ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 166/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 23.07.2014 sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit nr. x/27.08.2008, exonerarea reclamantului de la plata comisionului de administrare pentru viitor, obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, cu titlul de comision de întocmire dosar, comision lunar de gestionare credit și cu titlu de dobândă excedentară, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb euro-leu la momentul semnării contractului, denominarea în monedă națională a plăților. Prin aceeași cerere, reclamantul A. a solicitat constatarea clauzelor abuzive din Contractul de credit nr. x/05.07.2007.

Prin Sentința civilă nr. 7219 din 18.12.2015 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI a civilă, s-au dispus următoarele:

Califică drept apărări de fond argumentele invocate de pârâtă în susținerea excepției lipsei calității procesuale active.

A respins ca neîntemeiate excepțiile prescripției și lipsei de interes.

A respins cererea, astfel cum a fost precizată formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

A respins cererea formulată de pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut în esență următoarele motive de fapt și de drept:

La data de 27.08.2008, între pârâta C. S.A. și reclamantul B., în calitate de împrumutat, și D., în calitate de garant ipotecar, s-a încheiat Contractul de credit nr. x/27.08.2008 prin care banca a acordat împrumutatului un credit ipotecar de 50.170 euro pe o perioadă de 360 luni în scopul achiziționării unui apartament.

Contractul de credit încheiat între părți face parte în sfera contractelor de servicii prev. de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamantul având calitatea de consumator, conform definiției date în cuprinsul art. 2 alin. (1) din același act normativ, iar pârâta cea de comerciant potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Pârâta a invocat împrejurarea că reclamantul nu se poate prevala de calitatea de consumator și de protecția asigurată persoanelor fizice prin legislația din materia dreptului consumatorilor, având în vedere faptul că împrumutatul a fot reprezentat la încheierea contractului printr-un mandatar profesionist, administrator al S.C. E. S.R.L., societate având ca domeniu de activitate agenții imobiliare.

Tribunalul constată că, în cauză nu a fost dovedită calitatea de comerciant a mandatarului.

Din cuprinsul furnizării de informații extinse nr. x/18.11.2014 rezultă că în cadrul S.C. E. S.R.L. figurează drept asociați F. și G., calitatea de administrator revenind H. S.R.L.. Din acest înscris nu rezultă, astfel, că I. a deținut calitatea de administrator sau asociat în cadrul acestei societăți.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Așadar, condițiile pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, în conformitate cu textul legii, sunt: 1) clauza să nu fie rezultatul unei negocieri; 2) clauza să fie de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerințelor bunei-credințe, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce privește condiția referitoare la lipsa negocierii art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că "O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

În vederea asigurării unei protecții adecvate a consumatorilor, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește o prezumție de lipsă a negocierii a clauzelor contractuale în situația în care clauza a fost redactată în prealabil.

Prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe în ipoteza în care o anumită clauză sau anumite clauze au fost negociate individual, însă din ansamblul clauzelor rezultă că în mod unilateral a fost prestabilit contractul de către comerciant, atunci când comerciantul pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul revenindu-i sarcina probei.

Există dezechilibru în opinia instanței în măsura în care comerciantul afectează prin clauzele contractuale impuse de el baza de echilibru prin norme dispozitive, astfel încât consumatorul este privat de utilitatea actului încheiat. Un alt criteriu ce poate fi avut în vedere pentru a aprecia dezechilibrul semnificativ pleacă de la libertatea de voință, o clauză fiind considerată abuzivă atunci când consumatorul, dacă ar fi avut posibilitatea de alegere efectivă, nu și-ar fi însușit-o.

Legea nr. 193/2000 impune ca la aprecierea noțiunii abuzive a unei clauze să se aibă în vedere, conform art. 4 alin. (5): natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care aceasta depinde. În cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune.

Tribunalul apreciază în speță că, în speță, clauzele nu au fost negociate, în măsura în care pârâta nu a dovedit existența unei negocieri. Sarcina probei caracterului negociat al contractului/clauzelor contractuale revine pârâtei. Se observă că articolele contractuale analizate reprezintă clauze standard astfel cum rezultă din conținutul contractelor depuse la dosar.

a) Reclamantul a invocat nulitatea absolută și caracterul abuziv cu privire la clauza 8 din condițiile particulare ale convenției de credit în ceea ce privește comisionul de întocmire dosar și comisionul de gestionare (denumit ulterior comision de administrare).

În ceea ce privește comisionul de întocmire dosar, clauza 8 din condițiile particulare, prevede că împrumutatul va plăti băncii un comision de întocmire dosar de 2,24% redus cu 20% de la standard 2,8% prin pachetul de produse și servicii Select.

Prin clauza 8 din Condițiile particulare s-a stabilit totodată, în sarcina împrumutătorului obligația de a plăti băncii un comision lunar de gestionare a creditului de 0,10% din valoarea creditului acordat.

