ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2298/2019

Ședința publică din data de 5 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea transmisă la data de 5.02.2016 (data poștei) și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2016 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței următoarele: A. Constatarea caracterului abuziv, cu consecința ca nu produc efecte asupra sa, a următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractul de credit ipotecar încheiat: 1. clauzele prevăzute de art. 4.1, 4.2, 4.3 si 4.4 din contractul de credit ipotecar, care permit băncii sa modifice unilateral rata dobânzii, înlăturarea acestora din Contract si constatarea ca dobânda variabila aplicabila Contractului este formata din marja fixa rezultata din scăderea din valoarea de 4,9% a valorii LI BOR de la data încheierii contractului, plus LIBOR. 2. clauza prevăzuta de art. 6.1 din contractul de credit ipotecar referitoare la comisionul de administrare lunara si la modul de calcul al acestuia. 3. clauza prevăzuta de art. 8.1. din contractul de credit ipotecar referitoare la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare cu o societate agreata de banca si la o valoare stabilita de banca. 4. clauza prevăzuta de art. 5.1 din contractul de credit ipotecar referitoare la obligația împrumutaților de a rambursa creditul acordat în valuta în care s-a acordat care are ca efect suportarea de către reclamant a întregului risc de hipervalorizare a monedei CHF cu consecința înghețării cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul încheierii contractului; B. Restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobânda, diferența de curs valutar sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitata constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora si pana la data încetării perceperii lor; C. Obligarea paratei la achitarea cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr. 10941/14.06.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 02.08.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 7318/18.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, instanța a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/24.01.2007, în varianta sa inițială: - art. 4.3 în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare", - art. 8.1. A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 4,9% pe an, inițial convenită de la data încheierii contractului. A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2267 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile formulate, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 2267 din 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat, în esență, admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește soluția de respingere a apelului său, mai exact a soluției de menținere a sentinței civile nr. 7318/2016 a Tribunalului București sub aspectul constatării nulității clauzei de la art. 4.3 teza a II-a și obligării sale la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 4,9%, precum și a clauzei de la art. 8.1 privind asigurarea imobilului adus in garanție.

După prezentarea situației de fapt, recurenta-pârâtă a arătat că primul motiv de recurs se referă la omisiunea instanței de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010, de când dobânda a variat exclusiv in raport de indicele Libor, evidențiind incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a subliniat recurenta-pârâtă, criteriul de modificare a dobânzii "evoluția pieței financiare" a fost eliminat din contract începând cu iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv in funcție de indicele Libor 6M.

S-a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material, respectiv art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil intre 21.06.2010 si 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, având in vedere ca decizia recurată ignoră împrejurarea ca începând cu iunie 2010 dobânda a variat exclusiv in funcție de indicele Libor 6M.

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că a determinat marja in acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 - inclusiv in interpretarea data acesteia de ANPC, neputându-se afirma ca nu s-au aplicat prevederile favorabile consumatorului sau ca s-a ales discreționar valoarea marjei, în fapt, aplicându-se strict prevederile legale.

S-a mai arătat că actul adițional întocmit de banca in septembrie 2010 conținea exclusiv transpunerea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, edictate in vederea asigurării unei mai bune protecții a consumatorilor, introducerea oricăror altor prevederi fiind sancționată de lege cu nulitatea de drept (alin. (4) al art. 95). Totodată, s-a arătat că art. 80 alin. (1) prevede exclusiv dispoziții in favoarea consumatorului, care nu avea nici interesul, nici un drept conferit de ordonanța de a refuza aplicarea lor; nu suntem in ipoteza unei modificări contractuale prin libera voința a pârtilor, ci in ipoteza conformării contractului in derulare cu prevederile ordonanței, prevederi cunoscute inclusiv consumatorului, in cadrul obligației sale generale de a cunoaște legea.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că, din ianuarie 2011 a intrat in vigoare Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, iar, potrivit art. II alin. (2), împrumutatul ar fi trebuit sa denunțe actul adițional in termenul legal reglementat prin acest text de lege, adică in termen de 60 de zile calculate de la data de 02.01.2011, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că actul adițional la contractul de credit al clienților a fost considerat acceptat tacit si a produs efecte, in conformitate cu prevederile legale imperative, arătând că în sensul susținerilor sale invocă cele reținute, intr-un dosar asemănător, prin dec. nr. 485/2017 a instanței supreme.

Recurenta-pârâtă a susținut că soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv si nulitatea clauzei de la art. 4.3 teza a II-a a fost data cu aplicarea greșita a normelor de drept material, întrucât instanța de apel, ca și prima instanța, nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza in care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale in baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia ca in speța exista un dezechilibru semnificativ.

