ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 290/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 10 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea depusă la 30 iulie 2019, pârâta C. S.A. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 5799 din 9 octombrie 2019, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a evocat dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 8, art. 126 alin. (1), art. 129, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ., după care a reținut că a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Aceeași judecătorie a reținut că, deși competența s-ar fi stabilit conform art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind alternativă între domiciliul consumatorilor și sediul profesionistului, părțile au derogat de la aceasta, stabilind competența în favoarea instanței de la sediul grupului din care face parte pârâta, situat în Cluj-Napoca.

Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că, de regulă, alegerea competenței prin convenție reprezintă un caz de competență teritorială alternativă și se aplică regulile competenței de ordine privată.

În continuare, a reținut că, în situația în care alegerea instanței a fost făcută în interesul ambelor părți sau în interesul exclusiv al celui chemat în judecată, nu mai poate fi vorba de o competență teritorială alternativă, ci reclamantul este ținut să acționeze la instanța aleasă prin convenție.

Aceeași judecătorie a constatat că pârâta a stabilit prin contract competența în favoarea sa exclusivă, acolo unde are sediul grupul din care face parte sucursala la care reclamanții au încheiat contractul.

Reținând că prin convenție s-a stabilit competența exclusivă a instanței în raza căreia se află sediul grupului băncii, iar C. - Sucursala Oradea aparține Grupului Cluj, cu adresa în Cluj-Napoca, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub același număr de dosar.

Prin notele scrise depuse la 11 decembrie 2019, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentința civilă nr. 8848/2019 din 12 decembrie 2019, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între instanțele sesizate și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Cluj-Napoca a evocat dispozițiile art. 107 alin. (1), art. 113 alin. (1) pct. 8, art. 116, art. 126, art. 129 și art. 130 alin. (3) C. proc. civ., după care a constatat că, la data sesizării instanței, reclamanții aveau domiciliul în Oradea, aflat în circumscripția Judecătoriei Oradea, iar pârâta avea sediul în Sectorul 1 al Municipiului București, aflat în circumscripția Judecătoriei Sectorului 1 București.

Aceeași judecătorie a reținut că, potrivit art. 107 alin. (1), raportat la art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Judecătoria Oradea și Judecătoria Sectorului 1 București ar fi fost competente să soluționeze cauza, reclamanții având dreptul de a alege între aceste două instanțe, conform art. 116 din același act normativ.

Judecătoria Cluj-Napoca a constatat că, în urma exercitării dreptului de opțiune, reclamanții au sesizat Judecătoria Sectorului 1 București.

Totodată, aceeași judecătorie a reținut că nu poate fi avută în vedere clauza atributivă de competență întrucât, raportat la obiectul acțiunii, părțile ar putea conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire și orice convenție contrară ar trebui considerată ca nescrisă.

Prin urmare, Judecătoria Cluj-Napoca a reținut că și în cazul în care s-ar stabili că această clauză ar fi aplicabilă în cauză, ea ar trebui să fie considerată ca nescrisă.

În plus, aceeași judecătorie a reținut că excepția necompetenței teritoriale de ordine privată putea fi invocată doar de către pârâtă, prin întâmpinare, nu și de către instanță, din oficiu, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 10 ianuarie 2020.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Cluj-Napoca - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Acțiunea are ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4 pct. 4.1. lit. a)-b) din condițiile generale și art. 8 din condițiile speciale ale contractului de credit nr. 437 din 24 iulie 2007 și contractului de credit nr. 727 din 8 noiembrie 2008, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul acestor clauze, fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Conform art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor".

Textul de lege anterior evocat instituie un caz de competență teritorială alternativă între instanța de la domiciliul consumatorului și cea de la sediul pârâtului, în cazul cererilor introduse de consumatori împotriva profesioniștilor având ca obiect constatarea nulității absolute totale sau parțiale a contractului încheiat între aceste părți.

Având în vedere că art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instituie un caz de competență teritorială alternativă între instanța de la domiciliul consumatorului și cea de la sediul pârâtului, rezultă că acest text de lege reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată, în sensul art. 129 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la partea îndreptățită să invoce încălcarea competenței de ordine privată, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Întrucât textul de lege anterior evocat stabilește că numai pârâtul poate invoca necompetența de ordine privată, utilizând argumentul de interpretare logică per a contrario, rezultă că instanța de judecată nu o poate invoca din oficiu.

În aplicarea acestor texte de lege, instanța supremă constată că reclamanții au introdus acțiunea pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București.

Singura parte îndreptățită să invoce excepția necompetenței de ordine privată a instanței sesizate inițial era pârâta, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Or, neinvocarea de către pârâtă a excepției necompetenței de ordine privată a instanței sesizate inițial a avut drept consecință că această instanță a rămas legal învestită cu judecarea cauzei.

Ca atare, invocarea din oficiu a excepției necompetenței teritoriale de ordine privată de către Judecătoria Sectorului 1 București s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În plus, instanța supremă reține că nu produce efecte în plan procesual clauza atributivă de competență de la art. 14.2 din condițiile generale ale contractelor de credit, întrucât a fost stipulată încă de la momentul nașterii raporturilor contractuale dintre părți, deci înainte de nașterea dreptului la despăgubire.

Relevant în acest sens este art. 126 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia, "în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă".

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 126 alin. (2) și art. 130 alin. (3), raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2020.