În Actul adițional nr. x/17.09.2010 această din urmă clauză apare ca fiind modificată, prevăzându-se că împrumutatul va plăti băncii un comision lunar de administrare a creditului în valoare de 0,10% din soldul creditului (clauza 1.3 din actul adițional).

Reclamantul nu a semnat actul adițional menționat, acesta din urmă fiind considerat de către pârâtă ca fiind acceptat în mod tacit de către împrumutat, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Finalitatea acestei reglementări constă în evitarea utilizării de către consumatori a legislației clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat, cât și pentru împiedicarea ocolirii restricțiilor fixate de textele privind leziunea.

Interpretând textul menționat, se observă că acesta permite analizarea obiectului principal al contractului sau a clauzelor referitoare la preț și plată, în aprecierea justeței altor cerințe, pentru a se îndeplini rațiunea edictării normei, aceea de a oferi un rol protector intereselor consumatorilor.

O cerință primordială a excluderii elementelor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directivă se referă la exprimarea clară și inteligibilă. Curtea de Justiție a Uniuni Europene a reținut prin hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în cauză C-484/8 că exceptarea de la aprecierea caracterului abuziv vizată de clauza 4 alin. (2) din Directivă se aplică numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize în concreto, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Or, clauzele privind comisionul de întocmire dosar și comisionul de gestionare, așa cum se va demonstra mai jos, au fost exprimate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât nu se pot face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al acestora.

Astfel, în ceea ce privește comisionul de întocmire dosar tribunalul reține că modul de expunere a clauzei 8 este neechivoc, clauza fiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

În cuprinsul acestei clauze care se completează cu prevederile clauzei 4.1 din Condițiile generale (prin care se arată că acest comision poate fi prevăzut în sumă fixă sau calculat ca procent din suma creditului), a fost stabilită modalitatea de determinare a cuantumului acestui comision prin indicarea procentului de 2,24% care se aplică la suma creditului, astfel încât consumatorul a avut, la momentul încheierii contractului, reprezentarea efectelor pe care obligația de plată le produce în patrimoniul său.

În același timp, tribunalul reține că perceperea acestui comision își găsește justificarea din perspectiva demersurilor efectuate de bancă în vederea întocmirii dosarului de credit (astfel cum rezultă din însăți denumirea acestui comision).

În cuprinsul contractului de credit se menționează că acestei convenții îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 190/1999.

Acest act normativ, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, prevedea, în cuprinsul art. 15, posibilitatea ca, în sarcina împrumutatului să fie puse cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit, fără a interzice posibilitatea ca aceste cheltuieli să fie raportate la valoarea creditului.

Comisionul de întocmire dosar face parte din obiectul contractului de credit, fiind privit, la momentul perfectării contractului, ca un element esențial, drept o prestație cu caracter important, astfel cum rezultă din modul de redactare a clauzelor contractuale.

Tribunalul observă, totodată, că nu există o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților, acest comision de întocmire dosar neavând o valoare disproporționat de mare în raport cu valoarea creditului.

În considerarea celor expuse, tribunalul apreciază că prevederile contractuale analizate (referitoare la comisionul de întocmire dosar) nu au un caracter abuziv.

Referitor la comisionul de gestionare prevăzut la clauza 8 din Condițiile particulare, tribunalul observă că valoarea sumelor percepute cu acest titlu a fost menționată în graficul de rambursare care reprezintă o anexă a contractului de credit.

Împrejurarea că în contractul de credit nu a fost definit comisionul de gestionare nu conferă caracter abuziv clauzei în condițiile în care scopul pentru care este perceput acest comision se justifică, iar termenul de "gestionare" este un termen uzual, cu o semnificație ce poate fi ușor înțeleasă.

Posibilitatea perceperii de către o instituție de credit sau o instituție financiară nebancară a unui comision pentru activitatea de gestionare a creditului a fost reglementată în mod expres de legiuitor ulterior încheierii contractului de credit analizat, prin O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul recunoscând astfel, în mod categoric, că este legitimă, îndreptățită achitarea de către împrumutat a unor sume de bani pentru activitatea de administrare a creditului desfășurată de aceste instituții (noțiunea de gestionare este echivalentă cu cea de administrare).

Tribunalul observă că în cuprinsul clauzei 8 din condițiile particulare ale convenției perfectate între părți a fost prevăzută modalitatea de determinare a cuantumului comisionului de gestionare prin indicarea procentului de 0,10% care se aplică la valoarea creditului acordat. Cuantumul determinat al acestui comision a fost inserat în cadrul graficului de rambursare.

În cauza Kasler statuarea Curții a fost în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

În același timp, tribunalul apreciază că acest comision de gestionare face parte din obiectul principal al contractului, fiind acceptat de părți ca un element esențial, o prestație cu caracter important, așa cum reiese din modul de redactare a clauzelor contractuale.

Tribunalul observă, totodată, că nu există o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților, comisionul de gestionare neavând o valoare disproporționat de mare în raport cu costurile activităților desfășurate de creditoare pentru administrarea contului de credit.