Mai mult, instanța a analizat doar 2 din cele 3 condiții cumulative stipulate la art. 4 alin. (1) (dezechilibrul semnificativ si lipsa negocierii), omițând însă să verifice îndeplinirea condiției relei-credințe a băncii - ceea ce reprezintă, de asemenea, caz de încălcare a legii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabila in funcție de evoluția pieței financiare au respectat intru totul dispozițiile legale in vigoare la data încheierii contractului de credit.

Astfel, în ianuarie 2007 nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile sa fie precizat in contract in funcție de un anumit indice de referința, ci era suficient sa fie prezentat doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziției exprese din alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 4.3 teza a doua. Nu se menționa de către legiuitor, la acea data, faptul ca trebuia să se exemplifice în conținutul contractelor de credit toți indicatorii financiari care conduc la modificarea dobânzii si nici sa se insereze modalitatea de calcul a dobânzii, vreo formula sau vreo definiție - cum greșit a interpretat instanța de apel dispozițiile alin. (1) al art. 4, omițând insa sa analizeze dispoziția expresa de la alin. (1) lit. a) din Anexa, care se refera expres la modificarea dobânzii in contractele de credit.

Așadar, recurenta-pârâtă a solicitat a se observa că, potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, trebuia să prezinte doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, iar acest motiv sa fie cunoscut si acceptat de consumator prin semnarea contractului, apreciind ca sintagma "evoluția pieței financiare" sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexa și, in plus, se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu. S-a mai arătat că determinarea ratei dobânzii in funcție de evoluția pieței financiare nu este contrara nici cerințelor bunei-credințe, astfel că apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părțile convin că dobânda se va modifica în funcție de aceste viitoare evoluții ale pieței financiare.

Așadar, a susținut recurenta-pârâtă, raportat la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, clauza de la art. 4.3 teza a doua nu este de natura a crea un dezechilibru semnificativ in detrimentul intimatilor-reclamanti, in condițiile in care dezechilibrul trebuie sa fie de natura juridica, iar nu economică.

Legislația interna nu prevedea obligația băncilor de a exprima dobânda in funcție de o formula sau de indicatori financiari si nici sa precizeze detaliat criterii de modificare a dobânzii, împrumutatul nu a fost obligat sa se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala de a lua cunoștința la data semnării contractului (lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000), iar acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Libor 6M, s-a mai susținut.

Recurenta-pârâtă a arătat că prin soluția pronunțata referitor la restituirea diferenței dintre dobânda achitată si dobânda de 4,9%,stipulata inițial in contract, instanța anulează în mod greșit caracterul variabil al dobânzii, deși nu a anulat clauza de la art. 4.1 care prevede caracterul revizuibil al dobânzii, ci doar clauza de la art. 4.3 care prevede posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii in funcție de evoluția pieței financiare. Această soluție, s-a susținut, denotă o vădită confuzie intre tipul de dobânda și motivul de variație și se încadrează in la art. 488 alin. (1) pct. 6 (hotărârea cuprinde motive contradictorii).

Mai mult, a susținut recurenta, prin soluția de a stabili o dobânda fixa valabila pentru întreaga perioada contractuala si de a dispune restituirea diferenței dintre dobânda perceputa si cea astfel stabilita, instanța intervine in raporturile contractuale intr-un mod nepermis de legislație, prin stabilirea prețului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. si a jurisprudenței CJUE, care lasă acest aspect la negocierea părților, ceea ce înseamnă că hotărâre a fost dată cu încălcarea legii.

Recurenta-pârâtă a susținut că au fost încălcate astfel art. 6 si 7 din Legea nr. 193/2000, întrucât in cadrul unei acțiuni individuale a unui consumator legislația internă nu permite instanței, in situația constatării caracterului abuziv al unei clauze, să modifice respectiva clauza, ci doar să o mențină sau sa o elimine.

Conform art. 969 C. civ. 1864, convențiile au putere de lege intre parti, instanța neputând interveni si modifica un contract valabil încheiat, astfel cum a procedat instanța de apel când a stabilit o dobânda fixă pentru întreaga perioada contractuala, deși prin contract s-a prevăzut o dobânda revizuibilă.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea a fost data cu aplicarea greșita a normelor de drept material în raport de soluția pronunțata asupra clauzei de la art. 8.1 din contract.

