ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1704/2019

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 decembrie 2015 sub Dosar nr. x/2015, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1. lit. b) și c) din Contractul de credit nr. x din 1 aprilie 2008; restituirea comisionului de acordare și a celui de administrare credit, cu dobânda legală aferentă, să constate caracterul abuziv și al clauzelor prevăzute la art. 4.4., 5.2, 8.4, 8.5, 8.6 și 8.14 din același contract și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6107/2016 din 7 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., fiind obligat reclamantul la plata sumei de 4.292,64 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 462 A din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 6107/2016 din 7 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, fiind obligat apelantul la plata sumei de 2189,03 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către intimată.

Împotriva Deciziei civile nr. 462 A din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.

Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul susține că doctrina a statuat că motivarea este de esența hotărârii și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, numai aplicarea legii sau stabilirea situației de fapt și aplicarea legii.

În speța de față, instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei sub aspectul negocierii clauzelor contractuale, iar motivarea cuprinde motive contradictorii, în sensul în care, deși instanța de apel arată la un moment dat că analiza dezechilibrului contractual nu se mai impune a fi analizată (efect al răsturnării prezumției relative de negociere), totuși imediat ulterior face o analiză a dezechilibrului contractual.

Într-o altă exprimare, din motivarea deciziei instanței de apel nu rezultă cu certitudine dacă apelul a fost respins fiindcă prezumția de lipsă a negocierii a fost răsturnată sau fiindcă nu s-a verificat în cauză un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu alte cuvinte, considerentele deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțată de Curtea de Apel București, în condițiile în care prin intermediul recursului se verifică numai legalitatea soluției criticate.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.

În fapt, este vorba de o aplicare greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului și a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 referitoare la prezumția relativă de negociere a clauzelor standard preformulate, potrivit cărora, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În acest context, recurentul susține că intimata-pârâtă nu a făcut dovada negocierii vreunei clauze contractuale cu împrumutații, după cum impune art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, fiind evident că este vorba despre un contract de adeziune, un model standard, cuprinzând clauze ce au fost impuse consumatorului.

Referitor la convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, recurentul susține că încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte înlătură reținerea caracterului negociat al contractului.

În opinia sa, contractul de credit ipotecar încheiat între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate.

Astfel, între recurentul-reclamant, parte contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și intimata-pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de intimată pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu apelantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a intimatei, apelantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Cum intimata nu a probat că a negociat efectiv și direct cu apelantul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumbă, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.

În atare situație, contractul de credit este unul preformulat de intimată, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, acesta fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Astfel, dacă un comerciant pretinde că o clauza standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Mai mult decât atât, faptul că recurentul a acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea vreunei clauze, putând fi incidente și alte cauze cum ar fi "leziunea" sau "starea de necesitate".

În cauză, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 29 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 2, respectiv 7 decembrie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 23 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 462 A din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, și a acordat termen la data de 10 octombrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentului-reclamant A. este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Critica recurentului, subsumată acestui motiv de casare se referă la faptul că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt în cauză sub aspectul negocierii clauzelor contractuale, motivarea hotărârii cuprinzând motive contradictorii cu privire la analiza dezechilibrului contractual.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul susține că în cauză este vorba de o aplicare greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului și a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 referitoare la prezumția relativă de negociere a clauzelor standard preformulate.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că sunt fondate, având în vedere că intimata-pârâtă nu a făcut dovada negocierii vreunei clauze contractuale cu împrumutații, astfel cum impun prevederile evocate, în cauză fiind vorba despre un contract de adeziune ce cuprinde clauze ce au fost impuse consumatorului, iar din această perspectivă se apreciază că încheierea contractului a avut loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte, aspect ce înlătură reținerea caracterului negociat al contractului.

Astfel, negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a "alege" moneda creditului, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor, iar în acest context, nu se poate reține că pârâta S.C. B. S.A. a făcut dovada schimbării/modificării clauzei contestate din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că recurentul-reclamant a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea.

În cazul de față, observând convenția de credit intervenită între reclamant și intimată, este evident că această convenție cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutatul să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau înlătura, forma convenției fiindu-i impusă de către intimată, context în care nu se poate considera ca temeinică motivarea instanței, conform căreia, proba negocierii a fost produsă prin inserarea unei clauze care atestă această presupusă negociere.

În contextul relevat, Înalta Curtea constată că instanța de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea fondului cauzei - prin prisma analizei susținerilor părților, a înscrisurilor dosarului și a temeiului de drept invocat, fără referiri la motivele de nelegalitate invocate de reclamant și la caracterul fondat sau nefondat al acestora, aspect ce nu satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel va stabili situația de fapt a cauzei, va răspunde criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă și va analiza din această perspectivă în ce măsură a existat o negociere efectivă a clauzelor contractuale și nu doar o aparență de negociere prin inserarea unei clauze standard în acest sens (clauza 8.16 din Contract).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 462 A din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 462 A din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2019.

GGC - NN