În acest context, tribunalul apreciază neîntemeiată susținerea reclamantului în sensul că acest tip de comision reprezintă de fapt o dobândă deghizată.

Totodată, nu pot fi reținute argumentele prezentate de reclamant conform cărora clauza are un caracter abuziv întrucât nu este clar ce risc acoperă, în măsura în care comisionul de gestionare/administrare nu este perceput de bancă în vederea acoperirii unor riscuri, ci pentru activitatea de administrare a contului de credit.

În considerarea celor expuse, clauzele analizate nu au un caracter abuziv, neimpunându-se, prin urmare, aplicarea sancțiunii nulității absolute, restituirea de către pârâta a sumelor achitate de reclamant cu titlu de comision de întocmire dosar și de gestionare/administrare și nici exonerarea reclamantului de la plata acestui din urmă comision pentru viitor.

b) Clauza 3.4.1 din condițiile generale ale contractului de credit reglementează dobânda fixă prevăzând că "Procentul de dobânda menționat în Condițiile Particulare poate fi fix pe toata perioada de creditare sau pe o anumita perioada (după care se aplica dobânda indexabilă).

Banca poate modifica procentul de dobânda, pe parcursul derulării creditului, în cazul în care intervine unul din următoarele evenimente excepționale referitoare la elemente ale pieții financiare care influențează costurile băncii:

Timp de cinci zile lucrătoare consecutive indexul oficial Robor nu este disponibil, prin nepublicarea pe pagina de Internet a Băncii Naționale a României sau pe pagina J.;

Rezilierea contractului se poate face cu condiția rambursării anticipate a creditului în condițiile stabilite prin condițiile generale ale contractului de credit. Astfel suma de rambursat va fi egală cu soldul creditului nerambursat, care devine exigibil de la data următoarei scadențe a creditului la care se adaugă toate dobânzile și comisioanele datorate până la data rambursării.

În cazul în care până la sfârșitul acestei perioade împrumutatul nu optează pentru niciuna dintre variantele de mai sus se consideră ca acceptată variabilă Robor 1M + 200 pb (2 puncte procentuale)". Tribunalul apreciază că această clauză nu este abuzivă.

Sub acest aspect, tribunalul apreciază că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, instanța constată că, potrivit art. 7 din Condițiile particulare ale contractului creditul a fost acordat reclamantului cu o dobândă fixă în primul an de creditare, de 6,95%/an, stipulându-se că după primul an se aplică dobânda indexabilă stabilită pe baza indicelui monetar Euribor la 3 luni + m 3,25 pb, marjă fixă.

Prin aceeași clauză s-a stabilit că după primul an, la fiecare interval de trei luni, dobânda indexabilă va fi actualizată în mod automat de către bancă, în funcție de indicele monetar Euribor valabil la acea dată, împrumutatul urmând a fi informat cu privire la modificarea dobânzii prin afișările făcute la unitățile băncii și prin extrasul de cont lunar.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că banca ar fi procedat în temeiul art. 3.4.1 la majorarea dobânzii fixe de 6,95%, conform art. 7 din contractul de credit, în perioada în care s-a prevăzut că se aplică această dobândă (primul an de creditare).

Pe de altă parte, potrivit pct. 1 lit. a) alin. (2) din lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, prevederile lit. a) din cadrul pct. 1 al listei menționate nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Tribunalul constată că motivele, expuse în cadrul clauze 3.4.1, pentru care banca poate modifica dobânda sunt întemeiate, banca obligându-se să anunțe împrumutatul în cazul apariției unui dintre aceste evenimente prin scrisoare recomandată, iar consumatorului fiindu-i oferită posibilitatea de a rezilia contractul.

c) Capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute și a caracterului abuziv al clauzei 3.5 din condițiile generale este neîntemeiat.

Potrivit aceste clauze "în cazul apariției unui act normativ sau unei modificări legislative a cărui aplicare conduce la diminuarea rentabilității băncii, banca poate modifica dobânda pe parcursul derulării creditului, Banca va anunța împrumutatul prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire cu 30 de zile calendaristice înainte de data intrării în vigoare a noii dobânzi. În acest termen de 30 de zile, împrumutatul își poate exprima opțiunea de a rezilia prezentul contract, dacă nu este de acord cu noua rata a dobânzii stabilita de banca, cu condiția rambursării anticipate a creditului în condițiile stabilite prin Condițiile Generale ale contractului de credit. Astfel, suma de rambursat va fi egală cu soldul creditului. nerambursat, care devine exigibil de la data următoarei scadente a Creditului, la care se adaugă toate dobânzile și comisioanele datorate până la data rambursării. Neprimirea de către banca a unei cereri scrise de reziliere a prezentului contract din partea împrumutatului până la data intrării în vigoare a noii dobânzi echivalează cu acceptarea de către acesta a noilor condiții".

Tribunalul reține că prin clauza analizată nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților nefiind dovedită nici reaua-credință a băncii.

Astfel, tribunalul constată că sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât dreptul de a modifica dobânda pe parcursul derulării creditului are o motivație întemeiată (apariția unui act normativ sau a unei modificări legislative a căror aplicare conduce la diminuarea rentabilității băncii), în cuprinsul clauzei s-a prevăzut obligația băncii de a anunța împrumutatul prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire cu 30 de zile calendaristice înainte de data intrării în vigoare a noii dobânzi, iar împrumutatului i s-a oferit posibilitatea de a rezilia contractul.

Tribunalul constată că prevederile O.U.G. nr. 174/2008 nu sunt incidente în cauză, față de principiul neretroactivității legii, în măsura în care aceasta a intrat în vigoare la data de 27.12.2008 ulterior încheierii contractului de credit.

În același timp, tribunalul observă că reclamantul face referire la dispozițiile art. 4.4, însă o astfel de clauză nu există nici în condițiile particulare și nici în condițiile generale ale contractului.

d) Capătul de cerere referitor la constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzei 4.3 din condițiile generale este neîntemeiat.

Prin această clauză s-a prevăzut că banca este îndreptățită să perceapă comisioanele stabilite în normele sale interne pentru celelalte operațiuni bancare conform contractelor semnate de împrumutat cu banca pentru fiecare produs/serviciu în parte, în care sunt detaliate costurile băncii și pe care împrumutatul le poate cunoaște prin consultarea ghidului comisioanelor în Ron și valuta pentru persoane fizice ale băncii la orice unitate C.

În legătură cu această clauză, reclamantul nu a argumentat în concret, în ce constă dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților, numai împrejurarea că această clauză nu a fost negociată nefiind suficientă pentru declararea caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

e) Ca urmare a respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv și nul absolut a clauzelor 3.4.1 din condițiile particulare și art. 3.5 din condițiile generale, tribunalul va respinge ca neîntemeiat și capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară.

În plus, tribunalul constată că reclamantul nu a probat faptul că banca ar fi majorat dobânda fixă, în perioada în care se aplică acest tip de dobândă (în primul an de creditare) și nici că ar fi perceput după primul an de creditare o dobândă indexabilă mai mare decât cea care rezulta din aplicarea formulei Euribor la 3 luni + 3,25 pb, marja fixă.

f) În ceea ce privește susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, tribunalul observă că reclamantul nu a identificat clauza căreia îi atribuie acest efect în cuprinsul contractului de credit.

Cercetând contractul de credit, tribunalul observă că obiectul împrumutului l-a constituit o sumă ce a fost exprimată în euro (EUR).

Prin clauza 6.1 din condițiile generale ale contractului de credit s-a prevăzut că rambursarea creditului și plata dobânzilor, a comisioanelor de gestionare a creditului și a primelor de asigurare, după caz, se va face lunar, în valuta creditului, iar prin clauza 6.4 s-a prevăzut că rambursarea ratelor de credit, plata dobânzilor scadente, a comisioanelor, a primelor de asigurare și a celorlalte cheltuieli care derivă din contract se va efectua în moneda în care s-a acordat creditul, la termenele prevăzute în graficul de plăți în vigoare la data efectuării plății, împrumutatul suportând riscul de schimb valutar generat de efectuarea plății, cât și de reconstituirea sumelor pentru rambursarea creditului și plata dobânzilor, comisioanelor, primelor de asigurare și a celorlalte cheltuieli aferente creditului.

Tribunalul constată că în speță este incident principiul nominalismului monetar.

Sub acest aspect, tribunalul constată că, în măsura în care contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, sunt aplicabile prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit alin. (1) al acestui articol, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Alin. 2 al aceluiași articol stipulează că "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății". Art. 1576 din C. civ. din 1864 reprezintă reglementarea legală a principiului nominalismului monetar.

În acest context, în opinia tribunalului, clauzele care impun împrumutatului restituirea creditului în moneda în care a fost acordat împrumutul sunt licite, reprezentând o aplicare convențională a principiului nominalismului monetar, redat anterior.

În raport de aceste aspecte, tribunalul consideră că aceste clauze nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind conturată, prin probele administrate în cauză, nici reaua-credință a băncii, nefiind așadar îndeplinite condițiile prevăzute de disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Deși profesionistului îi incumbă obligația de informare corespunzătoare a consumatorului, tribunalul reține totuși că această obligație trebuie să fie circumscrisă unor exigențe rezonabile, în măsura în care nu se poate pretinde unui operator economic, care oferă pe piață un anumit produs sau serviciu, să consilieze clienții în sensul necontractării acelui produs sau serviciu, scopul oricărui operator economic fiind acela de a produce profit, de a-și comercializa produsele sau serviciile.

După aprecierea tribunalului, prin inserarea în contractul de credit a clauzelor art. 6.1 și 6.4 din condițiile generale s-a realizat o informare suficientă a consumatorului, care este dublată de notorietatea noțiunii de risc valutar. Tribunalul subliniază faptul că nu poate fi acceptată existența unei obligații în sarcina băncii de a sfătui clienții în sensul neacceptării unor oferte de credit din portofoliul său, în contextul în care creditele în monedă străină erau permise de lege la momentul încheierii contractului de credit între părți.

Deși reclamantul a afirmat că banca nu l-a informat cu privire la riscul inevitabil al creșterii cursului creditului, acesta nu a dovedit împrejurarea că pârâta cunoștea, la momentul perfectării convenției, modul în care va evolua cursul leu-euro, faptul că pârâta are calitatea de profesionist în domeniul financiar-bancare neputând da naștere unei prezumții, în acest sens, mai ales având în vedere perioada contractuală îndelungată (30 ani).

În același timp, tribunalul reține că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă în sensul că alegerea unui credit în euro a fost determinată în mod substanțial de încrederea acestuia în stabilitatea cursului de schimb. În consecință, optând pentru un credit în euro, reclamantul a acceptat posibilitatea variației cursului valutar.

În măsura în care a contractat un credit într-o monedă străină, consumatorul a acceptat, în deplină cunoștință de cauză, variația de curs valutar. Caracterul variabil al cursului valutar, reprezintă un aspect previzibil, asupra căruia nu era necesară o informare specială.

Tribunalul, subliniază, totodată, că valoarea împrumutului și moneda în care s-a acordat creditul au fost elemente care au fost negociate între părți.

Instanța apreciază că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cerința existenței unui dezechilibru semnificativ trebuie verificată în raport de momentul încheierii contractului, or reclamantul invocă un aspect care s-a manifestat ulterior, respectiv deprecierea monedei naționale, fenomen asupra căruia nu s-a demonstrat că pârâta a avut control.

Din modul de formulare a clauzelor contractuale nu reiese că riscul valutar a fost stabilit în mod exclusiv în sarcina consumatorului. În opinia tribunalului, riscul este în sarcina ambelor părți, în funcție de aprecierea sau depreciere monedei în care a fost acordat împrumutul în raport de moneda națională. Împrejurarea că pentru o perioadă de timp, fluctuația cursului valutar nu a fost favorabilă reclamantului nu poate conduce spre concluzia existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. În cazul în care ar fi avut loc o apreciere a leului în raport cu euro, riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă.

Tribunalul reține, în același timp, că indiferent de moneda în care sunt contractate, contratele de credit nu beneficiază de un caracter aleatoriu, ci de unul comutativ, și aceasta întrucât întinderea drepturilor și obligațiilor părților a fost în mod clar determinată. Împrejurarea că moneda creditului variază în raport de alte monede nu ar conduce la transformarea unui contract comutativ în unul aleatoriu, calificarea unui contract ca fiind comutativ trebuind a fi realizată prin raportare la cuantumul determinat sau determinabil al întinderii drepturilor și obligațiilor părților.

Or, obligația de restituire a împrumutului are un caracter determinat prin raportare la moneda care a făcut obiectul convenției părților, neavând relevanță, pentru calificarea unui contract ca fiind comutativ, împrejurarea variației cursului de schimb al acestei monede.

Clauzele contractuale referitoare la moneda în care a fost acordat creditul și modalitatea de plată sunt clar exprimate în cuprinsul convenției, fluctuația cursului de schimb fiind un fapt notoriu.

În speță creditul a fost contractat în euro, în contul consumatorului au fost virate semne exprimate în euro, iar obligația de restituire trebuie executată, potrivit art. 1578 din C. civ., în aceeași monedă.

La încheierea contractului de credit nu au fost încălcate prevederile art. 75 raportat la art. 76 din Legea nr. 296/2004, Clauzele contractuale referitoare la moneda în care a fost acordat creditul și modalitatea de plată fiind clar exprimate în cuprinsul convenției, fluctuația cursului de schimb fiind un fapt notoriu.

Reclamantul a invocat prevederile Normei BNR nr. 17/2003 susținând că acestea exclud asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator. Tribunalul apreciază aceste susțineri nefondate, întrucât aceste norme se referă la organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit.

În ceea ce privește aplicarea teoriei impreviziunii, tribunalul reține, sub un prim aspect, că în cauză sunt incidente prevederile C. civ. din 1864, contractul încheiat între părți fiind perfectat anterior intrării în vigoare a noului C. civ. Tribunalul apreciază că nu se impune aplicarea teoriei impreviziunii având în vedere principiul nominalismului monetar, împrejurarea că reclamanta și-a asumat în mod liber și conștient riscul valutar și inexistența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, așa cum s-a demonstrat anterior. Atât timp cât reclamantul a ales să încheie un contract de credit în altă monedă decât cea în care obținea veniturile, acesta și-a asumat riscul valutar.

În considerarea acestor aspecte, tribunalul apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele pentru stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Capătul de cerere referitor la denominarea în moneda națională a plăților este neîntemeiat.

Tribunalul constată că, prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 stipulează că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu) cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni valută", care se pot efectua și în valută. În privința acordării de credite în valută și încasării ratelor de credit sunt incidente prevederile art. 2 și 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

Instanța nu poate dispune modificarea monedei creditului întrucât aceasta ar avea ca efect o novație prin schimbarea obiectului care nu poate fi realizată decât prin manifestarea de voință a părților contractante.

Atât timp cât clauzele contractuale referitoare la efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul nu sunt abuzive, principiul forței obligatorii a convențiilor reglementat prin disp. art. 969 din C. civ. din 1864 rămâne aplicabil, cu consecința netemeiniciei solicitării reclamantei privind denominarea în moneda națională a plăților.

g) În considerarea celor expuse, tribunalul va respinge cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată, inclusiv sub aspectul capătului de cerere accesoriu, formulat de reclamant, referitor la plata cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art. 453 noul C. proc. civ.

Tribunalul va respinge cererea formulată de pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art. 452 noul C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

h) Deși în cadrul cererii de repunere pe rol a cauzei din data de 10.07.2015, dosar x/2015, reclamantul a făcut referire la comisionul de rambursare anticipată și la comisionul de emitere a adresei de refinanțare, tribunalul nu se consideră învestit cu soluționarea unor capete de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute și declararea caracterului abuziv al prevederilor contractuale care reglementează aceste comisioane, în măsura în care în cererea inițială nu au fost expuse astfel de solicitări, iar prin precizările făcute de reclamant în cadrul cererii de repunere pe rol s-a urmărit de către acesta numai indicarea valorii obiectului capetelor de cerere inițiale, fără a fi exprimată o manifestare de voință expresă în sensul completării cererii de chemare în judecată prin formularea unei cererii adiționale conform art. 30 alin. (5) și 204 alin. (1) noul C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul B. prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 149/2018 din 25 ianuarie 2018 a admis apelul formulat de apelantul-reclamant B. împotriva Sentinței civile nr. 7219 din data de 18.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv al clauzei 3.5 teza I din condițiile generale ale Contractului de credit nr. x/27.08.2008 și, în consecință, a dispus anularea clauzei cu următorul conținut:

"În cazul apariției unui act normativ sau a unei modificări legislative a cărui aplicare conduce la diminuarea rentabilității Băncii, Banca poate modifica dobânda pe parcursul derulării Creditului".

A respins pretențiile privind restituirea dobânzii excedentare, ca neîntemeiate.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Considerentele instanței de apel au fost următoarele:

Cu privire la critica referitoare la clauza 3.5 teza I Curtea a reținut că se impune anularea acesteia în ceea ce privește următorul conținut:

"În cazul apariției unui act normativ sau a unei modificări legislative a cărui aplicare conduce la diminuarea rentabilității Băncii, Banca poate modifica dobânda pe parcursul derulării Creditului".

Se impune constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei de mai sus, întrucât în toate ipotezele dobânda nu se poate stabili prin apelarea doar la elemente imprevizibile și care nu se regăsesc în nicio formă în contractul de credit.

O clauză ce permite băncii perceperea dobânzii se impune a fi analizată raportat la exigențele determinate de faptul că dobânda este, în mod esențial, parte din "prețul" unui contract de împrumut.

Aceasta înseamnă că o astfel de clauză trebuie să aibă caracter "ușor inteligibil", adică - criteriile de modificare a dobânzii să fie suficient de clare pentru a permite, în egală măsură profesionistului și consumatorului, estimarea șanselor de diminuare ori majorare a dobânzii. Întrucât această posibilitate de previzionare trebuie să fie egală, urmează a se constata că, în cazul în care profesionistul are dreptul de a interveni în mecanismul de formare al dobânzii uzând de criterii imprecise - precum este clauza în cauză, o astfel de informație este nu numai inaccesibilă consumatorului (ca de altfel și băncii) la momentul încheierii contractului, ci este și necontestabilă, pentru că în virtutea unei asemenea formulări a clauzei, deciziile de management ale băncii se opun consumatorului. Or, tocmai această ipoteză de lucru a profesionistului a determinat legiferarea în materia protecției consumatorului.

Fără îndoială că, stabilind unilateral dobânda, banca ar trebui să se raporteze la posibilitatea împrumutatului de a rambursa împrumutul și deci modificarea dobânzii pe parcursul derulării contractului poate avea ca efect tocmai o reechilibrare a efectelor obligațiilor asumate la momentul încheierii contractului și nu o dezechilibrare vădită a patrimoniului consumatorului.

Se observă însă că acceptarea ca valabilă a unei clauze ce permite băncii să schimbe condițiile de rambursare a împrumutului în funcție de "apariției unui act normativ sau a unei modificări legislative a cărui aplicare conduce la diminuarea rentabilității Băncii" expune consumatorul unor modificări imprevizibile, iar faptul că banca acționează cu bună sau rea-credință este indiferent: chiar făcând abstracție de faptul că acționarea în judecată a băncii la momentul fiecărei modificări contractuale ar fi contrară prin ea însăși intenției părților contractante de a stabili o dobândă variabilă, raționamentul intern al băncii - care a condus la modificare și acceptând că ar fi cenzurabil în instanță în temeiul dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 296/2004 ce impun buna-credință a profesionistului - nu ar trebui să fie opozabil consumatorului.

Însă, în ceea ce privește capătul de cerere cu privire la pretențiile privind restituirea dobânzii excedentare, ca urmare a anulării clauzei de mai sus, acestea pretenții urmează a fi respinse, deoarece, în fapt, pe perioada derulării contractului nu a avut loc nicio modificare a ratei dobânzii după formula clauzei anulate și pe cale de consecință nu s-a produs niciun prejudiciu apelanților-reclamanți, iar aceștia nu au plătit o dobândă întemeiată pe o clauză contractuală constatată prin prezenta hotărâre ca fiind abuzivă.

Această chestiune a fost reținută și de către instanța de fond în considerentele sentinței apelate, chestiune care nici nu a fost combătută prin motivele de apel, motive care cu privire la chestiunea în cauză, fie reia în mare parte conținutul cererii de chemare în judecată, fie abordează problematica dintr-o perspectivă teoretică.

În plus, efectele nulității constau în lipsirea de efecte juridice a actului/clauzei contractuale lovit/e de nulitate, iar nu într-o angajare a unei răspunderi civile delictuale care să conducă la schimbarea obligațiilor contractuale ale părților.

Despăgubirile pe care consumatorul le poate pretinde de la profesionist pentru prestarea unor servicii prejudiciatoare reprezintă acoperirea unei pagube, iar nu consecințele reținerii caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

De aceea amestecarea ideii răspunderii civile delictuale a băncii pentru nerespectarea unor obligații legale din materia protecției consumatorului cu o acțiune în stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale înseamnă fundamentarea eronată a acțiunii de față pentru că mixează nepermis două acțiuni diferite, cu regim juridic distinct și condiții de admitere speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte, o acțiune supusă prevederilor O.G. nr. 21/1992 (răspunderea delictuală), și o acțiune supusă prevederilor Legii nr. 193/2000 (cea privitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale).

Prin urmare, față de pretențiile deduse judecății și față de ansamblul susținerilor, instanța de apel a apreciat că acțiunea de față este o acțiune vizând caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acțiune în răspundere civilă delictuală în baza O.G. nr. 21/1992, astfel că se impune schimbarea în parte a sentinței apelate și respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind pretențiile bănești solicitate ca accesorii ale capătului de cerere privind nulitatea absolută a clauzei privind dobânda variabilă.

Cu privire la celelalte critici referitoare la riscul valutar și stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar, Curtea reține în acest sens următoarele:

Nici reglementarea specială - legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE și nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerț internațional, ca și în noul C. civ. - exempli gratia art. 1271, însă, în primul caz, impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume cea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părți, ceea ce impune adaptarea contractului.

În plus, se cuvine menționat și faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv - hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziție supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecății în materia nulității, ceea ce face imposibilă intervenția judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamantă.

În consecință Curtea a verificat dacă se impune a se constata nulitatea clauzelor contractuale contestate de apelantă și atragerea răspunderii civile delictuale, atât prin raportare la legale invocate precum și prin prisma Legii nr. 193/2000, fără, însă, a putea dispune vreo modificare a clauzelor contractuale.

Cât privește încălcarea unor norme legale pentru început trebuie subliniat că această situație (încălcare unei norme imperative a legii) nu se identifică cu abuzivitatea unei clauze, ultima presupunând un contract care respectă dispozițiile legale, dar care creează un dezechilibru prin modul de stabilire cu rea-credință de către profesionist a drepturilor și obligațiilor părților printr-un contract nenegociate.

Curtea a reținut că dispozițiile legale invocate din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză.

Apelanta a contractat credite și a primit sumele indicate în contractele contestate, în valuta menționată, utilizând banii obținuți în scopul dorit, iar, în prezenta cauză, invocă, în esență, sporirea valorii în RON a propriilor prestații, ulterior încheierii contractului.

Prevederile Codului consumului vizează și serviciile financiare, însă articolele invocate, respectiv art. 17 (care vorbește de conformitatea produselor), art. 25 și art. 27 (care reglementează obligațiile prestatorilor de servicii și drepturile consumatorilor) au în vedere produse și proceduri sigure, ori servicii care să nu aducă atingere vieții, sănătății, securității ori drepturilor și intereselor legitime ale persoanei.

Toate aceste prevederi nu se pot aplica în cazul unor contracte de credit încheiate cu o bancă și prin care apelanților li s-a pus la dispoziție o anumită sumă de bani, fiind greu de crezut că în acest mod se poate aduce atingere vieții ori integrității personale a consumatorului. În ceea ce privește drepturile și interesele legitime ale unei persoane, aceasta nu poate invoca, în temeiul Codului consumului, o vătămare produsă ca urmare a faptului că ulterior încheierii unui contract de credit, într-o monedă străină, cursul de schimb al acesteia s-a apreciat, modificarea cursului fiind un fapt ulterior încheierii contractului și care nu ține de conduita băncii co-contractante.

În susținerea aceleiași concluzii, se mai reține că în lista anexă a Codului sunt definiți o serie de termeni, printre care produs cu defecte ori serviciu, definiții în care nu se încadrează și contractul de credit, acesta fiind expres încadrat în definiția serviciului financiar (pct. 43). Cu toate acestea serviciul financiar nu este amintit în cadrul textelor invocate de apelanții-reclamanți (art. 17, art. 25 și art. 27) fiind astfel evident că mențiunile referitoare la caracterul toxic, defectuos, neconform ori nesigur al produsului nu vizează și serviciile financiare.

Totodată, prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, forma în vigoare la data încheierii contractelor (21.02.2008), art. 2 pct. 8 definesc "produsul" ca a fi bun material a cărui destinație finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa și gazele livrate pentru consumul individual. Art. 2 pct. 9 definește (și în prezent) "produsul sigur" ca fiind produsul care, folosit în condiții normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ținând seama de întrebuințarea acestuia, iar pct. 14 de la același articol prevede că "serviciu" este activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesități ale consumatorilor.

Totodată art. 3 alin. (1) lit. a) din ordonanță reglementează dreptul consumatorilor de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime.

Plecând de la aceste prevederi, apelanta, susține în mod neîntemeiat, că prin punerea la dispoziție a unui credit în CHF, banca, în calitate de prestator de servicii, le-a furnizat un serviciu necorespunzător, care le-a pus în pericol drepturile și interesele legitime.

O asemenea interpretarea nu poate fi primită, în primul rând, datorită modului în care textul reglementează noțiunile de "produs" și "serviciu" punerea la dispoziției a unei sume de bani neputând fi calificată drept bun material ori activitate îndreptată satisfacerii unor necesități ale consumatorului.

După cum în mod corect a constatat și tribunalul "defectul" invocat de reclamanți este creșterea substanțială a cursului leu - CHF, împrejurare exterioară încheierii contractului de credit, ce nu poate fi circumscrisă noțiunii de serviciu defectuos ori periculos.

Referirile la doctrina franceză care a catalogat drept "toxic" creditul în CHF nu este de natură să dovedească că suntem în prezența unui serviciu periculos potrivit legii române.

Trimiterea la Regulamentul nr. 17/2012 al BNR nu duce la o altă concluzie. Acesta pentru că pe de o parte textul nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, iar pe de altă parte, sensul unor termeni poate diferi în cuprinsul unor acte normative, aspect care rezultă din simpla lecturare a definiției produsului din Codul consumului comparativ cu reglementarea din Regulament.

În ceea ce privește susținerile apelantei în sensul că răspunderea pentru produsele defectuoase este o răspundere obiectivă, culpa profesionistului nefiind necesar a fi probată, acestea, din punct de vedere teoretic sunt corecte. Însă, nu pot fi primite afirmațiile pe care se fundamentează solicitarea de angajare a răspunderii intimatelor-pârâte. Toate susținerile în sensul că banca a cunoscut despre valorizarea CHF și a intenționat să profite de ea în detrimentul consumatorilor, în lipsa unor minime dovezi în acest sens, rămân simple afirmații.

Simplele susțineri în sensul promovării agresive a produsului credit în CHF ori prezentarea distorsionată a acestui produs de creditare, nu sunt suficiente pentru a se ajunge la răsturnarea sarcinii probei, deoarece în acest caz s-ar ajunge să se pună în sarcina pârâtei efectuarea unei probe negative (nu a promovat agresiv un produs ori nu a prezentat o realitate distorsionată relativ la un anumit produs de creditare).

Apelanta era cea care trebuia să dovedească faptul că banca a știu că va urma o apreciere a cursului CHF, pentru a se putea angaja răspunderea obiectivă a pârâtei, independent de culpa acesteia.

Se mai observă totodată că Regulamentul BNR nr. 22/2006, forma în vigoare la data încheierii contractului, într-adevăr nu cuprinde o exonerare de la obligația de a informa consumatorul, acesta pentru că domeniul de reglementare este altul, respectiv stabilește cerințele privind adecvarea capitalului, precum și regulile pentru calcularea acestor cerințe și pentru supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, persoane juridice române, precum și sucursalelor din România ale instituțiilor de credit din state terțe.

Cât privește Regulamentul BNR nr. 3/2007, din analiza formei în vigoare la data încheierii contractului, nu rezultă cele pretinse de apelantă, obligațiile menționate fiind introduse ulterior.

Cât privește criticile privitoare la clauza de risc valutar formulate prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000, acestea nu pot fi primite.

Se reține incidența în litigiu a cauzei C-186/2013, Tribunalul soluționând în mod corespunzător acest petit.

Prin hotărârea pronunțată în data de 20.09.2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de față, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abu