În acest sens, s-a arătat, în esență, că prima instanța a reținut această clauză ca fiind abuzivă, întrucât ar încălca art. 18 din Legea nr. 190/1990, motivare care nu a fost înlăturată de instanța de apel, ambele soluții fiind însă nelegale, întrucât Legea nr. 190/1990 nu este aplicabilă raportului juridic, singura lege in raport de care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzei fiind Legea nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 aprilie 2018, intimatul-reclamant a solicitat, în esență, respingerea recursului ca inadmisibil în raport de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 483 alin. (2) teza a II a C. proc. civ., susținând, totodată, că niciunul din motivele invocate nu pot fi încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se critică aspecte de fapt reținute de instanțele anterioare; pe fond a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum și la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părților, față de care nu au fost depuse puncte de vedere.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen la data de 5 decembrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Înalta Curte, reține că, în condițiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind inadmisibilitatea și nulitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În ceea ce privește critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la omisiunea instanței de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010 și la încălcarea art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil intre 21.06.2010 si 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, moment de la care se suține că dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Libor 6M, se constată că sub aparența unor argumente de nelegalitate recurenta-pârâtă critică o stare de fapt, ceea ce reprezintă, în realitate, o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă analizei în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Se observă că, în expunerea argumentelor privind omisiunea instanței de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010 și care sunt grefate pe modificarea contractului prin acte adiționale, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010 art. II, alin. (2), recurenta-pârâtă face trimitere la dovada transmiterii actului adițional către consumator (notificarea nr. x/10.09.2010), în virtutea obligației de diligență pentru informarea consumatorului, pe care o avea potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (aplicabil între 21.06.2010-02.01.2011), respectiv la faptul că actul adițional a fost considerat ca fiind acceptat tacit, potrivit art. II, alin. (2) din Legea nr. 288/2010. Or, toată această construcție juridică a recurentei-pârâte este bazată, în realitate, pe aspecte legate de dovada transmiterii actului adițional către consumator, împrejurare care se circumscrie unei situații de fapt și care scapă analizei instanței de recurs.

Aserțiunea recurentei-pârâte prin care se critică decizia instanței de apel din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, precum și criticile recurentei prin care se susține că, în mod greșit, instanța de apel a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală prevăzută la art. 4.3 din contract privind dobânda variabilă în funcție de evoluția pieței financiare, întruct nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acesteia, iar legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit (ianuarie 2007) nu prevedea obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință, ci era suficient să se prezinte doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, nu pot fi susținute cu temei.

Se reține că lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, stabilea la momentul încheierii contractului dintre părți (24.01.2007) că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

În contractul de credit încheiat de părți la art. 4.3 s-a statuat că "la data încheierii contractului rata dobânzii curente este 4,9 % pe an. Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare aducând la cunoștința împrumutatului noua valoare a acesteia prin afișare la sediile Băncii. Rata dobânzii astfel modificată intră în vigoare de la data afișării".

Criteriul prevăzut pentru modificarea procentului de dobândă de la 4,9 % la 5,9 %, este, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, " evoluția pieței financiare".

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine a numită situație, se produce o anumită consecință.

Motivul constând "în evoluția pieței financiare" nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimental consumatorului.

Potrivit legislației aplicabile în cauză, modul de redactare a unei clauze trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește.

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a ratei dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al dobânzii revizuibile și a costului contractual.

Sintagma "Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare…" nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, noțiunea de evoluție a pieței financiare nefiind definită în contract și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice rata dobânzii curente revizuibile, iar aserțiunile recurentei-pârâte în sensul că la momentul încheierii contractului legislația în vigoare nu impunea exemplificarea tuturor indicatorilor financiari care conduc la modificarea dobânzii și nici la inserarea în contract a modalității de calcul a dobânzii și că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu iunie 2010, nu se pot constitui într-un motiv întemeiat, așa cum impun dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

În aceste condiții această clauză nu poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de către consumator, iar motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente potrivit unui criteriu care nu poate fi previzonat nu răspunde exigențelor normelor prevăzute de normele anterior evocate.

În mod legal, instanța de apel a considerat că este o clauză abuzivă, clauza privind rata dobânzii, astfel cum este inserată în contractul de credit încheiat între părți, dată fiind lipsa de predictibilitate a acesteia, caracterul său nenegociat și dezechilibrul vădit pe care l-a imprimat contractului. Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea ratei dobânzii este lăsată la discreția băncii.

Se reține că, în mod constant, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C- 484/2008 și C- 76/2010.

În mod legal a reținut instanța de apel că dezechilibrul semnificativ creat în detrimentul clientului nu trebuie raportat doar la valoarea dobânzii curente (așa cum susține banca), ci și la efectul creat din punct de vedere al consumatorului care se vede nevoit să plătească o rată majorată, la atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, de a stabili o modalitate de calcul fără a prevedea și defini în mod concret elementele în funcție de care urmează a fi revizuită rata dobânzii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului ratei dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe juridice.

Prin urmare, acest tip de clauză nu respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Se reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speță, clauza contestată este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuții cu consumatorul în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clientului consumator de a influența în vreun fel poziția băncii, în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare și aderarea la condițiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.3 din contractul de credit este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Critica recurentei-pârâte în sensul că instanța a a omis să verifice îndeplinirea condiției relei-credințe a băncii este nefondată.

Și aceasta, întrucât, pentru aprecierea bunei credințe la încheierea contractului se impun a fi analizate atât modul de redactare al clauzelor contestate cât și poziția de negociere a părților spre a se stabili dacă banca a acționat corect și echitabil față de consumator, or instanța de apel urmare raționamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a reținut dezechilibrul semnificativ și atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, elemente care implică și analiza condiției bunei-credințe.

Recurenta-pârâtă, printr-o critică comună, a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. în raport de soluția prin care instanța de apel a dispus restituirea diferenței de dobândă.

Din perspectiva punctului 6 al acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat teza privind motivarea contradictorie în sensul că instanța a anulat în mod greșit caracterul variabil al dobânzii, deși nu a anulat clauza de la art. 4.1 care prevede caracterul revizuibil al dobânzii, ci doar clauza de la art. 4.3 care prevede posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii in funcție de evoluția pieței financiare, ceea ce denotă o vădită confuzie intre tipul de dobânda și motivul de variație.

Totodată, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, prin soluția de a stabili o dobândă fixă valabilă pentru întreaga perioadă contractuală și de a dispune restituirea diferenței dintre dobânda percepută și cea astfel stabilită, instanța intervine in raporturile contractuale, prin stabilirea prețului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. si a jurisprudenței CJUE, nu poate fi primită.

Răspunzând printr-un considerent comun acestor critici, Înalta Curte observă că instanța nu a intervenit în raporturile contractuale dintre părți, ci, în acord cu dispozițiile legale în materia protecției consumatorului în vigoare la momentul încheierii contractului, care impuneau furnizorilor de servicii financiare redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar, fără echivoc și care să permită înțelegerea lor de către un consumator mediu, precum și cu respectarea art. 969 C. civ., în mod legal a reținut că noțiunea de "evoluție a pieței financiare" nu a fost definită în contract și că au fost inserate clauze ce nu au fost negociate, stabilindu-se o modalitate de calcul fără a prevedea și defini în mod concret elementele în funcție de care urma a fi revizuită rata dobânzii, iar ca efect al acestei constatări a statuat că se impune restituirea diferenței de sumă achitată.

Se constată că instanța de apel nu a negat caracterul variabil al dobânzii, ci doar a arătat că acesta trebuie să fie raportat la elemente concrete, pentru a se circumscrie unui mecanism clar și transparent, care să asigure previzibilitate și să nu dea naștere unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Constatarea nulității absolute a clauzei referitoare la sintagma "evoluție a pieței financiare" determina doar obligarea părților la convenirea unor criterii diferite în funcție de care să varieze dobânda, urmând ca, pentru perioada în care clauza nu mai produce efecte juridice, dobânda curentă să se raporteze la dobânda convenită de părți la data încheierii contractului, în lipsa altui element obiectiv în funcție de care să poată fi stabilită, fără ca prin aceasta să fi transformat dobânda din variabilă în fixă, acesta fiind doar un efect al producerii efectelor nulității.

În raport cu considerentele arătate, ipoteza motivelor contradictorii afirmată de recurenta-pârâtă nu se regăsește în cauză, fiind de natura evidenței că între statuările instanței de prim control judiciar nu există nicio contradicție iar considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv.

Criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală atât sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit argumentelor expuse anterior, având în vedere că este o clauză abuzivă, clauza privind rata dobânzii, astfel cum este inserată în contractul de credit încheiat între părți, ținând cont că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte prin care se relevă încălcarea dispozițiilor art. 6 si 7 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei-pârâte în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în raport de soluția pronunțată asupra clauzei de la art. 8.1 din contract, întrucât Legea nr. 190/1990 nu este aplicabilă raportului juridic, singura lege in raport de care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzei fiind Legea nr. 193/2000, sunt nefondate.

Astfel, cu privire la acest aspect, se constată că instanța de apel în continuarea raționamentului juridic efectuat în baza Legii nr. 193/2000, vizând caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 din contract, a reținut că aceeași situație (dezechilibrul semnificativ și atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate) se creează și prin atitudinea băncii de a impune prin contract o societate de asigurare (conform articolului 8.1 din contract).

În condițiile în care în analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.1 din contract, instanța de apel s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, nu se poate reține aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2267 din 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2267 din 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2019.