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă schimbarea în apel a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

În legătură cu acest motiv de recurs, instanța supremă constată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 octombrie 1948, cererea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 948, art. 955, art. 956 și art. 969 C. civ. din 1864.

Conform art. 955 C. civ. din 1864, "violența în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul cărei s-a făcut convenția", iar conform art. 956 din același act normativ, "este violență totdeauna când, spre a face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raționabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil și prezent. Se ține cont în această materie de etate, de sex și de condiția persoanelor".

Art. 948 C. civ. din 1864 reglementează condițiile de valabilitate ale convențiilor, iar art. 969 din același act normativ instituie principiul forței obligatorii al convențiilor.

Prin raportare la aceste texte de lege, instanța supremă constată că recurenta-reclamantă și-a întemeiat în drept acțiunea introductivă pe dispozițiile privind viciul de consimțământ al violenței.

În dezvoltarea motivelor de fapt ale acțiunii, reclamanta a susținut, printre altele, că: actul de vânzare a fost încheiat în urma constrângerilor și că violența a fost exercitată de către regimul comunist, care a condiționat păstrarea celor două apartamente din București deținute de către autorul reclamantei de "înstrăinarea" terenului, consimțământul fiind astfel viciat. Aceasta a mai susținut că nici cauza contractului nu este licită.

Așadar, motivele de fapt și dispozițiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată relevă că recurenta-reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru viciul de consimțământ al violenței și cauză ilicită.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, printre motivele de nulitate invocate prin acțiunea introductivă nu se regăsește și cel decurgând din lipsa consimțământului autorului său la încheierea contractului.

De altfel, fiind invocat viciul de consimțământ al violenței nu mai putea fi invocată și lipsa consimțământului, întrucât vicierea consimțământului presupune totuși existența sa.

În aceste condiții, instanța supremă reține că instanța de apel nu a schimbat temeiul juridic al acțiunii, înțeles ca situație de fapt calificată juridic, fiind respectate în apel limitele judecății stabilite în fața primei instanțe.

Prin urmare, criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs sunt nefondate.

Criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, prin care autoarea recursului a susținut că a fost încălcat art. 1294 C. civ. din 1864, întrucât în cauză nu a existat nicio convenție între cele două părți pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța supremă constată că între părțile în litigiu a existat o convenție, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 octombrie 1948.

Cum sancțiunea nulității nu operează de drept rezultă că, până la constatarea nulității pe cale judiciară, contractul este prezumat a fi valabil încheiat.

Prin urmare, simpla aserțiune a recurentei-reclamante în sensul că nu a existat nicio convenție între părțile în litigiu nu relevă încălcarea dispozițiilor art. 1294 C. civ. din 1864.

Criticile prin care autoarea recursului a subliniat că actul de vânzare are caracter imoral, în susținerea cărora a evocat atât actele emise de C.N.S.A.S., cât și vânzarea ulterioară a terenului la un preț dublu, vizează netemeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului poate fi realizat exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate. Astfel, aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză rămân în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Criticile subsumate ultimului motiv de recurs referitoare la prețul neserios al contractului de vânzare-cumpărare vizează, de asemenea, netemeinicia deciziei recurate, întrucât repun în discuție chestiunile de fapt din evaluarea cărora instanța de rejudecare a dedus că prețul vânzării nu a fost neserios.

Din moment ce recurenta-reclamantă susține că argumentul instanței de apel, în sensul că diferența de preț se datorează parcelării terenului, nu are niciun suport probator și că nu s-a avut în vedere faptul că prețul preferențial decurge din vânzarea terenului către "oameni ai muncii", rezultă că invocarea interpretării greșite a art. 1303 C. civ. din 1864 s-a făcut în mod formal.

În plus, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sancționează pronunțarea hotărârii fără temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Or, interpretarea greșită a legii nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de motivul de nelegalitate anterior evocat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 156A din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă, ca parte căzută în pretenții prin respingerea recursului său, la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.550,52 RON, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 156A din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.550,52 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED